1

Poză

Am primit o leapșă (cât am așteptat eu momentul asta! 🙂 ) de la Alina și m-am pus pe căutat. Cică să postez cea mai reușită poză făcută de mine… Recente, n-am. A trecut perioada când eram numită micuța japoneză – pentru că eram nedespărțită de aparatul de fotografiat și pozam tot ce îmi ieșea în cale! așa că a trebuit să caut în arhivă. N-a durat mult, pentru că una bucată preferată mi-a venit în minte (coincidență, e în ton cu poza Alinei). Așadar, admirați 😉

Am coordonatele exacte ale pozei (și ele explică de ce mi-e asa de dragă): e făcută în urmă cu trei ani, la prima mea vizită în Halkida și la aproximativ patru ore de la marea (și prima) întâlnire cu domnul K.
Dau leapșa mai departe domnului Aroneț cu mențiunea că am vazut la el niște poze minunate din Viena (feblețea mea 🙂 ). Poate se nimerește ca una dintre ele să fie și preferata lui 🙂

0

Despre grăsuți, arome și alte porcării…

Nu-mi plac copii grași. Nu cred în povestea gras înseamnă sănătos – o fi fost așa pe vremea lui bunică-mea când sărmanii copii nu prea aveau de ales între meniuri și orice rotunjime era motiv de bucurie. Și neplăcutul de mai sus nu îl aplic doar copiilor după o anumită vârstă. Pentru că nu-mi plac nici bebelușii grași. Să nu mă înțelegeți greșit, niște cărniță rotunjită și moale, atâta cât să-i strângă șosetuța piciorușul și să dea nițel p-afară, dă bine. E adorabil. De reclamă. Umpicuț de pielcuță moale și pufoasă ne place tuturor, un obrăjor ca mărul, sunt imagini asociate cu bebelușii. Și e frumos, recunosc. Atâta timp cât e moale și pufos și nu păstos și … prea mult. Dar în fond cine sunt eu să spun cât e de mult prea mult, nu? Știu, cu afirmațiile ăstea o să-mi pun în cap multă lume. Dar nu mă pot abține. Merg zilnic la plimbare cu Ionuț și peste tot văd cărucioare pline cu bebeluși … uriași. O fi al meu prea mic? M-am întrebat eu stresată nevoie mare… Nu. Mi s-a confirmat și de alte persoane: bebelușii sunt tot mai mari și mai grași. Copiii, la fel.
Deformat de grași. Am încercat să-mi amintesc copii de care am avut eu grijă în timpul studenției la Viena. Nu, nu erau așa. Privesc fotografii cu bebeluși ai prietenilor, nu, nu sunt așa. Și totuși?
Am început să întreb în stânga și-n dreapta, ce mănâncă? Piciul se apropie de momentul magicei diversificări – adică o să înceapă să mănânce și altceva, nu doar lapte și aici, aici teama mea începe să prindă contur. Iar de când pediatrul mi-a spus că de la patru luni vom introduce în alimentație nușh’ ce fel de creme de vanilie și alte arome, am stări vecine cu leșinul. Ionuț va trebui să mănânce niște prafuri pe care le voi clăti în apă caldă și care se vor transforma în materie cremoasă? El să mănânce niște chestii la care eu nici în glumă nu mă uit? Adică în loc să-i fierb un morcov o să-i fierb apă cu arome? Hm… Presimt că o să duc o bătălie crâncenă cu dânsul chiar dacă o să fie ca și cum m-as bate cu Moș Crăciun (pentru că îi seamănă…). Cercetarea continuă, aștept sugestii…

0

Buletin de Halkida

Gata! E oficial. Am buletin de Halkida! Azi am mers la poliție – din nou și cinci minute mai târziu am ieșit în legalitate… Numa’ bine că fiind acolo am aflat și despre cele necesare pentru pașaportul lui Ionuț (pașaport pe care îl putem face însă de-abia după botez, până atunci piticul meu, oficial, n-are nume!)
Acum sunt plină de elan – și asta doar pentru că am mai bifat un punct de pe lista mea cu „ăstea trebuie rezolvate urgent” 🙂
Revin mai pe după amiază că am o revoltă-n suflet ce tre’ neaparat povestită…

1

Tra la la la la

M-am trezit în cu piesa asta în minte. Prima dată la șase, apoi la nouă. Am ținut-o tot așa întrega zi și adevărul e că mi-a dat o stare vecină cu energia produsă de o cafea tare (cu lapte… hmmm, de când n-am mai băut o cafea… )

Drumurile mi s-au deschis pe fundal muzical: la poliție un român de-al nostru m-a lăsat să intru înaintea lui și am rezolvat repede… Mai că mi-a venit să-mi dansez calea înspre biroul țaței de joi!

Apoi am mers la plimbare – waaanaaa be in L.A., tralalala –  unde am avut parte de un Ionuț ba adormit, ba zâmbăreț – important însă,  L I N I Ș T I T!!! și muzica tot în minte mi-a jucat. Acasă, consortul a preluat căruciorul și eu mi-am văzut de ale mele, cu piesa în cap, mi-am organizat balconul în timp ce am lălăit-o și trălălăit-o… iar acum, acum o mai ascult pentru ultima oară și gata! Sper să iasă, să se ducă, să mă lase în pace… Vouă vă place?

2

Ia hârtia de unde nu-i (text care mă nedumirește și pe mine)

De vreo două săptămâni am reînceput activitatea mea „preferată” și anume umblatu’ după hârtii. Oficiale. Ionuț o să aibă pașaport românesc. Asta e o decizie pe care am luat-o în familie încă de dinainte de a se naște pruncul cu ochi albaștri. Așa cum am decis că piticul nostru o să înțeleagă românește (eu îi vorbesc doar ca acasă…), dacă o să vrea o să și vorbească (nu-l pot obliga, nu?) iar certificatul de naștere și pașaportul vor fi la dublu (sau poate chiar la triplu din moment ce tatăl e pe jumătate cipriot 🙂 ) Asta și de vrea, și de nu vrea… Așa că fiind prinsă cu pregătirile documentelor necesare m-am gândit să rezolv și altele. De-ale mele. Văzusem eu pe pagina de internet a Ambasadei din Atena că pot să obțin un pașaport nou – din ala controversat! în care să și scrie că domicilez în Grecia (îmi doream unul din ala de când am venit prima dată în vizită 🙂 )așa că mi-am zis, ce-ar fi dacă odată cu Ionuț mă aranjez și eu. Buuuunnn. Printre altele era menționat faptul că am nevoie și de o așa zisă „άδεια παραμονής”, un fel de buletin pe care îl primesc de la poliția din Halkida.  Hotărâtă nevoie mare să rezolv țac – pac am mers la poliție să aflu ce hârtii trebuie să pregătesc pentru a primi buletinul respectiv. A mers repede: am primit o listă cu actele necesare, listă pe care am lichidat-o în două zile și așadar plină de veselie și optimism m-am prezentat cu temele făcute.  M-a întâmpinat o tanti acră. Am rămas optimistă. I-am dat hârtiile și… a început. „Copia asta xerox nu se vede bine, trebuie alta. La pagina asta de ce n-ai făcut o copie? ” Pe moment, nu am știut dacă ar trebui să mă umfle râsul sau să-i urez două de sănătate. Mi-am amintit  însă de cât de mult îmi doresc eu pașaportul ala (și pe lângă asta, de buletinul ala nu se știe când ai nevoie, nu?) așa că am tăcut și am luat o față albă. Neutră. Tanti se oprește din aranjat hârtiile mele și hop, mă privește triumfătoare. „Copie după buletinul soțului nu aveți?” „Nu”, răspund eu tâmpă în timp ce îi întind hârtia cu actele necesare și pe care o bifasem de vreo trei ori în dreptul fiecărui act necesar… „Nu scrie aici!” Tacticoasă doamna mâzgălește ceva cu un pix pe țâdulă. „Scrie acum. Reveniți luni și să aveți toate actele de data asta…”

O să merg așadar luni. Poate între timp mi-au anulat și buletinul*… (iar acum urmează un P.S. mai lung decât textul inițial)

P.S. * Acu’ vreo patru luni m-am lăsat orbită de niște gablonțuri timp în care cineva mi-a furat portofelul. În care aveam printre altele, buletinul românesc și permisul. Am dat fuga la poliție (același sediu ca în povestea de mai sus) ca să anunț, vezi Doamne să nu îmi fure cineva identitatea și să mă trezesc implicată în io-știu-ce poveste. Am completat hârtii, am plecat liniștită. A doua zi, ups, apare buletinul. Cineva l-a găsit și m-a anunțat. M-am regăsit cu cele două acte pe care le dădusem dispărute și fuga din nou la poliție. „Nu se mai poate face nimic!” mă anunță un individ (mai acru decât duduia de mai sus). „Sunt anulate, nu se mai poate face nimic! Trebuie să faceți altele.” „Asta înseamnă că trebuie să merg în România să fac altele îi spun… și de ce să fac altele din moment ce le-am găsit?” l-am întrebat eu nedumirită. „Păi de ce să mergeți în România? La etajul trei le faceți!” îmi răspunse dânsul la fel de nedumirit. „Păi sunt documente românești!” îi explic eu pentru a treia oară. „A! Atunci nu știu… Veniți peste zece zile să luați adeverința că au fost furate.” continuă el nestingherit. „Păi le-am găsit!” mă trezesc țipând. „Peste zece zile.” Final de discuție. Între timp am aflat că documentele mele românești nu pot fi anulate decât de autoritatea care le-a emis. Poliția din Timișoara adică… Și totuși curioasă, m-am dus peste zece zile să văd ce adeverință mă așteaptă. Spun numele, spun data la care dispăruseră actele… Nimic. „Păi nu sunteți în sistem. Nu apar în lista celor anulate…” îmi spune o tanti. „Și asta ce înseamnă?” „Păi haideți mâine când e și șeful aici să le anulăm din nou…” Obosisem rău de tot (aveam burta la gură, la propriu!) așa că nu m-am mai dus nicăieri. Azi încă mă frământă întrebarea: dacă au fost furate și declarate ca furate, între timp găsite (de mine) și anulate (de poliție) da’ anularea-i nulă pentru că nu se poate… atunci unde-i problema?

2

Drumurile mele toate…

În fiecare dimineață de la ora 10 fix suntem afară. Eu și Ionuț. Ne pornim devreme ca să nu ne prindă arșița (da, aici e cu adevărat vară!) și avem deja un traseu preferat. O plimbare de aproape două ore – având drept țel…

…și care în primele și ultimele 15 minute (până ajungem la țintă) se lasă cu nervi scăldați în cele mai pure cuvinte de ocară (dacă m-ar auzi mama cu siguranță aș încurca-o!) Astăzi de exemplu, făceam slalom printre mașinile parcate care pe unde. Coboară Alexandro de pe trotuarul îngust, urcă-te la loc, ocolește motocicletele parcate peste tot, întoarce-te din drum pentru că e blocat și așa mai departe. La un moment mă pregăteam să trec strada când, în fața mea, și-a găsit loc de parcare un nene. Pe trecerea de pietoni ca să fim înțeleși. M-am uitat la el, s-a uitat la mine. A zâmbit. Eu nu. Am împins căruciorul puțin ca să priceapă că da, pe aici se va trece. A zâmbit mai departe. Eu nu. Am mai împins o dată transformer-ul. El a continuat să zâmbească tâmp iar cireașa de pe tort a venit ca o bombiță în direcția mea când individul a deschis gura. „Vreți să treceți pe aici? Stați să mă mut mai încolo…” Și s-a mutat reușind în final să ocupe doar o jumătate de trecere de pietoni…

(Imaginile de mai sus sunt problema mea de fiecare zi. Făcute săptămâna trecută, luna trecută sau chiar azi, tot acolo suntem… pe trecerea de pietoni adică…)

1

Țara arde, baba scrie povești…

Baba fiind eu, se înțelege. De ieri seară primesc e-mail-uri întrebătoare de peste tot: Ce se întâmplă la voi, în Grecia? Care e situația? Ce a fost ieri la Atena? și de tot atâtea ori am dat neputincioasă din umeri – nici gând de scris răspunsuri. Este a treia oară în viața mea când trec pe lângă un eveniment – sau mai bine zis, el pe lângă mine și nu reacționez la timp sau oricum. Prima dată a fost în 2001, când la ora atacurilor teroriste care au doborât turnurile din New York mă aflam la Chicago. M-a trezit tata din somn la opt dimineața să-mi spună ce vede el la televizor, în România. Buimacă, nu am realizat că trăiesc un eveniment unic. La el acasă ca să spun așa…

A doua oară când am trecut ca vodă prin lobodă a fost după evenimentele din 2008 din Atena …iar ieri când s-au petrecut manifestațiile din capitală, din nou am ratat momentul. La ora aceea împingeam voioasă căruciorul pe malul apei și mă bucuram de cele peste 2x de grade…M-a trezit  din visarea cu ochii deschiși consortul care auzise ce se întâmplă și era panicat.  Pe moment, m-am rușinat. Ce jurnalist cu diplomă sunt eu? Mai mult diplomă decât jurnalist… Am stat însă și am analizat și mi-am dat seama că într-adevăr, titulatura e doar pe hârtie. Nu am fost niciodată jurnalistă adevărată. Și între noi fie vorba cred că nici nu mi-am dorit cu adevărat să fiu. Bine că mi-am dat seama la timp…

Până una alta, am găsit un articol interesant care dezvoltă pas cu pas evenimentele de ieri…

Atena – bilanț tragic

(între noi fie vorba, la cât de pline erau cafenele ieri în Halkida mea cea de toate zilele, și la cât de veseli și relaxați erau greviștii locali, nu m-as fi gândit că la nici 70 de km de noi se petrec astfel de grozăvii!)