Ia hârtia de unde nu-i (text care mă nedumirește și pe mine)

De vreo două săptămâni am reînceput activitatea mea „preferată” și anume umblatu’ după hârtii. Oficiale. Ionuț o să aibă pașaport românesc. Asta e o decizie pe care am luat-o în familie încă de dinainte de a se naște pruncul cu ochi albaștri. Așa cum am decis că piticul nostru o să înțeleagă românește (eu îi vorbesc doar ca acasă…), dacă o să vrea o să și vorbească (nu-l pot obliga, nu?) iar certificatul de naștere și pașaportul vor fi la dublu (sau poate chiar la triplu din moment ce tatăl e pe jumătate cipriot 🙂 ) Asta și de vrea, și de nu vrea… Așa că fiind prinsă cu pregătirile documentelor necesare m-am gândit să rezolv și altele. De-ale mele. Văzusem eu pe pagina de internet a Ambasadei din Atena că pot să obțin un pașaport nou – din ala controversat! în care să și scrie că domicilez în Grecia (îmi doream unul din ala de când am venit prima dată în vizită 🙂 )așa că mi-am zis, ce-ar fi dacă odată cu Ionuț mă aranjez și eu. Buuuunnn. Printre altele era menționat faptul că am nevoie și de o așa zisă „άδεια παραμονής”, un fel de buletin pe care îl primesc de la poliția din Halkida.  Hotărâtă nevoie mare să rezolv țac – pac am mers la poliție să aflu ce hârtii trebuie să pregătesc pentru a primi buletinul respectiv. A mers repede: am primit o listă cu actele necesare, listă pe care am lichidat-o în două zile și așadar plină de veselie și optimism m-am prezentat cu temele făcute.  M-a întâmpinat o tanti acră. Am rămas optimistă. I-am dat hârtiile și… a început. „Copia asta xerox nu se vede bine, trebuie alta. La pagina asta de ce n-ai făcut o copie? ” Pe moment, nu am știut dacă ar trebui să mă umfle râsul sau să-i urez două de sănătate. Mi-am amintit  însă de cât de mult îmi doresc eu pașaportul ala (și pe lângă asta, de buletinul ala nu se știe când ai nevoie, nu?) așa că am tăcut și am luat o față albă. Neutră. Tanti se oprește din aranjat hârtiile mele și hop, mă privește triumfătoare. „Copie după buletinul soțului nu aveți?” „Nu”, răspund eu tâmpă în timp ce îi întind hârtia cu actele necesare și pe care o bifasem de vreo trei ori în dreptul fiecărui act necesar… „Nu scrie aici!” Tacticoasă doamna mâzgălește ceva cu un pix pe țâdulă. „Scrie acum. Reveniți luni și să aveți toate actele de data asta…”

O să merg așadar luni. Poate între timp mi-au anulat și buletinul*… (iar acum urmează un P.S. mai lung decât textul inițial)

P.S. * Acu’ vreo patru luni m-am lăsat orbită de niște gablonțuri timp în care cineva mi-a furat portofelul. În care aveam printre altele, buletinul românesc și permisul. Am dat fuga la poliție (același sediu ca în povestea de mai sus) ca să anunț, vezi Doamne să nu îmi fure cineva identitatea și să mă trezesc implicată în io-știu-ce poveste. Am completat hârtii, am plecat liniștită. A doua zi, ups, apare buletinul. Cineva l-a găsit și m-a anunțat. M-am regăsit cu cele două acte pe care le dădusem dispărute și fuga din nou la poliție. „Nu se mai poate face nimic!” mă anunță un individ (mai acru decât duduia de mai sus). „Sunt anulate, nu se mai poate face nimic! Trebuie să faceți altele.” „Asta înseamnă că trebuie să merg în România să fac altele îi spun… și de ce să fac altele din moment ce le-am găsit?” l-am întrebat eu nedumirită. „Păi de ce să mergeți în România? La etajul trei le faceți!” îmi răspunse dânsul la fel de nedumirit. „Păi sunt documente românești!” îi explic eu pentru a treia oară. „A! Atunci nu știu… Veniți peste zece zile să luați adeverința că au fost furate.” continuă el nestingherit. „Păi le-am găsit!” mă trezesc țipând. „Peste zece zile.” Final de discuție. Între timp am aflat că documentele mele românești nu pot fi anulate decât de autoritatea care le-a emis. Poliția din Timișoara adică… Și totuși curioasă, m-am dus peste zece zile să văd ce adeverință mă așteaptă. Spun numele, spun data la care dispăruseră actele… Nimic. „Păi nu sunteți în sistem. Nu apar în lista celor anulate…” îmi spune o tanti. „Și asta ce înseamnă?” „Păi haideți mâine când e și șeful aici să le anulăm din nou…” Obosisem rău de tot (aveam burta la gură, la propriu!) așa că nu m-am mai dus nicăieri. Azi încă mă frământă întrebarea: dacă au fost furate și declarate ca furate, între timp găsite (de mine) și anulate (de poliție) da’ anularea-i nulă pentru că nu se poate… atunci unde-i problema?

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Ia hârtia de unde nu-i (text care mă nedumirește și pe mine)&8221;

  1. Bai, e clar! tu de fapt nu te-ai mutat din Romania. Iti dai seama ca nimic din ce ne povestesti despre autoritatile grecesti nu ne uimeste, doar ca vorbesti totusi despre o alta tara decat a noastra:))

    Apreciază

  2. Pingback: Una MAI legală ca alta |

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s