8

(ATENȚIE) Un post… cât o zi de post

Ziua am început-o într-o pasă bună. Câteva ore mai târziu, pasa bună s-a transformat într-una foarte bună iar acum, la ora la care scriu textul acesta, e de-a dreptul excelentă. Azi am aflat că altcineva – înafară de prietenii mei dragi mă citește! Cineva, un cineva pe care nu-l cunosc personal, a găsit blogul meu și îl citește. Și eu care mă lăsasem doborâtă de lene (sunt de părere că lenea se transmite și cum evident, mă aflu la ea acasă* nu e de mirare!) și scosesem de tot din program(-ul și asa liber) scrisul. Norocul meu cu Julie & Julia care mi-a deschis apetitul… Bun, dar nu despre asta voiam sa scriu. Ci despre cineva-ul care mi-a scris și mi-a cerut informatii despre Grecia. În perspectiva unei mutări pe malul mării, într-un oraș ca și cel în care mă aflu eu… Și m-a umflat râsul. Nu pentru că nu aș fi luat în serios întrebările (chiar le-am luat și chiar voi răspunde la ele) ci pentru că am impresia că sunt ultima persoana din lume care ar trebui să fie lăsată să își dea cu părerea asupra acestui subiect.

Eu nu m-am mutat aici din dragoste pentru țara lui Homer. Nu ma omor după orașele mici (de fapt nu-mi plac deloc, și totuși ce ironică e viața…), vara nu e anotimpul meu favorit, între mare și munte – daca tre’ să aleg aș alege un oraș aglomerat, ceva capitală zgomotoasă, mâncarea tipic grecească nu mă înnebunește, mă disperă la culme oamenii care întârzie și care nu se țin de cuvânt (oh, și aici am parte din belșug de ambele categorii), nu îmi place lipsa de respect, mă stresează vizual construcțiile urâte și nu pot să pricep nici în ruptul capului de ce trebuie neaparat să asortezi trei – patru ore de stat la cafea cu discuții despre fotbal, politică sau capra vecinului. Bine, lista cu toate chestiile care nu îmi plac e foarte lungă. Lista cu cele plăcute  se rezumă la un… El. (și cum a spus tata cândva, tre’ sa fie ceva de El-ul ăsta de te-ai mutat tu în capătul ăsta de lume!)

Revenind la experiența de viață, pentru că de fapt din acest motiv mi s-a cerut părerea, pot să spun că e de-a dreptul … palpitantă. De multe ori mă simt ca făcând parte dintr-un experiment sociologico-psihologic (oare există așa ceva?) Toate lucrurile de care am fugit cândva, s-au adunat și s-au înghesuit deasupra mea… „să vedem pe unde scoți mănușa de data asta!” par a-mi spune.

Și cum de fiecare dată, vreau sau ba să o recunosc, în scris mi-am găsit salvarea și liniștea, cred că va trebui să apelez din nou la această metodă. Bun, să o luăm cu începutul. Când m-am mutat eu în Grecia pentru prima dată (pe o perioadă limitată și anume 1 luna jumate) totul a fost minunat. Știi cum e la început, loc nou, oameni și obiceiuri noi, liniște (iarna în Halkida ăsta e singurul lucru de care ai parte, de liniște) după doi ani zbuciumați (vorba vine) în Viena, am găsit în Grecia aerul și pauza de care aveam nevoie. Pe când am decis transformarea mutării temporare în una permanentă îmi cam trecuse cheful de liniște. Dar m-am înarmat cu răbdare și am zis că o scot la capăt. Plină de elan am început să caut de lucru: voiam ceva în domeniul meu (presă spre exemplu), cu program flexibil (grecii sunt criminali când e vorba de ore de lucru!), cu un salariu decent și, cel mai important, să folosesc limba engleză sau germană (eram la început cu studiul limbii elene). Și am găsit ceva ce îndeplinea una din dorințele mele. Era un job la o revistă. Programul a fost departe de a fi flexibil (lucram 12 ore pe zi și de cele mai multe ori și weekend-uri), fără bani (pentru că nu te cunoaștem, nu vorbești greacă, toți vor să lucreze pentru noi, dar noi te-am ales pe tine, așa ca fii fericită și nu te plânge), fără să mă pot folosi nici de engleză nici de germană. Așa că închipuiți-vă o Alexandra la 2 luni de la emigrare, la exact 8 săptămâni depărtare de prima lecție de limba greacă, răspunzând la telefon, scriind notițe pentru șef, mergând pe la magazine și încercând să convingă oamenii să își facă reclamă în revista respectivă, culegând haine și pantofi și pregătind ustensile pentru ședințele foto (pentru că din motive doar de ei știute și de mine mai târziu aflate, au preferat doar un „voluntar” care să le facă pe toate. Adică eu.). Și toate ăstea plătite cu „bucurie” (bucuria de a lucra pentru ei). Când am cerut și bani și program decent de lucru și împărțirea responsabilităților mi s-a răspuns foarte sec și la obiect: „În Grecia nu există așa ceva, unde te crezi?” Mi-am luat geanta și am plecat. Acasă. De unde am revenit o zi mai târziu pentru că nu mi s-a părut corect (Gooossseeee!!!) să plec înainte de închiderea ediției la care lucram. Nimeni nu mi-a ridicat statuie așa că am plecat din nou, de data asta trântind ușa.

A trecut o vară în care nu am făcut mare lucru (mare, plajă, soare, lecții de greacă) după care în septembrie am decis – așa brusc (poate asta a fost una din probleme) să pornim revista noastră. Echipați cu o gândire modernă, corectă, echitabilă față de toți cei implicați (zicem noi acum, privind în urmă) am pornit Urban Lifestyle Guide. Care a mers cât a mers. Până ne-am dat seama că mulți spuneau multe și nu făceau nimic, până am realizat că e de preferat să ai clienți care să rămână clienți și nu să-ți devină prieteni („azi n-am bani să plătesc reclama dar nu contează, suntem prieteni, vii mâine, poate o sa am…”) până s-au terminat banii (între timp am înțeles de ce e benefic să lucrezi cu „voluntari” buni la toate pe care îi poți schimba regulat, că doar nimeni nu e de neînlocuit). După patru reprize, meciul Urban s-a încheiar cu un gol. În cont(ul) părinților și al consortului.

Și a venit vara. Vara doi a experienței elene, vară în care din nou, nu am făcut mare lucru (mare, soare, lecții de greacă și pregătiri de nuntă). Între timp s-a petrecut și legalizarea relației, consfințită cu un prunc (pe care îl așteptăm de pe-o zi pe alta…)

Iar acum, în așteptare, fac în sfârșit ceva ce îmi place (nu aduce bani, dar așa cum am aflat la începuturi „așa e în Grecia”), încerc să mă mobilizez și să termin seria de povești pentru grăsuți (slavă Domnului, sunt destui) și promit să mă străduiesc mai mult să înțeleg filosofia de viață a grecilor care nu se grăbesc niciodată (decât atunci când sunt în trafic).

1

Despre Maria

Pentru că astăzi sunt într-o forma e x c e l e n t ă m-am gândit să împărtășesc nu doar gânduri ci și muzică. Essex Green e formația care îmi amintește de 2006-le vienez, de concerte bune, nopți pierdute prin Chelsea sau Flex (Viena, again), de ceasurile petrecute la cafea cu lapte și de grecoaica Maria.

Maria, cea fără de care eu n-aș fi fost azi unde sunt – în Grecia adică. Uneori mă mai întreb dacă ar trebui să-i mulțumesc sau să-i trag o mamă de bătaie. Dacă nu m-ar fi înnebunit cu excursia la ea acasă, dacă nu ar fi insistat cu ideile ei de aventură (plajă, mare, soare), dacă nu ar fi cumpărat bilete de avion din ianuarie pentru vacanța din iulie… dacă nu ar fi… poate la ora asta aș fi eu. Altundeva. Dar evident, le-a făcut pe toate cele enumerate mai sus (și multe altele). Iar acestea adunate cu un set de întâmplări și aflări la locul potrivit în timpul potrivit m-au adus aici.

Iar azi fiind într-o formă e x c e l e n t ă – mă repet… – nu pot decât să mă bucur de tot amalgamul de evenimente care s-au finalizat cu…parcarea mea în Chalkida, pe insula Evia.

Bun, iar dacă vă întrebați care e motivul post-ului, de ce scriu despre Maria și cui îi pasă, well, e simplu. Se împlinesc cinci ani mari și grași de când ne știm și m-a apucat melancolia… 17 grade cu soare și o dimineață petrecută la cafea pe malul mării mi-au trezit dor de ultimii ani.

Și dacă nu ma apuca melancolia sigur aș fi fost pusă pe scandal – grecii din sistemul de stat sunt DIN NOU în grevă! Dar despre asta după ce îmi trece pasa bună 🙂

1

Visez…

… la o zi de vară. Azi mi s-a făcut dor de stat cu burta la soare, de plimbat pe malul mării, de stat în apă până mi se zbârcește pielea… Mi-e dor de colțurile noastre de Evia (insula pe care mi-am petrecut ultimii doi ani din viață dacă nu e clar deja), de mirosul de nisip și alge, de road-trip-ul duminical, de sarea din păr și de pe piele… Vara în Grecia e fantastică. Uit instantaneu de plictiseala de peste iarnă – în fond sunt doar 5 luni de frig (care frig, să ne înțelegem, nu are nici o treabă cu ceea ce se petrece la voi, mai în nord). Vara în Grecia, pe insula noastra, e fantastică. Plaje la nici 20 de minute distanță de oraș, apă limpede… Duminici petrecute în alte colțuri mai îndepărtate – la o oră distanță, colțuri în care ai șansa de a te bălăci de unul singur în ape curate… Vara în Grecia e fantastică. Gândul la vara care e aproape (și pozele din anii trecuți) mă face să uit că e de-abia sfârșit de februarie…

0

Despre intimitate, lipsa ei și probabil niște hormoni

Chiar azi când mă gândeam că în ultimele zile nu mi s-a întâmplat nimic demn de menționat, nu m-a enervat dar nici nu m-a bucurat nimic în mod extraordinar, da, tocmai astăzi bum, m-a lovit o chestie. Figurat vorbind. Mi-am dat seama că unul dintre lucrurile care mă calcă total, dar total pe nervi în societatea asta (în care între noi fie vorba, încerc să mă păstrez nu să mă integrez) e verificatul ciorbei vecinului. Mai pe înțeles, băgatul nasului unde nu îți fierbe oala. (văd că am rămas marcată de filmul Julie&Julia că numai de mâncare îmi arde) Grecii au un talent înăscut din a-și da cu părerea despre tot ce nu îi privește. În special despre chestiile care nu îi privesc. Le place să știe. Să îți dea sfaturi. Să îți inunde intimitatea („e….intimitate? ce-i aia?”), să scobească fiecare ungher cu dezinvoltură și să nu priceapă nici în ruptul capului că unele chestii sunt doar ale tale. Gânduri. Dorințe. Idei. Nu pot să priceapă nici de ce ai vrea să ții unele lucruri doar pentru tine din moment ce ei sunt faimoși pentru conversațiile purtate în stradă sau între balcoane (nu avem nimic de ascuns!) Nu pot să priceapă că unora nu le face absolut nici o plăcere din a împărtăși detalii intime despre – spre exemplu, cum te gândești să dai naștere sau care e în opinia ta cea mai bună soluție pentru hrănirea unui nou născut. Li se pare total aiurea să strâmbi din nas dacă îți ating burta de gravidă. Fără să întrebe. Te trezești dintr-o dată cu un set (în cel mai bun caz, doar un set) de mâini atingându-ți abdomenul și orice reacție de a ta, trezește automat întrebări la care poate un om normal (cu noțiuni de intimitate) nu are chef să răspundă. Mi s-a întâmplat în magazine, pe stradă iar în grupul de prieteni, nu mai vorbesc… Da, maica-mea spune că hormonii sunt de vină, din cauza lor mă enervez, din cauza lor nu pot să îi înțeleg pe oamenii ăștia cărora le place să afle și să te atingă. Exact.

Poate că are dreptate. Poate că sunt eu mai afurisită. Poate sunt eu prea închisă la minte, văd doar stereotipuri peste tot, nu pot să recunosc oamenii deschiși și prietenoși… blah, blah, blah. Poate că așa e.

Din fericire, în imediata vecinătate am parte de oameni care văd lucrurile ca mine. Consortul e și el iritat de prea multă intervenție în viața lui, a mea, a noastră. Soacră-mea e o tanti mișto care își vede de treabă, nu își dă cu părerea și se enervează și ea odată cu mine… soooo not greek… Da și atunci de ce mă enervez eu în loc să zic un „mulțumesc?” Un mulțumesc pentru că în raza mea de fiecare zi nimanui nu-i pasă prea mult de ce fac eu și înafară de un viitor tată nerăbdător, nimeni nu-mi mângâie burta…

1

Julie, Julia și pofta… de scris

Azi am văzut filmul „Julie and Julia”, delicios de-a dreptul, și mi-a venit pofta. De scris. Pentru că m-am regăsit în ceea ce spunea Julie (e nevoie de un dead line pentru ca să mă /se țin(ă) de treabă 🙂  Dacă nu am un deadline, nu lucrez. Găsesc motive să atârn degeaba prin casă, merg la plimbare, îmi caut scuze și las zilele să treacă fără scop. Poveștile pentru grăsuți așteaptă finalizarea, piticul meu e … în pom iar blogul ruginește. Gata, mă apuc de treabă! (cred că ăsta e cel de-al treilea sau al patrulea post despre lenea mea si pânza de paianjen de pe blog, sunt o plângăcioasă așa cum observase și consortul 🙂 )

Și ca să vedeți că de data asta sunt serioasă…un set de poze. Pănă eu mă delectez cu un alt episod din Grey’s Anatomy (mulțumiri duduii Suzy pentru că mi-a deschis apetitul pentru serial) vă las pe voi să vă delectați cu ele. Cu poze din Halkida, orașul în care am petrecut deja 2 ani de zile și în care probabil voi petrece… alții. Cu mențiunea că nu sunt făcute de mine…

Așadar, check this out: City Story

P.S. I loooove butter!

0

Lenea-i mare, bat-o vina …

Da, stiu, mă repet de o bună bucată de vreme, dar se pare că n-am scăpare din ghearele ei. Ale lenii adica. Poate doar dacă m-as putea mobiliza la scris așa cum o fac atunci când e vorba de alte păcate (de ex. cum am umblat azi o oră jumate fără un scop anume ca să-i dau timp lui Elizabeth să-mi termine prajitura…) Nu prea are sens ceea ce am scris eu mai sus, sau? Păi chestia e simplă. Când vine vorba de unele chestii (cheese cake cu vișine… uuuu, spre exemplu) sunt în stare să fac tot felul de sacrificii. Când vine vorba să mă pun pe scris și împărtășit experiențe (că sunt destule!) încep să caut scuze și rămân la ideea că odată ș-odată o să scriu și o să vă povestesc…

…despre cât e de simpatic sătulețul meu (cu pretenții de oraș doar din cauza numarului de locuitori, cam 80.000 adică), despre cât de snobi sunt cel puțin jumate dintre locuitorii ăștia, despre ideile și povețile pe care le aud zi de zi și care mă fac să mă prăpădesc de râs nu alta… despre cât e de frumoasă e Xalkida asta vara și cum ar putea primi un premiu pentru cel mai plictisitor loc de pe pământ, iarna. Despre niște străduțe magice pe care îmi propun de doi ani încoace să le fotografiez. Despre viața multiculturală în doi, în curând în trei cu ups and downs (și expresiile demne de menționat și păstrat ale consortului). Despre grupul de românce plecate din țară în urmă cu 10-15-20 de ani… despre cum încerc să mă integrez dar cum mă opun cu toata puterea scufundării totale în altă cultură… despre multe.

Citesc de o vreme încoace diverse bloguri ale unor compatrioți plecați și ei departe de casă, bucățele de fiecare zi și îmi sunt toate așa de simpatice. În fiecare zi li se întâmpla ceva demn de menționat. Ca și mie dealtfel. Ăsta ar putea fi cu ușurință un bun exemplu pentru mobilizarea de care vorbeam mai sus… Sau?

P.S. Elizabeth e o doamna foarte interesantă. Americancă după mamă, grecoaică după tată, născută și crescută peste ocean, s-a mutat în Grecia în urmă cu 20 de ani. În urmă cu vreo doi a deschis o cofetărie cu home made stuff și de atunci se ocupă de partea dulce (mâncabilă) din viața mea. E genială.