Relaxarea a ajuns acasă

Sau mai bine zis, la mine acasă. Și asta de când îi am pe ai mei aici. Aș fi nedreaptă dacă n-aș recunoaște meritele lu' soacră-mea care de când am născut se dă peste cap să îmi facă viața mai ușoară dar ... parcă nimic nu se compară cu o supă de-a mamei sau o... Citește în continuare →

Reclame

Odată ca niciodată

A fost o vreme când începeam weekendul joi și stăteam trează până luni dimineața. O vreme când petreceam nopți întregi prin locații care de care mai gălăgioase și nu dădeam semne de oboseală. O vreme pestriță și veselă în care consideram că somnul e pentru cei din grupa de vârstă a lui bunică-mea și că... Citește în continuare →

Vine ori ba?

Depresia. Pentru că despre ea e vorba. De la începutul celor nouă luni de sarcină m-am pregătit psihic pentru ceea ce mi s-a spus că va urma după naștere. Printre altele: zile de depresie, grele și lungi. Provocate de schimbare, responsabilități, nesomn, hormoni sau toate împreună. Adevărul e că era pe cale să mă apuce... Citește în continuare →

Acasă…

Ieri am revenit acasă. Noi doi, plus unu. Cel mai drag "plus unu" , cel mai delicat și cel mai, doar CEL MAI... O să revin cu povești despre experiența nașterii în Grecia (sau mai bine zis, experiența unui salon plin de mămici grecoaice al naibii de gălăgioase). Dar de când sunt acasă mi-a pierit... Citește în continuare →

Nu mai trece odată???

Osteneala? Ba da, între timp a trecut dar s-a reinstalat lenea. Cum săptămâna trecută am avut parte de zile de primăvară (pe care le-am cinstit așa cum se cuvine... cu prima înghețată de anul ăsta!) am preferat să stau p-afară și să mă bucur de ele. Și bine am făcut: de ieri a revenit iarna.... Citește în continuare →

Ostenită nevoie mare…

... de nici degetele nu vor să se miște pe tastatură. Așa că aici pozele, textul explicativ - după ce îmi revin 🙂

În căutarea atitudinii corecte

Azi am stat pe o bancă - având imaginea de mai sus în față și m-am tot gândit. La bombănelile mele despre cât de urât e orașul în care m-a purtat amorul, cât de strâmbe sunt clădirile, cum nu avem trotuare, cum toți parchează pe unde apucă și plimbarea printre mașini e ca o cursă... Citește în continuare →

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

Cu o moarte toti suntem datori, dar cui dracu' ? Doresc sa platesc !

Nu-mi pare rau ca plec, imi pare rau ca am venit.

Me and my monkeys

Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.

%d blogeri au apreciat asta: