3

Anarchy in the UK*

De ieri, autoritățile îmi dau de furcă. După ce că n-am timp (de mine) aproape deloc sunt pusă în niște situații așa de enervante de-mi vine să-mi iau lumea-n cap și o carte și să mă duc undeva pe mal de apă și să uit de tot. Nervozeala mea a început ieri cu o tanti de la serviciul clienți al unui magazin de electrocasnice. Comandasem zilele trecute o mașină de spălat și când am primit-o credeam că o să fie și instalată (consortul meu nu prea se omoară cu treburi casnice așa că a întrebat de la început dacă nenea care o va aduce va fi tot același cu cel care o va instala. Răspunsul fiind pozitiv, ne-am lăsat pe mâna sorții…) Între timp, a venit mașina și a rămas așa cum a venit, în cutie adică. Cică nu, nu o instaleaza aducătorul ci electricianul. Așadar am sunat la autoritatea mașinilor de spălat (da, da, știu că asta e o autoritate din mintea mea 🙂 ) unde tanti mi-a spus că trebuie să merg la magazin p-e-r-s-o-n-a-l să fac programare pentru ca electricianul să vină (peste cel mai devreme trei zile) să-mi instaleze mașina de spălat. Până eu m-am rățoit la tanti în cauza, consortul s-a trezit plin de elan casnic și a legat cele două cabluri aferente…

Astăzi nervozeala mea a atins limite superioare din cauza altei autorități. Cea bisericească (care în Grecia e luată foarte în serios!) Pentru că încă de dinante patruzeceală (respectiv cele șase săptămâni de la români) mi s-a spus că trebuie să merg – eu cu piticul – la biserică pentru a primi ceva „eliberare”. Și să nu mă stresez pentru că e o chestie de câteva minute, etc. Buuun. Azi am intrat în prima biserică care mi-a apărut în cale de unde am fost trimisă la altă biserică, de acolo mi s-a spus să merg la biroul preotului aflat pe strada X, dar că totuși cel mai bine ar fi ca înainte de a merge să sun pentru a-mi face o programare… la programare…Adică să mă programez la vorbitor ca apoi să putem programa slujba respectivă. Evident că însoțită fiind de un cărucior ce-mi amintește de Transformers și un bebeluș care azi mai mult ca niciodată a fost agitat am fost cât pe ce să cedez tentației de a uita de orice slujbă eliberatoare. Și totuși, am sunat. După zece minute de povesteală (de ce biserică aparțin, unde locuiesc, cine sunt etc. )am aflat că trebuia să mergem la biserică exact în ziua în care am patruzecit și că cel mai sigur ar fi să vorbesc personal cu preotul. Cică vorbisem cu secretarul. Jumătate de oră mai târziu, același itinerariu, alt vorbitor, preotul de data aceasta, s-a făcut o concesie așa că mâine vom patruzecii oficial.

A treia autoritate care a pus capac la toate e primăria orașului în care trăiesc și care nu s-a gândit că unora le place să umble pe jos sau că nu toți avem mașină. Din acest motiv, nu prea există trotuare în Halkida mea cea de toate zilele. Vă dați seama că plimbarea cu căruciorul – care, mă repet, e greu ca naiba!  e un fel de slalom printre mașini – aproape toate parcate aiurea! pentru că trotuarele sunt aproape inexistente. Și acolo unde există sunt folosite tot de mașini…

Iar acum, trei ore mai târziu (am început să scriu la ora 13, acum e ora 16) am de gând să respir adânc și să mă bucur de DOUĂ ore mari și grase de liniște. Căruciorul și încărcătura dragă mie au fost preluate de bunica.

* Anarchy in the UK e cântecul preferat al consortului, cântec pe care Ionuț tre’ să îl asculte în fiecare seară (și implicit, și eu) și care mi-a venit mie acu’ în minte (sau o fi rămas acolo de aseară?)

Anunțuri
0

SuperMom, SuperWoman și SuperWife se mută pe balcon…

SuperMom, SuperWoman și SuperWife. Adică asta ce încerc eu să fiu – toate trei deodată ca să fim înțeleși –  și sunt sigură că sunt la mică distanță de reușită. Mă mai desparte un pas pe care l-aș face, vai și cum l-aș mai face dacă…dacă nu ar fi și nevoia de somn la mijloc. Încerc să cuplez chestiile pe care le am de rezolvat, să le unesc, să salvez timp, să-l țin și pe el, pe Ionuț, aproape, să am grijă și de mine și de consort și de casă și de scris. Chestii cu care altă dată aș fi jonglat în joacă îmi dau acum de furcă. În poza de jos spre exemplu, e noul meu birou. L-am mutat pe balcon pentru că tușa Dea și buna Maia l-au învățat pe prinț afară și Doamne-ferește să încerc să-i stric somnul de după amiază și să-l bag în casă. În plus, îi place dacă mai împing și căruciorul din când în când. Gimnastică. Sunt și la un pas de bucătărie – unde parcă acum m-a apucat cheful de gătit și de experimentat… Și revenind la pofta de somn, păi serios că dacă locul mi-ar permite aș instala și un șezlong…

P.S. Așa-i că nu v-am povestit încă despre cât de răsfățați sunt bărbații greci?

1

Îmblânzirea țațelor (din viața mea)

În ultima vreme, unde îmi întorc privirea, hop și ea. Țața.

Mama spune că țața de Grecia nu se deosebește cu mult de cea de-acasă. Adică vrea să afle tot – și se descurcă de minune la asta, are mereu un sfat pregătit pentru tine – de cele mai multe ori ți-l servește pe un ton de știe tot și mai ales, oh, mai ales, are o voce de-ți vine să-ți iei lumea-n cap. Sau cel puțin ăstea de aici.  Și ca să fiu rea, mai adaug doar că țațele de Grecia, și mai ales cele de care mă tot ciocnesc mai au în comun un dos mare cât o zi de post. Asortat cu o mustață.

În ultima săptămână, mai mult ca oricând m-au iritat îngrozitor două muieri, amice de-ale lu’ soacră-mea cu care, credeți-mă, nu am simțit niciodată nevoia să îmi împărtășesc experiențele sau dorințele. Și totuși ele insistă. Una dintre ele se apropie mereu tiptil de mine, abordează o față serioasă și un ton pe măsură și  dă-i cu sfatul. Înainte de nuntă îmi explica importanța unor aranjamente florale cu paiete și funde rozalii, când am fost însărcinată îmi povestea despre cum trebuie să stau în casă la lăsarea întunericului – să nu ma prindă nu știu ce spirite – iar acum, acum a început cu sfaturile legate de copil. Cum nu e bine să povestesc despre cât de cuminte e Ionuț al meu pentru că… ține-ți-vă bine, o sa fie deochiat și nu o să mai doarmă bine noaptea iar în final, evident se va transforma în cel mai rău copil. Tot ea – o mare fană a patruzecelii, evident, mi-a spus că pielea bebelușului trebuie ferită de lumină și de soare cel puțin până împlinește trei luni. Și că totuși dacă insist să îl scot afară când bate vântul trebuie să am în minte faptul că e pe jumătate grec și deci, mai sensibil. No comment.

Cealaltă, oh cealaltă e o minune de femeie. Mi-a stricat deja două vacanțe pe care le plănuisem în timpul sarcinii – a speriat-o pe soacră-mea așa de tare cu povești despre avorturi spontane încât biata a insistat, ca niciodată, să nu plecăm nicăieri… iar acum, well, acum e în faza în care vrea să mă convingă de cât ar fi de bine să-i dau lui Ionuț un frate/ sora/ ce-o fi și asta cât de curând. La anu’ chiar. De ce o fi așa de important pentru ea aspectul ăsta… mă depășește.

Când cele două se limitează la a da sfaturi, mai rezist cum rezist tentației de a le spune câteva de sănătate. Ca de la țață la țață (mă adaptez ușor 🙂 ), că altfel oricum n-ar pricepe. Când însă încep cu tot felul de întrebări adâncite în viața privată („Ce-i aia?”, ar spune orice grec care se respectă) atunci… da, atunci pur și simplu mă uit la ele ca proasta, ca și cum n-aș fi auzit și zîmbesc. Funcționează de fiecare dată.

P.S. Soacră-mea mi-a spus că amândouă tantile pun comportamentul ăsta pe seama originii mele negrecești. Bun așa. 🙂

0

Alo, aterizează mătușica!

Ziua mea a început cu soare și voie bună. E cald și bine la noi și în sfârșit s-a mai calmat și vântul*.
Și peste toate ăstea bune care s-au adunat azi, da,tot azi e și ziua în care ajunge tușa Dea (care încă nu știe că noi o numim așa 🙂 ) cea care sigur trage după ea un geamantan plin de ciocolată gigant și ursuleți de gumă…

* Am scăpat de patruzeceală, am dat de vânt. Care dacă bate, nu e bine. Și să fim înțeleși, aici bate. Nu degeaba locuim pe o insulă și avem marea la doi pași. Iar din cauza lui, a vântului am avut un conflict cu al meu soț zilele trecute care insistă că e mai bine să stăm în casă pe vremuri vântoase… iar eu, evident m-am revoltat. Între timp a ajuns și el la concluzia că vântul nu poate fi mai rău pentru Ionuț decât un grup de oameni adunați deasupra lui așa că îl lăsăm să bată…

0

Eeeeva și Ionuț: home alone

Azi e prima dimineață din ultimele patru săptămâni pe care o petrec exclusiv cu Ionuț. În primele două de după venirea de la spital am avut-o pe soacră-mea drept ajutor, după aceea rolul a fost preluat de ai mei (care la ora asta sunt în drum spre Timișoara) iar acum… Acum suntem singuri acasă. Inițial asta a fost motiv de panică și emoții mai rele ca înaintea unui examen. Dar după ce am pregătit playlistu’ (consortul e un gadget freak care a instalat o minune de aparatură așa încât în casa noastră răsună muzică de și prin toate colțurile) m-am calmat. De fapt, ne-am calmat. Până la ora asta, 10:42 totul decurge conform programului. Scutece, masă, scutece, somn – el. Organizat, stat și visat cu ochii deschiși, organizat – eu. Eu care încep să mă simt ca o roboțică. Aventura continuă…

P.S. Plus, un zâmbet. Primul lui zâmbet. Doar pentru mine de data asta.

5

Marea patruzeceală

În ultimele trei săptămâni mă ciocnesc aproape zilnic de un verb. Antipatia este reciprocă. El îmi trezește zâmbete ironice în timp eu îi provoc sughițuri. Pentru că toată lumea îl pomenește în prezența mea. „Να σαραντίσω”, care între noi fie vorba e un verb deghizat și inventat, în traducere liberă … „să patruzeciesc”. Adică să aștept să treacă primele patruzeci de zile de după nașterea odorului, când, oficial, am voie și eu și bebelul să ieșim din casă. Pentru că se înțelege, în primele patruzeci de zile n-are voie să mă vadă nici lumina soarelui, nici vecina de peste drum. Nu am voie să întind rufele micuțului la uscat, la vedere (!!!), nu am voie să-l scot la plimbare (ce blasfemie!), sunt murdară. Suntem. În pofida privirilor și vorbelor aruncate de cunoscuți și mai ales cunoscute, eu n-am patruzecit. Am paisprăzecit de nevoie și de somn și neforțată de nimeni. Adică în primele două săptămâni am ieșit doar puțin din casă, doar atât cât să-mi cumpăr o pereche de pantofi – ajută la moral și să-mi văd niște prieteni. În rest, am dormit și am drăgălit. Și de aproape două săptămâni piticul a scos și el nasul la aer. Și îi place iar stelele nu i-au furat ochii (ăsta e alt motiv pentru care e bine să adopți patruzeceala 🙂 )

În Grecia marea patruzeceala e pusă la loc de cinste. Am primit-o cu fundă și recomandare de la una bucată pediatră cu pretenții, de la oameni cu școli înalte și de la fete mai tinere decât mine. Să nu ies cu piticul afară timp de patruzeci de zile chiar dacă termometrul arată 25 de grade și soarele bate la geam mi se pare sadic. Să mă țin cu dinții de niște tradiții care poate și-au avut sensul acu’ vreo câteva generații mi se pare de prost gust. Pentru amândoi.

Din fericire, soacra și bunica râd de astfel de practici. Consortul de-abia așteaptă să încalce niște reguli și să provoace frisoane celor mai conservatori așa că sunt pe teren sigur. Așa de sigur încât aseara am profitat de intervalul 21-24 în care el doarme (v-am spus deja că Ionuț al meu are ceas atașat și program ca la carte?) și am ieșit la o cină asortată cu un pahar de vin – el și unul de apă plată – eu.

Iar astăzi cele șapte ore dormite în intervale de câte patru nu mi se mai par așa de puține…