Episod de groază (și un final fericit din altă poveste)

Ziua mea e împărțită în intervale de câte patru ore. 10-14-18-22. Noaptea, teoretic, intervalul e barosan, de la 22 la 6. Practic, mă trezesc tot la patru ore. Nu-i vina lui Ionuț, el doarme în pace. Eu sunt cea care vrea ceva, ba apă, ba mi-e cald, ba e curent, ba aud zgomote, ba mă trezesc fără motiv și stau așa, în așteptare, numărând oi, cd-uri, zile. Azi noapte, m-am trezit din cauza căldurii. Am simțit că nu am aer, că stau întinsă pe cărbuni. Așa că m-am pornit la plimbare. Răcorirea n-a venit în casă, așa că am ieșit pe balcon. Unde, am dat nas în nas cu sufrageria vecinilor și imediat am văzut negru în fața ochilor. Tanti cea gravidă (mama altor doi prunci) dormea sprijinită în cot, la masă, în fața televizorului pornit. Să fie sănătoasă, ar spune alții. În țarcul de lângă ea însă, unul dintre cei doi copii se ridicase în picioare și se uita fascinată la ecranul din fața ei. La 4 dimineața. Și în astfel de situații mă trezesc gândindu-mă că oricât de răutăcios ar suna, sunt oameni care nu merită să aibă copii.
Chestia cu televizorul și copiii e o mare problemă de-a mea. Imaginea de azi noapte s-a suprapus unor povești auzite săptămânile trecute cu mame care-și plasează odraslele de doar câteva luni în fața televizorului („Îți dai seama? Nu mai plânge deloc!!!”), cu familii care își dotează copii cu televizoare în cameră și mașină („Cu siguranță o să stea cuminte acum”), cu micuți de doar câțiva anișori care își scot mini-laptop-urile și dvd-urile din rucsac și … „să vezi ce atent se uită”! Motiv de mândrie pe (vai de)* capul părinților… Evident, când vine vorba de subiectul ăsta, pe meleagurile pe care mă aflu, mă simt ca un Don Quijote față cu televizoru’. Într-o țară în care privitul la televizor e sport național și toți au cel puțin două astfel de aparate în casă (nici măcar în vacanță nu le închid!) vă dați seama că până și menționarea of-urilor mele e un fel de blasfemie. Când încerc să le explic (cui, Doamne, cui?) că un copil până la cel puțin trei ani are nevoie de alți stimuli pentru dezvoltarea imaginației se uită la mine ca la urs. Când le spui cât de greu o să dezvețe un mic om de obiceiuri din ăstea criminale pentru minte și trup, întorc privirea. Cât de greu e să pornești televizorul ăla nenorocit doar după ce ăl micu’ doarme? Vă spun eu (din proprie experiență), nu e greu deloc…
Bun, acum o sa respir adânc și o să mă gândesc la chestii mai vesele. Ca de exemplu, la pașaportul lui Ionuț care e gata să fie ridicat! Da, printr-un concurs de împrejurări tare, tare favorabile, s-a rezolvat problema cu hârtiile așa că, Viena, here we come!

* Via Miha 🙂

Anunțuri

Un gând despre &8222;Episod de groază (și un final fericit din altă poveste)&8221;

  1. Pingback: Episod de groază (și un final fericit din altă poveste) - Ziarul toateBlogurile.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s