2

Excesul de pungi de plastic poate dăuna sănătății (mele)…

În urmă cu vreo patru ani, înainte de primul meu contact cu Grecia, un prieten neamț (și la propriu și la figurat) îmi spunea cum că albastrul de pe steagul Greciei ar fi de fapt simbolul tuturor pungilor de plastic aruncate pe plajele albe… Că e prima țară pe care o vizitează și unde a văzut atâtea plase de supermarket (și nu numai) care pe unde. Credeam că exagerează. De aproape 3 ani trăiesc aici și o spun cu mâna pe inimă, omul avea dreptate. E o risipă grosolană de plase. Pungi de plastic. Mici, mari, mijlocii. Peste tot unde întorci capul și întinzi mâna, cineva îți dă o pungă. Pentru orice nimic, primești o plasă. La supermarket, dacă vrei să cumperi o sticlă de lapte și un pachet de gumă, ți le împachetează în plase diferite. La aprozar (ce-mi place mie cuvântul ăsta, cu miros de Cluj…) o plasă pentru roșii, alta pentru trei castraveți, alta pentru două cepe și toate împreună, în altă plasă mai mare. Și cum am prostul obicei de a dezvolta obsesii pentru chestii din ăstea (nu pot să dorm dacă perdelele de la dormitor nu stau într-o anumită poziție, dacă pernele de pe canapea nu sunt aranjate descrescător și multe altele), evident, că am început să văd plasele peste tot. Și să mă zgârie pe retină și pe nervi. Bun. Cu nenea de la aprozar am lămurit-o. Am cumpărat de două ori, i-am zis să grupeze legumele și fructele în cât mai puține pungi și dacă se poate să folosească din ălea de hârtie. Acum îmi aduce cumpărăturile acasă și e mai mare dragul să vezi câtă silință își dă în a împacheta totul pe gustul meu. Problema mea e însă supermarketul. E unul la care merg(eam) mereu. Nu-mi place, însă e singurul accesibil cu transformeru’ de cărucior din dotare și aproape de casă. Am intrat aseară și am plasat pe tejghea, la casă, așa: una bucată sticlă de lapte, o pâine și un pachet de scutece. Până să scot banii, tanti începe să le organizeze în plase. Una plasă pentru lapte, alta pentru pâine, alta pentru scutece. M-am oprit din numărat și am privit-o ca proasta. „Nu vreau atâtea plase…” Încep eu și dau să scot scutecele din pungă (doar pachetul are mâner!) „Lăsați, că le bag în una mai mare pe toate trei!” încearcă ea să mă convingă în timp ce bagă la loc pachetul de scutece. „Doamnă, nu vreau atâtea! Una e de ajuns!” mă revolt eu și scot din nou scutecele din plasă. „Dar sunt gratis!” începe ea să strige (și nu exagerez!) în timp ce bagă la loc scutecele din plasa din care tocmai le-am scos eu. „Dar nu le vreau! Nu mai vreau niciuna!” Așa că am plătit, am scos laptele, pâinea și scutecele din cele trei plase, le-am plasat în cărucior și dusă am fost. Cu pluta – citând-o pe doamna în cauză …

Anunțuri
3

Tupeu a la românescu

Am reușit să obținem pașaportul lui Ionuț în timp surpriză. Problema hârtiei buclucașe, menționată cu năduf într-un alt post, s-a rezolvat. Țâdula care trebuia să meargă de la A la B si de la B la C și înapoi la A prin Z a găsit o scurtătură (a se citi, un prieten care are alt prieten în poziție cheie) și
ne-a salvat vacanța. Așadar, am pregătit dosarul, l-am dus pe Ionuț la pozat (pentru că aici pozele se fac separat, nu la autoritatea pentru emiterea pașaportului), ne-am chinuit să-i închidem gura (la propriu) și într-un final, am pornit spre sediul poliției. Etajul doi, ne spune o tanti la poartă. Sunt cam cinci persoane înainte, băgați-vă în față, aveți copilul cu voi, altfel așteptați! Ce să așteptăm, mă gândesc eu. Că doar n-o fi doar un singur angajat, sau? Sau… Un singur funcționar care preia actele pentru pașapoarte, le dă pe cele emise și răspunde și la telefon. Un singur funcționar care activează la biroul de pașapoarte pentru Evia (!!!), insula pe care domiciliez. Așa că ne-am pus pe așteptat, pentru că pentru băgatul în față e nevoie de tupeu și chiar nu am/ avem. După o oră jumate de așteptare, o repriză de somn a piciului, bombăneli (mama lor de greci!) am reușit să depunem actele. O săptămână mai târziu, am mers (de data asta singură) să ridic pașaportul. Același funcționar, alți oameni în așteptare. În birou, o familie cu patru prunci. Patru plus doi (părinții) = exact două ore de ars gazu’. Chiar înainte de a-mi veni rândul (se preia un set de acte, se eliberează un pașaport și tot așa), apare o tanti țanțoșă. A intrat val vârtej anunțându-ne cu un ton superior și accent grav (româncă de-a noastră, mi-a zis radarul din ureche) că ea are de ridicat un pașaport și va intra prima pe motiv că are un copil care o așteaptă în mașină. M-am simțit ca o proastă (cu una bucată copil acasă) și am decis să fac ce n-am făcut atunci când l-am avut pe Ionuț cu mine. Așa ca în contul a ceea ce aș fi fost (poate) îndreptățită să fac, am stat cu ochii pe ușă, în poziție de atac și cum a s-a deschis, țop, am intrat, am semnat și am ieșit zâmbind cu pașaportul lui Ionuț în mână. Și evident că afurisita din mine a avut nevoie de o cireașă pe tort așa că am zâmbit galeș către românca mea și i-am urat o zi frumoasă. Pe limba noastră…

1

Episod de groază (și un final fericit din altă poveste)

Ziua mea e împărțită în intervale de câte patru ore. 10-14-18-22. Noaptea, teoretic, intervalul e barosan, de la 22 la 6. Practic, mă trezesc tot la patru ore. Nu-i vina lui Ionuț, el doarme în pace. Eu sunt cea care vrea ceva, ba apă, ba mi-e cald, ba e curent, ba aud zgomote, ba mă trezesc fără motiv și stau așa, în așteptare, numărând oi, cd-uri, zile. Azi noapte, m-am trezit din cauza căldurii. Am simțit că nu am aer, că stau întinsă pe cărbuni. Așa că m-am pornit la plimbare. Răcorirea n-a venit în casă, așa că am ieșit pe balcon. Unde, am dat nas în nas cu sufrageria vecinilor și imediat am văzut negru în fața ochilor. Tanti cea gravidă (mama altor doi prunci) dormea sprijinită în cot, la masă, în fața televizorului pornit. Să fie sănătoasă, ar spune alții. În țarcul de lângă ea însă, unul dintre cei doi copii se ridicase în picioare și se uita fascinată la ecranul din fața ei. La 4 dimineața. Și în astfel de situații mă trezesc gândindu-mă că oricât de răutăcios ar suna, sunt oameni care nu merită să aibă copii.
Chestia cu televizorul și copiii e o mare problemă de-a mea. Imaginea de azi noapte s-a suprapus unor povești auzite săptămânile trecute cu mame care-și plasează odraslele de doar câteva luni în fața televizorului („Îți dai seama? Nu mai plânge deloc!!!”), cu familii care își dotează copii cu televizoare în cameră și mașină („Cu siguranță o să stea cuminte acum”), cu micuți de doar câțiva anișori care își scot mini-laptop-urile și dvd-urile din rucsac și … „să vezi ce atent se uită”! Motiv de mândrie pe (vai de)* capul părinților… Evident, când vine vorba de subiectul ăsta, pe meleagurile pe care mă aflu, mă simt ca un Don Quijote față cu televizoru’. Într-o țară în care privitul la televizor e sport național și toți au cel puțin două astfel de aparate în casă (nici măcar în vacanță nu le închid!) vă dați seama că până și menționarea of-urilor mele e un fel de blasfemie. Când încerc să le explic (cui, Doamne, cui?) că un copil până la cel puțin trei ani are nevoie de alți stimuli pentru dezvoltarea imaginației se uită la mine ca la urs. Când le spui cât de greu o să dezvețe un mic om de obiceiuri din ăstea criminale pentru minte și trup, întorc privirea. Cât de greu e să pornești televizorul ăla nenorocit doar după ce ăl micu’ doarme? Vă spun eu (din proprie experiență), nu e greu deloc…
Bun, acum o sa respir adânc și o să mă gândesc la chestii mai vesele. Ca de exemplu, la pașaportul lui Ionuț care e gata să fie ridicat! Da, printr-un concurs de împrejurări tare, tare favorabile, s-a rezolvat problema cu hârtiile așa că, Viena, here we come!

* Via Miha 🙂

2

Rear window made in Greece

Unul dintre filmele mele preferate e “Rear window” sau “Fereastra din spate”a lui Hitchcock. M-a fascinat din totdeauna subiectul – fotograful imobilizat în casă care își pierde vremea spionându-și vecinii – și mi-am dorit să am parte măcar o dată de un apartament care să ofere așa o vedere largă în casele de vis a vis. O mică maniacă voyeuristă- după cum m-a catalogat domnul K.
Și cum în viața mea aproape toate cererile îmi sunt ascultate (e drept, înca am probleme de formulare așa că de multe ori potriveala din gând sfârșește prin a fi diferită de realitate) iată că a venit momentul “ferestrei din spate”. Pentru mine, cu bonus.
Cum blocul în care locuim e pitit printre alte clădiri și toate-s aproape aproape, văd și aud multe. În spate, balconul de la dormitor e la trei metri de ferestrele unei case în care locuiește familia tipică de greci – mama, tata și copii stau la etaj, bunica la parter. Au mereu storurile lăsate, așa că mă simt ca la un film fără imagini, doar cu sonor. Gălăgioși nevoie mare, știu exact ce au de mâncare în fiecare zi, știu când se ceartă, când pleacă de acasă, când vin. În dreapta față, balconul meu e lipit de cel al unei gaști de români. Radioul meu de fiecare zi. Nu schimbăm decât politețuri pentru că au obiceiul fascinant de a asculta manele de dimineața până seara și vor ca tot blocul să le audă. M-am isterizat o dată în direcția lor și de atunci relațiile n-au mai evoluat.
Tot balconul din față se învecinează cu o altă casă. Big brother-ul meu personal. Fascinația mea și a fiecărui vizitator ce-mi trece pragul. Serialul meu de fiecare zi. Film color cu sonor. Cum ieși din bucătăria mea pe balcon, dai în spațiul de joc al Vecinilor. Cu v mare, da, pentru că așa ceva n-am mai văzut. Ca să vă lămuresc – că de mult îmi stă mintea la ce văd eu în fiecare zi: în urmă cu vreo două luni, în casa respectivă s-a mutat o familie care își duce viața pe terasă. O terasă generoasă (comparativ cu al meu spațiu exterior), o adevărată sufragerie de vară, în care își petrec toată ziua (și toată noaptea). Spațiul nu e nu știu ce, estetic vorbind. Lipsesc finisajele, pe jos e beton, zidurile sunt doar cărămizi. Cu toate minusurile, stăpânii și-au amenajat cuibul: o masă acoperită cu o față de masă din dantelă, scaune set, o canapea, televizor, ventilator, ceva papagali și canari plus o grămadă de alte boarfe dosite strategic pe un fotoliu. Să nu uit de mileul și bibeloul de pe televizor – care l-au marcat rău de tot pe soțul meu. (“Ăștia chiar au sufrageria-n balcon!!!”)
Personajele? Până nu demult, o tanti ostenită, un nene burtos și flegmatic (care fac pariu că are unghiile de la degetele mici luuunnngi, dacă înțelegeți ce vreau să spun…), doi puștani de vreo 8-9 ani și o domnișoară sexoasă rău, blondă și într-o afișare continuă de pijamale cu inimioare roz. De vreo lună au mai apărut în peisaj o băbuță și o altă duduie gravidă și ai alți doi copii. Unul de vreo nouă luni și altul de vreo doi ani. Bun, acum închipuiți-vă adunătura asta de oameni, plus musafiri, zi de zi și seară de seară, pe balcon. Mă scuzați, în sufrageria de vară. Tantile fumează într-una, nenea se uită la televizor (sonor dat la maxim) sau îi ceartă pe copii (așa paletă largă de înjurături mai rar mi-a fost dat să aud!), bunica îi învață pe cei mici cum să aprindă bricheta (n-am crezut când mi-a spus sor-mea, a trebuit să o vad cu ochii mei) și seară de seară îi leagănă în cărucior pînă adoarm. Ieri îl ținea pe ăl mai mic în brațe, atârnat peste balustrada balconului, și numărau mașinile.
Bineînțeles că și ei se delectează cu imagini din bucătăria mea – da, big brother-ul e reciproc. Trei pași mai aproape și am fi ca o mare familie. Cu domnul K. avem deja pariurile noastre – eu cred ca individul e tatăl tuturor copiilor din casă, și ai doamnei blonde, care-i servește de soție și ai duduii gravide. Soțul meu e sigur că la iarnă indivizii în cauză vor găsi o metodă de a transforma balconul într-un spațiu locuibil și la temperaturi mai joase. Și tot el crede că tanti cea blondă are cea mai mare colecție de ursuleți kitchoși din Halkida. Cică îi atârnase la uscat într-o zi… un balcon plin de ursuleți roz și inimioare atașate. Din păcate (?) am ratat episodul.
Azi dimineață ne-am întâlnit și pe stradă. Nenea și tanti cea blondă îi încărcau în mașină pe toți cei patru plozi. Ne-am salutat și am zâmbit politicos, așa ca niște vechi prieteni de apartament cu bucătăria comună. Serialul continuă…