Aventuri în Ouzoland

Dimineață devreme cu soare și vreo 15 grade. Ne-am trezit veseli și ne-am pornit: zi de vaccin, vizită la pediatru. După o pauză de aproape cinci luni, iată-ne din nou, eu, Ionuț și ta-su. Ionuț vede scările de la cabinet, are prima tentativă de a o lua la fugă. În locul lui, nevinovată să fiu, aș fi făcut la fel. Urcăm la primul etaj, prima sala de așteptare plină, cea de-a doua la fel. Aud copii tușind, văd muci, fețe roșii, febrile. Îl bag pe creț la înaintare, să ia număr de ordine, îl intruiesc să stea afară, pe hol iar eu plec la plimbare cu un Ionuț fericit care strigă în gura mare “gata docoru, gata!”. Peste vreo jumătate de oră mă sună soțul. Impacientat. Haideți înapoi, mai doi și intrăm noi. Mergem, mai cu chef mai fără, intrăm și ne lăsăm izbiți de un aer cald, dar cald, așa vreo 30 de grade să tot fie. Trei copii cuminți pe canapea, unul tușind mai cu foc decât altul. O tanti butona telecomanda de la aerul condiționat încercând să-l pornească mai cu foc. Îmi fac loc, deschid ușa la balcon și-mi scot băieții la soare. Doamna mă privește cu ochii cât cepele: “Draga mea, veniți înăuntru, imediat se încălzește, să nu răcească micuțul.” “Nu, nu, mulțumim, suntem bine!” “Dar e frig! Și al meu ăsta mare a stat afară și auziți cum tușește, are și febră!” “Sănătate vă dorim, noi stăm aici!” Ne-a lăsat în pace și a plecat fără să mai salute. Acu’ de se trezește Ionuțul meu cu tuse și febră, ea mi-ar spune că-i de la balcon, eu i-aș spune că-i de la virus. Cine are dreptate?

Pentru că azi n-am avut timp de șezut dar din belșug timp de plictis (mental) și făcut o groază de gafe (de comportament) la ora asta îmi vine să mă iau la bătaie. Pentru că mă las condusă de sentimente negative, pun răutatea altora prea la suflet și mă înfoi mai ca un cozonac la cuptor. În loc să îmi văd de treabă – cine mi-a zis cândva că mai bine nu-ți pui mintea cu prostul pentru că sigur te va coborî la nivelul lui și te va bate cu experiența, știa bine ce zice, nu, eu mă încăpățânez să deschid ochii altora, să le explic penibilitatea de care dau dovadă, fețe triste și schimonosite ce sunt. În loc să mă fi cufundat în lumea cea frumoasă cu copil vesel și mobile vechi, găleți cu flori și pitici, povești pentru grăsuți și alte minunății, mă încăpățânez să cred că ce mi-e dat mie să trăiesc/ aud/ văd are un scop. N-are. Decât cel de a mă îndepărta de țel și scris și de a-mi provoca nervi nemărginiți. Descărcarea fiind așternută, vă invit să citiți un prim episod din ale mele povești pentru mâncăcioși. În premieră.

Pofticioşii atacă marmelada!

În fiecare dimineaţă, bunica pregăteşte micul dejun. 2 felii de pîine prăjită şi marmeladă asortate cu o cană voinică de lapte. Ionuț, nepotul cel mic, nu e prea mîncăcios. Strîmba din nas cînd vede pîine prăjită însă ar mînca marmeladă direct din borcan. Ioana, din contră parcă ar mai pofti la alte două felii de pîine. Nici nu apucă să termine ce are în farfurie și deja se gîndeşte la un tric ce ar putea să-i aducă o porţie în plus. “Mîncaţi şi mergeţi la joacă! Eu mă duc la piaţă să cumpăr una alta pentru masa de prînz” le spune bunica. Cei doi fraţi au rămas singuri. Ionuț priveşte plictisit farfuria cu pîine cu marmeladă. Îşi înfige degetul în prima şi îl linge marmelada pofticios. Ioana, care şi-a mîncat feliile de pîine dintr-o suflare se uită la el cu jind. “Dacă oricum nu mănînci pîinea nu mi-o dai mie?” întreabă ea veselă. Ionuț stă în cumpănă. “Dacă îţi dau ţie pîinea, îmi dai şi tu marmelada din dulap? Că nu ajung la raftul de sus…” spune el cu un zîmbet întins pe toată faţa. Ioana nici nu aşteaptă bine şi deja e pe scaun întinzîndu-se să scoată marmelada de unde o pusese bunica. “Cred că ar fi mai bine laşi marmelada pentru mîine” se aude o voce din dulap. E mama farfurie care ştie ce e bine pentru copii, doar are 12, familia farfuriilor e numeroasă şi au văzut multe la viaţa lor… “Nu, nu, acum o vrem! În fond, marmelada e făcută din fructe iar bunica ne spune să mîncăm fructe în fiecare zi!” exclamă Ioana pofticioasă.
Şi iată, cîte feluri de marmeladă are bunica. “Hai să le încercăm pe toate” spune ea, hapsână în timp ce scoate din dulap tot ce îi iese în cale.
Jumătate de oră mai tîrziu, cei doi au terminat de mîncat, toată pîinea şi toată marmelada! Ionuț a început primul: “Mă doare burta”. Ioana dă şi ea din cap: “Da, şi pe mine!” În timp ce unul se plînge mai tare ca altul, se aude uşa de la intrare. Bunica a venit acasă. “Ce se întîmplă aici?” spune ea văzînd borcanele cu marmeladă goale şi pe cei doi niţel cam palizi. “Păi am mîncat mai mult decît ar fi trebuit…” se destăinuie Ioana. “Şi acum vă simţiţi rău! Nici nu-i de mirare… nu v-am mai spus eu că orice mîncaţi trebuie să fie cu măsură?” spune bunica necăjită. “Şi marmelada, şi pîinea şi fructele… totul trebuie să aibă măsură. Nici prea mult, nici prea puţin…Acum, mergeţi şi staţi în pat pînă vă trece!” “Şi joaca?” întreabă Ionuț. “Joaca mîine! Ca să vă învăţaţi minte!” le răspunde bunica cu năduf.

În urmă cu mult prea multă vreme, mi-am găsit noi prieteni. Au început să mi se plimbe prin minte la început mai timid apoi tot mai zgmotos. Când eram cu Ionuț al meu la locul de joacă și îi vedeam pe micuții de acolo cu gura plina, ei, chiar atunci parcă făceau mai multă gălăgie. M-am așezat și mi-am așternut gândurile. Ce a ieșit? Ce a ieșit puteți citi voi mai jos. Am trimis în stânga-n dreapta poveștile mele pentru mâncăcioși, nu am primit deocamdată răspuns, așa că, fac apel la voi, prietenii mei cititori de blog din Ouzoland. Vă dau o mostră, vi-i prezint, vă fac poftă și aștept să-mi spuneți părerea. Să mă alimentez, să mă mobilizez, să schimb de-i de schimbat.
Așadar, urmează:


Povestiri pentru micuții mâncăcioși
Întâmplări din bucătărie – episoade înţelepte despre cum să mîncăm mai bine…

Să nu uităm şi de cei doi nepoţi ai bunicii, fără de care aceste istorii nu ar fi avut loc. Ionuţ, nepotul cel mic, un băieţel subţirel şi tăcut şi Ioana, sora lui mai mare: gălăgioasă şi … mâncăcioasă!

…

Când m-am mutat în Grecia, acu’ patru ani, în primă fază am locuit în regim de studenție. Noi într-o cameră, fratele crețului în alta, sufragerie, bucătărie, baie la comun. După primul an, am rămas doar noi doi și câteva lucrușoare. Încet încet ne-am reorganizat, rearanjat, zugravit, schimbat, renovat și împărțit pe zone de interes. Am primit undă verde la amenajat și decorat și sub sloganul “fă cum vrei că mie sigur o să-mi placă!” am făcut dintr-o casă, acasă (compliment de la soțu’ a se înțelege). Am învârtit mobila dintr-o parte în alta, am cumpărat noi, am scăpat de vechi, am pus-o pe mama să-mi aducă o masă veche, veche de acasă (cu ea, sufrageria mea arată ca a unei familii adevărate – după cum s-a exprimat o fană dragă nouă) am adus vechituri de peste tot (o pasiune comună) și am tot schimbat până am bifat mulțumită: ăstea așa rămân! Ultima fixație: holul de la intrare – care, din cauza dimensiunilor (e relativ mare) și a formei (de cameră) a servit multă vreme drept birou pentru Costas. Are și o canapea (pe care o vrem aici, fiind PRIMA canapea cumpărată împreună) și rafturi multe pentru cărți (nu toate arătoase și de pus în sufragerie, dacă înțelegeți ce vreau să spun) și un birou uriaș și încă un raft și multă lipsă de aer și spațiu și lumină. În clipa în care soțul meu a decis că de fapt nu are nevoie de computer acasă și biroul a rămas gol, în mintea mea a încolțit primul plan. Scăpăm de el, scăpăm și de un raft și în loc… da, ce aducem în loc? După ce am răsfoit în minte întreaga cămară/ depozit a soacrei (acolo unde ducem și aducem noi tot ce ne sau nu ne mai trebuie) mi-au rămas ochii pe o masă. Veche și pocită. Cică fusese a străbunicii lui Costas. Soacră-mea o vopsise (un verde frumos) și ținea niște glastre pe ea. Undeva afară. Risipă de lucru frumos dacă mă întrebați pe mine. Așa că am negociat cu femeia (pe sistemul, eu aș vrea – ea sigur îmi da orice îi cer) și am primit-o (împreună cu catalogarea simpatică a socrului “αυτή δεν πάει καλά!” – adică “asta-i țăcănită!”). Soțul, după ce a auzit trei zile la rând povestea cu cât de bine ar arăta locul dacă… și vai ce fericită ar fi (răsfățata de) nevastă(-sa), s-a apucat de demontat biroul vechi, raftul vechi întrebându-se și întrebându-mă oare ce o să punem în loc. “Spune-mi te rog că nu-i vorba de masa aia albă urâtă din cămară!” face o primă încercare. “Nu, nici vorbă! O să vezi!” răspund eu. “Oh, sau aia cu marmură din camera de sus” exclamă el. “Nu, nu. Ai răbdare!” chițăi eu “Te rog să nu fie biroul meu de pe vremea când eram elev! Nu, nu îl vreau!” “Liniștește-te, nu-i” pufnesc eu și mai cu foc. A demontat, a cărat bucățile în mașină și a așteptat. Ieri draguța de soacră a adus masa. Am instalat-o, m-am postat pe canapea, m-am uitat la ea cu drag și l-am așteptat pe creț. A intrat, a văzut-o, a zâmbit și a spus “Masa asta cred că are peste 150 de ani! Să vedem dacă bunica Sofia are pe undeva un scaun care sa-i facă pereche!”
Acestea fiind spuse vă provoc: să mai îndraznească vreunul să se mire de mine și să se întrebe de ce am lăsat în urmă tot pentru băiatul ăsta! Capacu’ oalei mele…

Toată lumea mă întreabă ce se mai întâmplă pe aici, în Grecia. Cum stau lucrurile? Ce văd? Ce simt? Ce se simte? Care-i starea, situația? Avem ce mânca? (asta vine de la buna de la Cluj) Și pe cuvântul meu de (fost) jurnalist că nu știu ce să răspund. Văd fețe triste și gri în jur dar cozile la supermarket sunt în continuare lungi și coșurile pline. Văd prețul la benzină (cred că până la vară ajunge până pe la 1,90 acum oscilând între 1,60 și 1,80) dar stau blocată-n trafic zi de zi (în drum spre socrii sau bunică) iar ieri am avut nevoie de o oră bună ca să ieșim din Atena. Văd cum se închid magazine pe bulevardul (vorba vine) central și în loc se deschid case de amanet și totuși lumea vorbește despre Mall și haine de vară și sandale și genți. În continuare de marcă toate. Se poate ca, din nou, eu să am în jur doar inconștienți. Inconștienți care mai au ceva bani puși la saltea și care continuă așa cum s-au obișnuit. Tanti care mai trece pe la noi pentru curățenie îmi spune că da, e criză. De ore și zile. Are cliente peste cliente și nu știe cum să le mai înghesuie să le mulțumească pe toate. Oare din cauza depresiei se declanșează și lenea? Nu pricep. Am petrecut duminica la o familie dragă nouă (cu o fiică dragă lui Ionuț) și după masa de prânz am plecat la o plimbare, peste dealuri. În drum – taverne. Pline. Glume – pentru că-i post probabil că lumea împarte o farfurie de verdeață, asta ne-o mai permitem! Nu pricep. Noi ne-am făcut plan de cheltuieli, economisim, ne bucurăm de seri cu prieteni la noi – sau la ei -, am început să vedem filme de acasă (sute de dvd-uri, unele încă în celofan), organizăm duminici în gașcă cu gătit și povești, nu stricăm, nu risipim. Ne bucurăm de lucuri mărunte pentru ca o dată la ceva timp să ne putem lua zborul. Din ce văd eu atitudinea asta o au foarte puțini. Și nu, nu pricep. Voi ăstea de aici, cum vedeți situația? Mai limpede ca mine? O fi soarele de vină? Primăvara? Perspectiva verii? Suntem toți niște greieri? Nu pricep…

Teoretic sunt șoferiță de aproape 10 ani. Practic, de ieri. Am trăit mereu cu spaima că eu nu-s bună la volan. Că nu mă pot concentra în atâtea direcții deodată – pedale, schimbător, oglinizi, trafic, Ionuț etc. că sunt un anti talent când vine vorba de șofat și alte un milion de scuze pe cât de (penibile) acum, pe atât de credibile și convingătoare (să mă țină departe de mașină) atunci. Cât am fost în țară, n-am simțit lipsa șofatului ca pe un handicap. La Viena, nici atât. De când sunt în Grecia însă, treaba stă cu totul altfel. La început mi-am găsit alte posibilități de mutare dintr-o parte-n alta. La un moment dat chiar uitasem că am carnetul în portofel. Nu-mi păsa, mă foloseam de oricine ca să ajung unde voiam. La un moment dat mai apropiat de ziua de azi am folosit o mașină automată (eh, cu din aia pot oricând!) iar episodul mi-a deschis nițel ochii. Ce bine-i să mergi unde ai mers, când vrei și cum vrei. Minunea a durat câteva zile, am rămas fără mașină dar cu un gând (stupid): nu pot conduce mașină cu schimbător (pe care o avem deja) trebuie să cumpărăm una nouă, automată. Am trăit cu ideea asta încă un an, folosindu-mă când de unul când de altul. A, evident, nici nu am mai încercat să conduc ce aveam din clipa în care mi-a venit strălucita (și deloc ieftina) idee. Așa că am așteptat și am plănuit. În timp ce, așa cum spuneam, unu altul mă plimbau pe unde trebuia. Zdruncinoasă mi-a fost trezirea la realitate. Cică-i criză. Și da, avem bani de o mașină automată. Dar dacă-i dăm acolo, îi tăiem din altă parte. Plecările în primul rând vor fi afectate. Adică nu o să mai fie. Atât a fost de spus. Cu gândul ăsta am plecat la Timișoara. Mi-am luat inima-n dinți, am tocmit instructor și am pornit-o la drum. Când iar mi-au fost zdruncinate credințele și jur că m-aș fi dat cu toate de pereți. Am pierdut vreme și ani buni ca să exclam la final, eh, la naiba nu-i așa greu cum îmi aminteam. Am șofat o zi, două, trei. Am revenit acasă, mi-am pus consortul pe scaunul din dreapta și am pornit la drum. Nu-i greu deloc. La drum drept. La deal și la parcat și mai ales la parcatu-n deal, acolo e nițică problemă. Dar exersez și nu mă las. Toți s-au entuziasmat și încearcă să-mi facă viața mai ușoară. Soacră-mea a venit cu ideea schimbului de mașini, ca să-mi fie mai bine și să nu renunț de data asta!  Așa că am luat-o noi pe cea mică și nouă, ea pe cea mare și veche (v-am mai spus eu că-i cea mai cea?) și acum exersez. Și când îl văd pe Ionuț încântat cum le spune tuturor că mama, care până acum nu, nu brum brum, acum mama b(r)avo brum brum la bolan, mai că aș sta la volan de dimineața până seara! Brum, brum așadar!