0

Ia juponu’ pe tine şi mai bagă o gogoaşă…

Un lucru care mi-a atras atenţia (ce să-i fac, defect profesional) pe posturile TV greceşti e faptul că o majoritate covârşitoare a reclamelor este dedicată produselor de înfrumuseţare (şi băncilor, dar despre asta în alt episod). Clinici particulare de tăiere a părţilor care te deranjează, creme şi poţiuni care te transformă de nu te vezi, loţiuni şi aparatură performantă dedicată sportului între pereţii de acasă, toate acestea la un număr de telefon depărtare şi la preţuri tentante de DOAR xxx,99 euro. Ca să ajungă la toţi. Că trăim într-o lume în care frumuseţea e pe primul loc de cinste, nu mai surprinde pe nimeni. Că tot al(a) doilea(ua) individ(ă) tânjeşte să atinga idealul de perfecţiune promovat în varii medii, e şi ăsta o certitudine…

Ce am văzut astăzi însă, căci aici doream să ajung, a fost reclama la un produs magic, discret şi mai ştiu eu cum, un fel de jupon din pansament, pe care, atenţie, daca-l îmbraci, te strânge aşa de bine încât automat de la mărimea, hai să zicem 46 ajungi la un 40 decent. Şi te ţine strânsă, îţi dă încredere în tine, nu se vede, doamnelor, nici nu zici ca-l ai pe tine, nu doare, şi poate, cel mai important nu te opreşte din a te bucura de plăceri de gurmand. Adică, poţi să bagi în tine până leşini, că rochia va intra şi mâine pe tine. Pe fond de jupon, să fim înteleşi. Şi întreaga reclamă (made in the USA, evident) e presărată cu exemple de femei triste şi grase care se simt izolate şi neîncăpătoare, atârnânde şi care sunt, de ce să nu fiu sinceră, uriaşe. Prezentarea se derulează cam aşa: vine una bucată individă (de)enunţată mai sus, i se iau măsurile în talie (evident, priviri triste, vai am mâncat prea multe gogoşi, sunt aşa de tristă nu găsesc haine pe măsură, nu mă iubeşte nimeni), i se înmânează pachetul magic – una bucată jupon, duduia merge la cabină şi iese cu 4-5-6 centrimetri mai slabă şi evidendent voioasă. Diseară când voi merge la cină cu prietenele, toate vor fi geloase pe mine, povesteşte o tanti care în pofida juponului, tot nu poate ascunde ce e evident. Prea multe kilograme adică. Vai, pot mânca iar gogoşi, exclamă o doamnă în timp ce-şi atinge posteriorul vizibil atenuat.

Vai, ar fi bine totuşi să nu, exclam eu scârbită. Şi rămân tot aşa dezgustată până la gogoaşa viitoare. Data viitoare, mă scuzaţi.

1

primul…

… ar trebui sa fie … tare. Să vă dea de gândit, vouă, da vouă celor ce-l veţi citi… să vă dea fiori, să vă facă să râdeţi, să vă ziceţi în sine – „oare cum de nu m-am gândit la asta?”, să vă impresioneze, să mă descopere în faţa voastră, să vă explice – „ce caută zăluda asta în Grecia? În Grecia? Păi nu era…” Ba da, eram, acasă, la radio, eram in Germania vreo câteva luni, eram apoi în Austria, şcolarizare, socializare, adăugare de diplome la teanc, aţi pierdut rândul, aşa-i? Eram acolo şi acum, în sfârşit SUNT. Aici. Cu El. Nu mai înţelegeţi nimic?… Şi eu care voiam să scriu un prim text. Un text tare. Primul… care ar trebui să fie şi nu este. Din cauza cănii. Totul a pornit de la o cană, uitată cu intenţie nu în dulap, nu, de-ar fi fost măcar aşa, a fost uitată murdară, afară. M-a enervat cana. Şi enervarea mi-a furat inspiraţia. Şi dacă nu e inspiraţie nu e nici text tare. Cana e de vina…