(ATENȚIE) Un post… cât o zi de post

Ziua am început-o într-o pasă bună. Câteva ore mai târziu, pasa bună s-a transformat într-una foarte bună iar acum, la ora la care scriu textul acesta, e de-a dreptul excelentă. Azi am aflat că altcineva – înafară de prietenii mei dragi mă citește! Cineva, un cineva pe care nu-l cunosc personal, a găsit blogul meu și îl citește. Și eu care mă lăsasem doborâtă de lene (sunt de părere că lenea se transmite și cum evident, mă aflu la ea acasă* nu e de mirare!) și scosesem de tot din program(-ul și asa liber) scrisul. Norocul meu cu Julie & Julia care mi-a deschis apetitul… Bun, dar nu despre asta voiam sa scriu. Ci despre cineva-ul care mi-a scris și mi-a cerut informatii despre Grecia. În perspectiva unei mutări pe malul mării, într-un oraș ca și cel în care mă aflu eu… Și m-a umflat râsul. Nu pentru că nu aș fi luat în serios întrebările (chiar le-am luat și chiar voi răspunde la ele) ci pentru că am impresia că sunt ultima persoana din lume care ar trebui să fie lăsată să își dea cu părerea asupra acestui subiect.

Eu nu m-am mutat aici din dragoste pentru țara lui Homer. Nu ma omor după orașele mici (de fapt nu-mi plac deloc, și totuși ce ironică e viața…), vara nu e anotimpul meu favorit, între mare și munte – daca tre’ să aleg aș alege un oraș aglomerat, ceva capitală zgomotoasă, mâncarea tipic grecească nu mă înnebunește, mă disperă la culme oamenii care întârzie și care nu se țin de cuvânt (oh, și aici am parte din belșug de ambele categorii), nu îmi place lipsa de respect, mă stresează vizual construcțiile urâte și nu pot să pricep nici în ruptul capului de ce trebuie neaparat să asortezi trei – patru ore de stat la cafea cu discuții despre fotbal, politică sau capra vecinului. Bine, lista cu toate chestiile care nu îmi plac e foarte lungă. Lista cu cele plăcute  se rezumă la un… El. (și cum a spus tata cândva, tre’ sa fie ceva de El-ul ăsta de te-ai mutat tu în capătul ăsta de lume!)

Revenind la experiența de viață, pentru că de fapt din acest motiv mi s-a cerut părerea, pot să spun că e de-a dreptul … palpitantă. De multe ori mă simt ca făcând parte dintr-un experiment sociologico-psihologic (oare există așa ceva?) Toate lucrurile de care am fugit cândva, s-au adunat și s-au înghesuit deasupra mea… „să vedem pe unde scoți mănușa de data asta!” par a-mi spune.

Și cum de fiecare dată, vreau sau ba să o recunosc, în scris mi-am găsit salvarea și liniștea, cred că va trebui să apelez din nou la această metodă. Bun, să o luăm cu începutul. Când m-am mutat eu în Grecia pentru prima dată (pe o perioadă limitată și anume 1 luna jumate) totul a fost minunat. Știi cum e la început, loc nou, oameni și obiceiuri noi, liniște (iarna în Halkida ăsta e singurul lucru de care ai parte, de liniște) după doi ani zbuciumați (vorba vine) în Viena, am găsit în Grecia aerul și pauza de care aveam nevoie. Pe când am decis transformarea mutării temporare în una permanentă îmi cam trecuse cheful de liniște. Dar m-am înarmat cu răbdare și am zis că o scot la capăt. Plină de elan am început să caut de lucru: voiam ceva în domeniul meu (presă spre exemplu), cu program flexibil (grecii sunt criminali când e vorba de ore de lucru!), cu un salariu decent și, cel mai important, să folosesc limba engleză sau germană (eram la început cu studiul limbii elene). Și am găsit ceva ce îndeplinea una din dorințele mele. Era un job la o revistă. Programul a fost departe de a fi flexibil (lucram 12 ore pe zi și de cele mai multe ori și weekend-uri), fără bani (pentru că nu te cunoaștem, nu vorbești greacă, toți vor să lucreze pentru noi, dar noi te-am ales pe tine, așa ca fii fericită și nu te plânge), fără să mă pot folosi nici de engleză nici de germană. Așa că închipuiți-vă o Alexandra la 2 luni de la emigrare, la exact 8 săptămâni depărtare de prima lecție de limba greacă, răspunzând la telefon, scriind notițe pentru șef, mergând pe la magazine și încercând să convingă oamenii să își facă reclamă în revista respectivă, culegând haine și pantofi și pregătind ustensile pentru ședințele foto (pentru că din motive doar de ei știute și de mine mai târziu aflate, au preferat doar un „voluntar” care să le facă pe toate. Adică eu.). Și toate ăstea plătite cu „bucurie” (bucuria de a lucra pentru ei). Când am cerut și bani și program decent de lucru și împărțirea responsabilităților mi s-a răspuns foarte sec și la obiect: „În Grecia nu există așa ceva, unde te crezi?” Mi-am luat geanta și am plecat. Acasă. De unde am revenit o zi mai târziu pentru că nu mi s-a părut corect (Gooossseeee!!!) să plec înainte de închiderea ediției la care lucram. Nimeni nu mi-a ridicat statuie așa că am plecat din nou, de data asta trântind ușa.

A trecut o vară în care nu am făcut mare lucru (mare, plajă, soare, lecții de greacă) după care în septembrie am decis – așa brusc (poate asta a fost una din probleme) să pornim revista noastră. Echipați cu o gândire modernă, corectă, echitabilă față de toți cei implicați (zicem noi acum, privind în urmă) am pornit Urban Lifestyle Guide. Care a mers cât a mers. Până ne-am dat seama că mulți spuneau multe și nu făceau nimic, până am realizat că e de preferat să ai clienți care să rămână clienți și nu să-ți devină prieteni („azi n-am bani să plătesc reclama dar nu contează, suntem prieteni, vii mâine, poate o sa am…”) până s-au terminat banii (între timp am înțeles de ce e benefic să lucrezi cu „voluntari” buni la toate pe care îi poți schimba regulat, că doar nimeni nu e de neînlocuit). După patru reprize, meciul Urban s-a încheiar cu un gol. În cont(ul) părinților și al consortului.

Și a venit vara. Vara doi a experienței elene, vară în care din nou, nu am făcut mare lucru (mare, soare, lecții de greacă și pregătiri de nuntă). Între timp s-a petrecut și legalizarea relației, consfințită cu un prunc (pe care îl așteptăm de pe-o zi pe alta…)

Iar acum, în așteptare, fac în sfârșit ceva ce îmi place (nu aduce bani, dar așa cum am aflat la începuturi „așa e în Grecia”), încerc să mă mobilizez și să termin seria de povești pentru grăsuți (slavă Domnului, sunt destui) și promit să mă străduiesc mai mult să înțeleg filosofia de viață a grecilor care nu se grăbesc niciodată (decât atunci când sunt în trafic).

Anunțuri

8 gânduri despre &8222;(ATENȚIE) Un post… cât o zi de post&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s