0

Tanti cea cu şlapi albaştri, mânuitoarea furtunului…

… cea care în ultimele doua săptămâni trezeşte în mine instincte criminale. Ora 4 după amiaza, o aud cum plimbă furtunul pe trepte. Începe nene şi udă. Udă scările, udă trotuarul, udă drumul, maşinile de pe drum… Apa îi curge pe picioare, picioare îmbrăcate într-o pereche de şlapi din plastic. Albaştri.  Priveşte în gol şi udă, udă frate, cu mânie, îşi mişcă buzele parcă într-o rugăciune şoptită şi udă. Coboară treptele, udă porţiunea de sub bloc, acolo unde sunt parcate maşinile, coboară pe drum şi îşi continuă periplul udător. Apa se risipeşte la vale. Tanti udă în continuare şi nu se mai opreşte Mă omoară încet cu fiecare picatură. În fiecare zi, milioane de picături de apă risipite ca să ude. Drumul. În fiecare zi îmi promit că mâine ies şi urlu la ea, urlu pentru fiecare picatură de apă risipită ca să spele caldarâmul. Şi în fiecare zi îmi dau seama că singurul lucru pe care îl voi obţine va fi o privire furioasă şi eventual, de ciudă, un jet de apă mai mult. Că io o plătesc, bă.

2

All stars şi floarea soarelui…

… sau mai bine altfel decât ca şi restul!

M-am înfuriat grozav ieri. Pentru că nu am (prea multe) de făcut îmi dedic întreg timpul liber pregătirilor pentru nuntă – care între noi fie vorba nu îmi provoaca nici un fel de plăcere. De ce o fac? Pentru că trebuie. De fapt pentru că singura mea dorinţă care a fost legată de rochia de mireasă (pe care o voiam frumoaasssăăăă) a venit însoţită de un set de obligaţii. Ori facem cununia civilă şi scăpăm (în acest caz rochia de mireasă nu era inclusă) ori facem cununia cum se cuvine, am şi rochie şi… alte zeci de prostii inutile pe cap. Cum ziceam, am ales rochia şi implicit prostiile. Bomoniere – nişte bomboane împachetetate în tul care se dau cadou nuntaşilor, invitaţii, locaţie, biserică, liste… offff şi câte şi mai câte! Risipă de bani şi energie – două chestii la care grecii se pricep foarte bine!

Ce m-a enervat ieri? Că de aici am pornit… faptul că toţi îşi dau cu părerea (dar asta nu deranjează atât de mult pentru că de auzit aud cu plăcere 😉 dar părerea lor e încărcată cu paiete şi fru fru. Că alt cuvânt mai bun n-am găsit (între noi fie vorba, nici nu-i cuvânt…). E o modă aici, cu cât pui mai mult sclipici pe orice te înconjoară, cu atâta pari mai „bogat” şi implicit valoarea ta (în ochii celorlalţi) creşte. Sau cel puţin aşa crezi tu. „Nu doamnă, nu vreau pietre roz pe bomboniere. Nici cordon auriu.” Ma priveşte cu ochii bulbucaţi. „Vreau un tul simplu şi un cordon din paie!” explic eu. „Păi aşa ceva nu există…” Ba uită că există. Cumpar eu tulul şi merg la cules de paie.

Îmi deschide 10 cutii cu pantofi de mireasă. Mă scufund între pietricele şi paiete. „Nu. Vreau balerini albi.” Îmi arată o pereche la care albul e bine ascuns sub un set de pietricele şi un material neidentificat. Auriu. „Doamnă, albi! Simpli, albi!” îi explic eu în timp ce în minte derulez lista culorilor în limba greacă. „Păi pentru mireasă? Nu se poate aşa … sunt prea …” spune doamna scărpinîndu-se cu unghia pictată în ureche. Facem pariu? (că se poate)

Şi de ce m-am enervat ieri? Pentru că mi-am amintit toate chestiile povestite mai sus şi pentru că un cineva, oarecare cineva a spus ca prea încercăm noi să fim „altfel”.  Atâta mi-a trebuit. O să fim atât de altfel precum vrem. Cu bomboniere hand made, tul legat cu paie, cu invitaţii băgate în plic alb, fără funde şi sclipici, cu balerini ALBI şi mai apoi cu o pereche de all stars (prima pereche de all stars primită cadou de la viitorul domn altfel:), cu găletuşe de metal pline cu floarea soarelui, cu miros de mare şi dans pînă dimineaţă pe muzica pe care o alegem noi. Punct.