Aventuri în Ouzoland

Nu am mai avut de foarte multă vreme (am și uitat de când) așa o stare de bine și de liniște interioară. Habar n-am ce s-a întâmplat, pur și simplu plutesc. De trei zile încoace. Am pace în minte și-n suflet și sentimentul că toate-s pe drumul cel bun și se vor termina cu bine. O fi 11.11.2011 de vină? Că parcă atunci m-a apucat… Sau să fie biletul de avion către Viena? Gândul unui Revelion cu băiatul cel creț în vreo locație dragă mie? O fi ălalalt bilet de avion? Către casă? Să fie toate la un loc? Cert e că starea asta pe cât de bine-mi pică, pe atât e de neprietenă cu inspirația mea. Acu’ de sunt în armonie cu tot ce mi-e în jur, parcă nu-mi vine să stau pusă pe harță. Nici de miștocăreală nu-mi arde și nici de râs în sinea mea. Am niște reacții ce mă sperie nu alta (bine că o realizez!!!). De exemplu, ieri m-am trezit aprobând cu foc necesitatea unei bluze de marcă, de foarte marcă, în garderoba unui copil ce n-a împlinit nici un an. M-am trezit răsfoind cataloage cu tăvi și ustensile de gătit (eu?!!!) și am și pus în practică niște rețete (ok, celor mai mulți asta nu vă spune nimic, pentru cei ce mă știu însă… e un fel de sfârșitu’ e p-aproape . De trei zile-ncoace nu am ridicat vocea la Ionuț nici măcar cu un ton, să se manifeste cum vrea el. Și ce dacă-mi mută covoarele dintr-o cameră în alta? Sau bate toba câte două ceasuri pe zi? Nimic, dar absolut nimic nu mă atinge. Ciripesc. Sunt o privighetoare în mișcare, am făcut pace cu toți subiecții postărilor mele, sufletu-mi cântă vesel. Aș zice să mă țină. Măcar până termin un set nou de povești (că între noi fie vorba, doar pentru ele se potrivește simfonia asta din mintea mea).

Ce vă ziceam ieri? Că stau cuminte, nu citesc știri, nu aud și nici nu văd nimic? Mă retrag în lumea piticului meu drag, închid ochii și trec pe fără sonor? Am mințit. Cu nerușinare, doar știam că nu o să pot să fac din ăstea… De cu bună dimineață am profitat de mucii lui Ionuț (da, da, n-au trecut încă) și de vântul ăla despre care v-am tot povestit și am stat în casă cu degetu’ pe tastatură și urechea-n radio și din două în două minute cu toată mâna pe telefon (trăiască tehnologia!) și pusă pe twitter-eală. Ionuț a fost nebăgat în seamă și a tras niște trânte pe care nu le va uita ușor, eu am ars mâncarea – de două ori, am ignorat telefoane întrebătoare și am stat țâfnoasă vreo 2 ceasuri în care am primit o vizită și n-am putut butona. Rezultatul? Sunt la fel de în ceață ca și azi dimineață, poate chiar mai deasă acum, mă dor capul , ochii și degetul arătător (în ordinea asta) și nu mă simt mai deșteaptă cu nici o secundă. Partea bună e că mâine cu siguranță nu mai repet experiența. Sunt la capitolul mi se rupe și promit că așa rămân. Pleacă Papandreou? Rămâne? Rămâne Grecia în EU? Iese? Avem bani? Nu? Să mă anunțați voi, eu iau o pauză. Cum zicea un coleg de butonat, mă uit la televizor, îi văd pe toți și încep să cred în universuri paralele. Eu sunt deja cu un picior în ăla paralel cu ăsta… Pa, pa.

p.s. Am gura mare pentru că am spatele asigurat: producția de conopidă, varză și alte legume din grădina lu’ soacră-mea se anunță a da p-afară. Are și găini și e pe cale să agațe și vreo două capre în ogradă. Ne-am scos. Mac, mac…

Vreau, oh, Doamne, vreau înapoi liniștea din satul meu. Liniștea aia de dinainte de criză și greve, scandaluri, euro, FMI, nemți, francezi, EU, de dinainte de zilnica întrebare “oare ce naiba facem mâine?”, liniștea aia ce mă plictisea îngrozitor și care se repeta, zi de zi, lună de lună. Nu mai vreau incertitudini și întrebări, nu mai vreau nici fețe triste. Vreau bârfe stupide, ore întinse la cafea și povești despre haine cumpărate în rate. Oh, Doamne, vreau pace, pacea care te îndemna să te bucuri de statul cu burta la soare, vreau să îmi fie dor să fiu deprimată, să aștept zile de toamnă pentru că acum avem doar zile deprimante cu soare. Oameni triști, dezorientați. Ce naiba se întâmplă? Oh, Doamne, vreau să mor de plictiseală, o plictiseală din aia, împrumutată de la spiritul elen. Vreau să nu mai îmi vină să deschid câte un portal de știri tot la două minute ca să văd ce s-a mai schimbat în țara asta. Vreau să iau peste picior năravuri, să râdem toți la o rundă de povești întinsă peste noapte, ca în vremurile bune.
Oh, Doamne, ce nu vreau și eu?
O să mă fac mică, o să mă ascund în țara lui Ionuț, la el e vesel și bine, între pitici și tractoare… poate trece…

… un vaccin anti prostie. Care să fie eficace chiar de doare. Serios vorbind, m-aș oferi voluntar întru testarea lui, poate așa îmi vine și mie mintea la cap și nu mai bag de seamă toate cretinismele ce-mi ajung la urechi. Sau poate ălea/ ăia ce debitează se vindecă. Cum vrei tu, Moșule…
Ionuț e răcit, vorba vine, e mucos. Probabil că a primit virusul de la băiatul cel cu părul creț adică tată-său care de miercuri încoace tușește și e cu pachetul de șervețele la datorie. Nu știu. Cert e că s-a trezit ieri cu mucii-n gura, scuzați expresia și până seara am tot șters la ei. Febră nu, doar nițică tuse cât să mă țină pe mine antenă (între timp urmez și eu calea mucoșilor asortată și cu durere-n gât) Când s-a aflat că Ionuț nu-i bine, au început să curgă telefoanele din direcțiile altor mame, sprijin la suferință. Pentru că eu mai nou nu mă mai panichez (ok, mai că n-am leșinat la prima lui febră și răceală, între timp mi-am revenit în simțiri și cu picioarele ancorate-n realitate) am luat tonul cel plin de stres al altora în glumă și la mișto. Eh, îi curge nasul, îi trece, nu-i mare lucru. Mă antrenez pentru la anul când merge la grădiniță și probabil va fi așa mai mereu. Eh, îi șterg mucii, stăm în casă o zi două, trece. Credeam că e de bun simț să nu îmi fac griji, e doar un copil, toți copiii, mai devreme sau mai târziu, au parte de din ăstea, le vrei ori ba. Când a răsărit întrebarea, “Băi, dar ce mamă ești de nu-ți pasă că-i bolnav? Te gândești să-l trimiți la grădi chiar dacă N-AI NEVOIE (!?!) știind că se va îmbolnăvi… Din ăstea nu o să întâlnești în Grecia…” la propriu, am rămas fără replică. Ce să explic? Că da, nu-mi pasă că a răcit, ei fix, pentru că a mai răcit și o să mai răcească? Și chiar de-l țin în casă până la 18 ani tot o să o pățească odată ș-odată? Că nu-l vaccinez pentru gripe și alte mofturi doar pentru că sunt de părere că trebuie să se călească nițel? Că oricât mi-aș dori să nu fie niciodată, dar niciodată bolnav, tot o să se întâmple? Că nu-mi pasă dacă o să se îmbolnăvească o lună, două, trei în primele episoade de grădiniță pentru că eu nu-l vreau crescut în borcan? Că nu-mi place să-l știu că linge toate gardurile și pune mâna pe toate gunoaiele dar accept faptul că doar așa învață și se călește? Că nu îmi pasa că bate vântul și nimic nu mă oprește din a-l lăsa să umble desculț?
Hai sictir! (de unde naiba mi s-a năzărit expresia asta???)
Ce mamă sunt? Una pe care dacă ați fi avut-o probabil că acum n-ați mai fi tremurat la fiecare adiere de vânt și nu v-ați fi mai vaccinat copiii contra tuturor posibililor și imposibililor viruși. Și mă repet, hai sictir!

Am ajuns acasă. Bucurie mare (ei da, mi-a fost nițel dor), soțul cu gura până la urechi. V-am pregătit surprize mă anunță el în drumul de la aeroport înspre Halkida. Ajungem acasă. Începe expunerea realizărilor: holul de lângă camera lui Ionuț arată ca unul de la o grădiniță. Puzzle-uri de lemn agățate pe perete, o tablă pliiină de magneți (piticul e topit după ei), ceva jucării de lemn cu bile (fac zgomot!!!) și din nou, magneți. Fiul meu e cu gura până la urechi. Eu la fel – casa e lună și bec. Un singur lucru îmi întunecă privirea: un munte de haine care ascunde ditamai fotoliul. Hm, am spălat tot, exclamă fericit crețul. Nu le-am călcat pentru că nu știam cum îți place să le… împătur, se scuză repede.
Nu mai calc, îi explic eu pentru a suta oară. (cum se face oare că bărbații aud numai ce vor și ce îi interesează? Ah, e reciproc spuneți voi? N-am știut…) Așa că încep să împătur și să le distribui la locurile lor (n-am mai avut răbdare până a doua zi, certați-mă!) Mâna îmi ajunge pe o bluză de o culoare îndoielnică. Un gri-petrol- urât. Uuuu, tricoul meu cel roz! Dialogul ce urmează e pe bune:
- Coooooosssta, strig cu foc.
Apare de după ușă cu mutra pleoștită.
- Asta nu-i culoarea inițială, așa-i? M-am gândit eu când l-am văzut, dar n-am fost sigur: așa o fost sau așa o ajuns? răspunde gâtuit soțul meu cel gospodin.
Mâna mea trece la altul. Fostul meu tricou preferat, alb cu o pisică rozalie imprimată-n față. Același gri-petrol-urât. Ridic o privire a la mamă-mea (prietenii știu).
- Nici ăsta nu era așa? întreabă mai mult din priviri consortul.
- Nu. Cum le-ai combinat la spălat?
- Exact așa cum ai lăsat tu scris! Rufele colorate împreună, rufele albe separat.
- Și pe ăstea două, alb – colorat și roz cu ce le-ai băgat?
- Cu hainele colorate! răspunde el ușurat.
- Definește colorate, încep eu interogatoriul, ca la școală.
- Păi albastre, verzi, negre… scoate el dintr-o suflare.
- Costaaaaa!!! Negre???
- Păi da, negrele nu-s colorate?

Între timp mi-a trecut oftica (vorba vine, tot cu gura până la urechi am stat) și încerc să realizez unde am greșit. Căci, așa cum mi-a atras atenția și soțul meu cel grijuliu, e vina mea. Trebuia făcută o listă detaliată care să cuprindă toate împărțirile de care au parte hainele colorate, mai închise, mai deschise, mai albe sau bej. La ce te poți aștepta de la cineva care încă nu pricepe că albul nu e doar alb ci e alb pur sau alb zahăr, alb cu reflexe albastre sau perlă? Sau care crede că gri-albastru-violet îi cam același lucru? Păi nu?

Am plecat din satul meu cu o zi mai repede, marțea trecută adică. Greva de miercuri nu s-a mai ținut (grecii ăștia atât de dragi mie, nici de grevele promise nu se pot ține!) dar vai, nu m-am supărat deloc. Am câștigat o zi la Viena cu Maria mea de suflet. M-am bucurat de zilele cu soare de acolo, de revederi cu prieteni dragi, am realizat (ca de fiecare dată) că vremurile ălea de umblat noaptea din bar în club și de atârnat pe câte o canapea străină până dimineață cu Belle and Sebastian pe fundal sunt apuse și trecute (și în veci nu or mai fi la fel cu ăstea de acum, oricât am încerca să ne păcălim). Ionuț s-a bucurat și el de locuri de joacă mai altfel decât ălea de acasă, cu copii așa ca el, obișnuți cu praf și noroi, desculți chiar, fără mame stresate că picăăăăăă pruncu’ și se lovește, fără urlete nuuuu te urca, nuuuuuu pune mâna, nuuuuuu, nuuuuuu!!! Pești și porumbei, plimbări cu metroul, voie bună.
De luni suntem la Timișoara, alți prieteni dragi, ce nu m-aș mai da dusă. Stau aici, la cloșca mea cum s-ar zice și ioi ce bine-i. Scriu: pregătesc poveștile pentru cei mici și mai am o listă de altele, pentru oameni mari numa’ bune de pus pe blog (că-s al naibii de siropoase și originale, pe cuvânt!).

Și minunea a venit. În forma cardului lu’ mama care m-a salvat și m-a pus la facut bagaje cu viteză de n-am mai apucat să planuiesc și să organizez ordinea pe culori a boarfelor. Mai bine, după cum a remarcat și soțul. Așadar plec azi, peste câteva ore și tocmai am aflat că aș fi plecat și mâine tot la fel. Greva controlorilor de trafic a fost declarată ilegală și prin urmare, nu are loc (mirați-vă voi, că eu am reununțat să o mai fac atunci când vine vorba de grevele ăstora!).
A doua oară mi se arată să plec, câteva zeci de euro mai târziu (penalizare pentru schimbarea biletului) … mai devreme. Nu-i nimic, promit că nu mă supăr. O zi în plus cu Deuța și Maria (reuniune facem la Viena!) nu cred ca i-ar strica nimănui!
Să ne auzim cu bine!

Am petrecut un weekend de invidiat. Bine că a trecut. Sâmbătă de dimineață, la locul de joacă, m-am trezit înconjurată de un grup de mame puse pe hrănit copii. Chips-uri, înghețată și napolitane, sucuri la cutie. Discuțiile s-au întins – și în direcția lor și urechile mele. Mai bine nu aș fi făcut greșeala. Ce programe preferă micuții la televizor, ce facem dacă nu mănâncă (îi șantajăm cu privitul la televizor, dacă nu v-ați dat seama!), ce program au ei toata ziua și din nou, ce mănâncă (după patru ani de Grecia o spun cu mâna pe inimă: ăștia trăiesc pentru mâncare!). Între timp piticii și-au scos game boy-urile din dotare (sau na, cum s-or fi numind acuma) și au făcut și la locul de joacă ce probabil fac și acasă. N-au socializat. Mie episodul mi-a provocat dureri de stomac și așa am dus-o întreaga zi. Ce să fac, pun la suflet…
Între timp, tot acolo, fiul meu și-a umplut tenișii cu pietricele (ca să am eu ce scoate înainte de a pleca înspre casă) iar eu am închis urechile și mi-am întins antenele spre un afiș mare, pe poarta unei grădinițe vecină cu locul de joacă. “Duminica asta, teatru pentru cei mici: Pinochio, teatrul Papadimitriou, Halkida, 11:30″.
Anunțat urgent soț, așteptat cu emoție duminica dimineața. O fi Ionuț mic și probabil că nu e de el (încă) teatrul, dar merită încercat, nu? În fond, pofta se trezește mâncând.
Duminică dimineața, 11:15. Teatrul închis. A, păi piesa a fost deja, acu’ două duminici. Adică “duminica asta” a fost aia, din 11 septembrie, ne lămurește tanti de la poartă. De dimineață tot vine lume și întreabă. Și săptămâna trecută la fel… Perfect, zic eu. Am început bine ziua. Și am ținut-o tot așa. La prânz mă anunță soțul că miercuri, 28, e grevă la aeroport, de la 12 la 16. Zborul nostru (către zone mai roz și dragi mie) e (sau ba), ați ghicit, miercuri la 13. Plecăm ori stăm?
Aseară târziu am decis să schimb data și organizarea: gata, plecăm mai repede. Dar cum planul de ieri și situația de azi, evident, sunt incompatibile, acum sunt probleme cu achiziționarea biletului nou. Sunt în pioneze. Aștept. Plecăm (mâine) ori stăm (până miercuri.) Și dacă stăm, totuși, plecăm?