3

Relaxarea a ajuns acasă

Sau mai bine zis, la mine acasă. Și asta de când îi am pe ai mei aici. Aș fi nedreaptă dacă n-aș recunoaște meritele lu’ soacră-mea care de când am născut se dă peste cap să îmi facă viața mai ușoară dar … parcă nimic nu se compară cu o supă de-a mamei sau o glumă de-a lui tata. Mai ales când au trecut mai bine de cinci luni de când i-am văzut ultima dată. Au ajuns vineri seara după un maraton de 15 ore de șofat (tata e de părere că ce-i sigur e sigur și anume, mașina lui și el- șofer) și de atunci da, relaxarea e la mine acasă. Am parte de liniște și ore frumoase, mâncare bună și show live. Ca să înțelegeți mai bine partea cu show-ul trebuie să știți că tata la cei aproape … xx de ani ai lui (mă omoară dacă îi dau vârsta în vileag 🙂 ) a început să învețe limba greacă. Anul trecut, după prima lui vizită la socrii și-a dat seama că nu poate, dar chiar așa, nu poate să nu comunice și prin urmare s-a înarmat cu cărți și cd-uri. De doamna Răbdare a uitat, dar dânsa oricum n-a fost niciodată feblețea lui… Se mai enervează că nu pricepe, se agită rău de tot, și acum, la cea de-a treia vizită a lui se descurcă binișor. Merge singur la piață, se întreține cu prieteni și vecini iar cu socrii, ce mai, conversația e un deliciu. În teorie, comunicarea există, vorbesc unii cu alții, în practică însă fiecare înțelege ce vrea. Socrul e și el mare vorbăreț, așa că e distractiv de-a binelea să-i vezi pe cei doi în acțiune, mâini, picioare, gesturi, toate resursele comunicaționale adunate la un loc și rezultatul, oh, rezultatul mă trimite de cele mai multe ori pe podea. De râs. Dacă toate ăstea sunt stropite și cu niște vin roșu sau țuică bătrână („de-o vârstă cu fiică-mea!”) atunci chiar dacă se comunică pe frecvențe diferite, toată lumea se simte extraordinar. Cui îi mai pasă de ce zice unul sau altul? De când a venit stă la socrii – pe mama o țin la mine ca ajutor- și, cum spune el își exersează greaca („Io-nțeleg tot, mai greu cu zisu’… dar tot zic, așa cum știu”)

S-a nimerit ca mamele să fie amândouă tăcute. Nu se omoară după conversații și discuții și chiar dacă ar vrea să comunice una cu alta, există bariera limbii. Așa că ele se înțeleg altfel. Probabil cum doar mamele o pot face… Cel mai elocvent exemplu e o întâmplare din vară când tații au plecat pe ceva coclauri la plimbare și mamele au rămas acasă. Ajunsă și eu mai târziu le-am găsit pe amândouă la masa din curte, cu câte o cafea în față într-o tăcere deplină. Când am întrebat-o pe mama ce au făcut atâta vreme singure fără traducător, răspunsul a venit ca din pușcă: „Am stat și am zâmbit una la alta!” How easy is that?

Anunțuri
4

Odată ca niciodată

A fost o vreme când începeam weekendul joi și stăteam trează până luni dimineața. O vreme când petreceam nopți întregi prin locații care de care mai gălăgioase și nu dădeam semne de oboseală. O vreme pestriță și veselă în care consideram că somnul e pentru cei din grupa de vârstă a lui bunică-mea și că eu în veci, da’ în veci n-o să am nevoie de mai mult de câteva ore pe noapte. Sau mai bine zis, pe zi. Vremea aceea nu a apus demult. S-a dus însă pe nesimțite și doar veselia a mai rămas. Dar e un alt tip de veselie. Matură. Din altă dimensiune.  Acum aș da orice pentru mai mult de o repriză de somn de trei, patru ore pe noapte (și totuși, bine că-s și alea! Ionuț al meu e cuminte, am mai auzit povești din câte un bordei cu alt obicei în care bebelușii nu dorm aproape deloc ci își petrec timpul făcând vocalize…). Așa că îmi construiesc strategii, programe, fac liste cu ore de somn. Aștept să adoarmă pruncul și trag repede perna sub cap. Sorb cu nesaț – așa cum făceam cu apple cider-ul prin pub-urile vieneze – fiecare secundă de liniște. Sunt ca un hoț, îl pândesc, aștept să-l văd adormit și închid și eu ochii, fur minute prețioase. În timpul ăsta îi vorbesc în minte „Dormi, dormi, puiule, mai lasa-ma cinci minute, doar cinci…” De multe ori, ca prin minune, mă aude și mă lasă să dorm. De multe ori însă vrea ceva – mare noroc, însă el nu plânge mult doar când îl apucă foamea (eu de câte ori n-am mâncat kebap și pizza la 5 dimineața?) sau când are nevoie de sentimentul de curat și uscat. Și de ultimele ori, minutele de somn mi-au fost tulburate de consort: „Scuză-mă că te trezesc (din nou) dar … cum spuneai că se schimbă scutecul?” Adorabil. Așa de adorabil încât a sărit de tot. Rândul meu la somn adică…

Și nu pot așadar să nu mă întreb, cum naiba rezistam în maratoanele alea de chefuri și nopți nedormite?

3

Vine ori ba?

Depresia. Pentru că despre ea e vorba. De la începutul celor nouă luni de sarcină m-am pregătit psihic pentru ceea ce mi s-a spus că va urma după naștere. Printre altele: zile de depresie, grele și lungi. Provocate de schimbare, responsabilități, nesomn, hormoni sau toate împreună.

Adevărul e că era pe cale să mă apuce o tură de isterii mai degrabă decât depresie încă din prima zi la maternitate. Salon pentru șase persoane (șase sau patru, diferența e doar la preț – aproximativ 800 de euro – pentru că grecoaice gălăgioase găsești peste tot). Toate proaspete mămici la care în fiecare seară s-au strâns în medie cam 10 indivizi și individe. Zece de persoană ca să fim înțeleși. Familie, prieteni, cunoștiințe. Și dă-i și povestește și miră-te de bebeluș, atingeți cu toții mogâldețele bătrâne de câteva ore, râdeți tare, veseliți-vă. După ce plecau musafirii – mult după ora de închidere și doar după amenințările „bodigardului” de pe etaj începeau inevitabilele (și interminabilele) discuții despre scutece, metode de alăptare, kilogramele bebelușilor, pompe electrice sau manuale… etc. Ora 23, greu să ții capul sus – pornesc televizoarele (cele două din salon).  Așa de pornite încât acopereau fără problemă discuțiile despre cele menționate mai sus. Într-un capăt telecomanda era mânuită de o soacră vajnică, venită să o îngrijească pe noră, în alt capăt, o mamă isterică. Și tot așa cu zgomot pe fundal până după miezul nopții când ne erau livrați bebelușii.  în niște cărucioare de-mi aminteau de navetele spațiale din Star Trek) și dă-i cu plânsete și scâncete. Ora 3. Plânsete. Guri înfometate în căutare. Ora 5. Alte plânsete, aceiași. 6 dimineața, primul televizor se deschide. Cu volum. Ora 7 mic dejun. Ora 8, plânsete. Ale mele și ale lui. Istovită – aproape de leșin. Și asta înmulțit cu patru nopți. Luni am ajuns acasă. Cea mai frumoasă zi de luni.

Și odată dată cu venirea acasă am intrat în perioada „care va urma”. De atunci ziua mea se împarte în intervale de trei ore. Somn, mâncare, mârâială (puțină, doar atât ca să ne amintească nouă că e doar un omuleț care are nevoie de atenție), scutece și biberoane. Dacă îmi spuneai acu’  vreo două luni că toată roboțeala asta o să-mi placă la nebunie, ți-aș fi râs în nas. Dar în mod neașteptat – de mine mai ales, îmi place la nebunie. Aș da orice să nu se mai termine. Mor după fiecare miros lăsat în urmă de bebe (da, da știu sună ciudat, dar serios că așa e!), mă topesc la fiecare grimasă, număr de zeci de ori degețele, mă pierd cu orele în contemplare. Așteptam și eu depresii și tristeți – văzute de alte noi mămici ca fiind parte a cotidianului – și am primit ore de bucurie. Sunt obosită, nițel, așa cât să simt că totuși am schimbat „banda” vieții, că sunt pe alt drum acum. Sunt și puțin melancolică – văd cu ochii mei cum un pui de om crește la mine în brațe și visez cu ochii deschiși. Sunt însă al nabii de norocoasă. Consortul se agită-n sus și-n jos să ne facă pe plac, participă activ la fiecare moment și nu mormăie nici dacă e trezit de 10 ori pe noapte (de cele mai multe ori de mine, pentru ca am tot felul  de întrebări care-mi frământă mintea…) Soacra, well, uitați de stereotipul soacrei a la Greece, băgăcioasă și cu opinii despre tot și toate. Soacră, mamă de băieți. Există e drept, însă departe de lumea mea. A mea ajută și nu comentează. Participă activ dar cu limite. Adică da, sunt o norocoasă care primește ajutor din toate părțile și care e departe de orice fel de depresie. Oare mai vine?

1

Acasă…

Ieri am revenit acasă. Noi doi, plus unu. Cel mai drag „plus unu” , cel mai delicat și cel mai, doar CEL MAI… O să revin cu povești despre experiența nașterii în Grecia (sau mai bine zis, experiența unui salon plin de mămici grecoaice al naibii de gălăgioase). Dar de când sunt acasă mi-a pierit pofta de miștocărit așa că o să enjoy și o să revin (după vreo săptămână de nopți furate și lipsă de somn, o să-mi vină chefu’ vrea nu vrea 🙂 )

0

Nu mai trece odată???

Osteneala? Ba da, între timp a trecut dar s-a reinstalat lenea. Cum săptămâna trecută am avut parte de zile de primăvară (pe care le-am cinstit așa cum se cuvine… cu prima înghețată de anul ăsta!) am preferat să stau p-afară și să mă bucur de ele. Și bine am făcut: de ieri a revenit iarna. Nu-i chiar așa de grav însă, vorbim despre iarna grecească adică, ploaie și temperaturi între 10 și 15 grade. Dar e al naibii de neplăcut. Da, iar pozele pe care le-am postat rândul trecut fac parte din categoria „p-aici se plimbă Alexandra în fiecare zi câte 3 ceasuri – la ordinul doctorului… ca să grăbească venirea pruncului…”
Am descoperit (anul trecut parcă) o zona fantastică, la vreo jumătate de oră de centrul Halkidei, liniștită și cu vedere de-mi taie răsuflarea … mai mare dragul să petrec timp p-acolo. Eu, cu burta și cu gândurile mele…

Și cum încă e nevoie de plimbare, de ceasuri de plimbare, azi s-ar putea să trec peste cuvântul soțului (o fac să sune mai important decât e, nu? 🙂 ) și să mă aventurez totuși p-afară. (teoria lui e că dacă e frig sau ploaie e mai indicat să stau în casă… oare ce-ar face de-am sta în Scoția?)

Pentru că pare a fi o zi speciala: ploua mărunt, aerul e rece și mă fascinează …galbenul. Casa mi-e scăldată într-o lumină galben murdară și prăfuită… Mă întreb cum se vede asta la malul mării…

6

În căutarea atitudinii corecte


Azi am stat pe o bancă – având imaginea de mai sus în față și m-am tot gândit. La bombănelile mele despre cât de urât e orașul în care m-a purtat amorul, cât de strâmbe sunt clădirile, cum nu avem trotuare, cum toți parchează pe unde apucă și plimbarea printre mașini e ca o cursă cu obstacole, cum fiecare construiește după cum îl bate capul și de cele mai multe ori rezultatele sunt dezastruoase… etc. Și da, așa e. De schimbat nu pot schimba nimic, am făcut o alegere cu care trebuie să trăiesc și cale de întoarcere nu e.

Pot să comentez, să fac glume și să mă necajesc de una singura dar un lucru e clar. E clar că dacă nu termin cu asta, prea multele bâzâieli din cap o sa-mi strice la un moment dat frecvența și e păcat. Nu?

Să revin acum la motivul care m-a făcut să regândesc …nodul din papură. Mi-am dat seama că peste un (sper eu cât mai scurt) număr de zile se va naște Ionuț al meu. Și pentru el, Halkida va fi „acasă”. Indiferent de cât de bine o să se simtă în vizitele lui la bunicii de la Timișoara, la tușa Dea la Viena, la nașa Maria în Scoția aici va fi casa lui. Cel mai frumos loc din lume. Și asta e un motiv suficient de puternic să-mi regândesc atitudinea și să văd partea plină a paharului (peisajul de mai sus, spre exemplu). After all, this is all an adventure … 😉