1

Incompatibilitatea planului de acasă cu cel din târg

Aștept de o săptămână ziua (asta) de joi ca să exersăm lăsatul pruncului la bunici. Adică departe de mine pentru mai mult de două ceasuri. Și mi-am tot închipuit câte o să fac, pe unde o să merg, ce bine o să fie… Am ieșit într-adevăr cu prieteni, ne-am simțit minunat vreo patru ore, dar am ajuns acasă și acum că mai am nițel până să-mi recuperez copilul, realizez că e ciudat acasa fără el. Nu îmi place. Soțul are chef de sieste (le place grecilor ăstora să doarmă, ceva de speriat!) iar eu am o listă cu n-șpe mii de chestii pe care aș putea să le fac dar n-am chef… Cred că o să las totul pe mâine, când voi jongla cu toate așa cum se întâmplă în ultima vreme și acum voi sta. Și o să mă gândesc la săptămâna viitoare când continuăm experimentul (la inițiativa mea, evident, pentru că Ionuț trebuie să fie independent și să se învețe să stea și cu bunicii) iar cele șase ore de acum vor fi 24 barosane. Să vedem cum rezist…

Anunțuri
3

Snobii lor (nu-)s ca ai noștri …

Am avut parte de niște super episoade zilele ăstea, ciocniri pe care mi-aș fi dorit să le pot evita și care m-au făcut din nou să mă întreb dacă sunt în locul potrivit. Între timp m-am calmat – e clar, sunt lângă omul potrivit – dar oftica și semnele de întrebare au nevoie de timp până să treacă. Ca să înțelegeți mai bine ce debitez eu aici ar trebui să fac o introducere. Mă repet. De aproximativ trei ani locuiesc în Halkida. Un oraș aproape de Atena, la mal de mare (ca deh, suntem pe o insulă), un loc frumos dar din păcate, populat. Din ăia 70 de mii de locuitori ai orașului wanna be, bag mâna în foc (mulțumesc fana D. pentru că mi-ai lipit expresia asta fix în frunte!) că mai mult de jumătate se plictisesc îngrozitor și tot cam atâția, dacă nu chiar mai mulți suferă de snobism acut. Din ăla netratabil. Prietena mea, singura mea prietenă grecoaică, Maria, e de părere că asta e boală națională la greci: snobismul și fala. (bine, dacă o luăm așa, nici cu românii mei nu mi-e rușine!) De când sunt aici încerc să evit aglomerațiile (muierești de cele mai multe ori) în care marca genții hotărăște locul tău în societate. Dar cum de ce ți-e frică, nu scapi, m-am nimerit nu de puține ori exact în mijloc(ul lor). Am cunoscut așadar doamne care achizițonează la kilogram cărți care să se asorteze cu bibliotecile de acasă (pe care le cumpara doar pentru că „nu se poate dragă să n-ai bibliotecă în casă!”). Alte dudui care câștigă într-o lună 1000 de euro dar vor neaparat să păstreze aparențe, să vadă lumea că au și drept urmare își cumpără haine și obiecte de marcă. În (multe) rate. Altele nu s-ar mișca deloc pe jos (poate doar dacă vreun trendsetter local stabilește că umblatul pe jos e cool) și vin la plimbarea de seară cu mașinile – cu toate că pentru a găsi loc de parcare se învârt și câte un ceas. În Halkida tonul e dat de câte țoale Burberry ai (v-am spus ce mult urăsc pătrățelele ălea???) și de câte nume de mărci faimoase poți folosi într-o singură frază, care de obicei definește ce ai cumpărat, de unde, conținutul genții sau al frigiderului. Credința (unora) că și dacă ai și dacă n-ai, tre’ să arăți că… ai, e ridicată la rang de religie. Dacă în Halkida ești văzut în locurile „bune”, cu oameni „cunoscuți”, cumperi din magazinele „anume”, mergi la Atena să mănânci la restaurante „cu multe stele” și porți chestii „scumpe”, ești cineva. Dacă nu, atunci ghinion (pentru tine). Nu exiști (pentru ei). Dacă mai ai și o casă în care înghesui obiecte care de care mai scumpe îți crește valoarea. Ca o paranteză, sufrageriile localnicilor îmi amintesc de casele rromilor din Timișoara, mă scuzați. Aranjăm, dichisim dar toți stăm în bucătările ca să nu stricăm decorul și aranjamentele…
La început toată chestia asta, mini universul ăsta paralel, mă fascina. Mă distram de una singură sau cu ai mei (eh, e ceva nou, hai să râdem de ei). Acum mă calcă pe nervi. Mă obosesc prostiile debitate și fumurile din capetele lor. Încerc să mă calmez spunându-mi că așa e și în ograda noastră … și că de fapt cel mai sănătos ar fi să folosesc tot ce aud ca să-mi umplu timpul (în care doarme Ionuț) exersând scrisul și povestindu-vă vouă. Nu?

3

Cine n-are traducător, să-și cumpere!

De câteva zile, fiul meu a început plimbarea în patru labe. E curios nevoie mare, vrea să vadă tot, se strecoară prin te miri ce colțuri și când am îndrăznit să-l îngrădesc (cu perne, da, tot ălea din cauza cărora îi făceam scandal consortului!) a făcut un tărăboi cum nu mi-a mai fost dat să aud. Așa că până miercuri când e planificată o sesiune de cumpărat siguranțe, colțuri din plastic pentru mese, anti-alunecătoare pentru covoare și Dumnezeu mai știe ce protecții, singurele minute libere sunt cele în care doarme. Și cele de acum când i l-am predat tatălui său, care încă se întreabă cum naiba a putut crede că viața nu se schimbă deloc odată cu apariția unui copil. Da, ăsta era răspunsul domnului la toate temerile mele. Așa că acum îl las să se bucure din plin de…(nu-)suntem-cum-am-fost-și-înainte!

Iar eu revin la ultimul episod din seria vacanța în trei 2010 și anume întâlnirea dintre socrii, pe teren românesc de data asta. Au stat cinci zile. Cinci zile de care eu – între noi fie vorba – nu prea am avut chef gândindu-mă la sesiunile de tradus și de întreținut lumea … până la urmă temerile mele au fost neîntemeiate. Ca o nesimțită care sunt (prietenii știu de ce mă exprim astfel) l-am băgat la înaintare pe Ionuț al meu și am făcut pe ocupata. Asta spre disperarea lui bunu Tinu care, mai dornic ca niciodată să comunice, a realizat că a uitat și puținul pe care îl știa. Iar baza, miezul, adică eu, dispăream ca măgarul în ceață când era nevoie mai mare de mine. Discuțiile – ălea la care asistam și eu, începeau de regulă la masă. Tata îl plimba pe socru’ dimineața, ba să vadă nu știu ce câmpuri (domeniul lui de lucru), ba să se întâlnească cu nu știu ce grec prieten de-a lui tata („Ce faceți? / Suntem cu x și cu Ianni – socrul. Ei stau de vorbă. Și tu, tu ce faci? Mă uit la ei!”). La prânz mă prindeau în zonă și dă-i cu întrebările. Momentul meu vesel. Socrul mă întreba ceva. Tata, prindea din zbor câte un cuvânt răspundea repede în românește, mă amețea de cap – una auzea și pricepea, alta era ideea, pe când să traduc, schimbau subiectul și fiecare rămânea în lumea lui. Așa că mâncam repede și o ștergeam discret – ca un elefant între furnici de discret! dar nu mă răbda inima să nu trag cu urechea („Ioi, nesimțito, lasă că-ți arăt eu ție!” ar/ va spune tata când o să citească asta). Și atunci să vezi distracție: începeau încet, molcuț, unul povestea în românește, rar, ardelenește, ălalalt răspundea în greacă, tot rar, aproape silabisit. Fiecare își zicea povestea pe limba lui și râdeau unul de altul ca doi oameni care și-ar spune multe, vai, câte și-ar mai spune, dacă ar putea. Într-o seară, tot așa, au început cei doi cu discuții – Și ce discuții. Socrul meu s-a băgat în politică, agricultură, geografie, istorie, de mă terminam după două întrebări. Tata prindea câte una din zbor, se arunca, începea să explice iar mie îmi făceau ochii-n cap ca bilele de biliard. Întreabă Iannis așa, într-o doară ceva despre orașele din România. Începe tata să facă o listă cu cele mai mari, după București și se oprește brusc, cu o față fericită. „Brașov! Acolo unde a venit cu lucru’ fratele lui!” îmi spune mie să traduc. Eu traduc. Socrul se uită la mine mirat. „Care frate?” (are șapte). „N-a lucrat nici un frate la Brașov”. Tata a și aprins farurile: „Ba da!!! Că mi-a spus mie! La nunta, în vară mi-a povestit! Domnul acela, mai grăsuț. Mi-a spus că a fost la Brașov. Prin ’84, ’85…Tradu-i asta!” Traduc. Socrul e vehement. „Nu se poate, n-a lucrat în România.” Tata deja transpiră: e ca un școlar care și-a făcut cinstit toate temele dar învâțătoarea îl acuză că le-a copiat. „Ba da! Spune-i, hai să-l sunăm!” Eu mai fac o încercare și îi spun socrului că tata chiar insistă că fratele lui a fost în România cu serviciul. „A. O fi fost cu serviciul, în ceva delegație, dar nu a lucrat aici” concluzionează el. „Păi da, asta am spus și eu! Că a fost cu serviciul! În delegație! Nu ai tradus tu bine! Nu mă pot baza pe tine!” răsuflă ușurat tata. Numa’ bine c-am scăpat. Așa că am plecat cu neștiința mea și i-am lăsat în pace, să râdă amândoi, de ei și între ei. (că tot asta au făcut cinci zile).
Dacă așteptați povești și de pe frontul soacrelor, o să vă dezamăgesc. Amândouă ar putea sta nevorbite și neauzite zile-ntregi. Una cu Sudoku, alta cu integramele – pacea a fost la ea acasă și la mine. În toate cele cinci zile…

1

Un elefant…

…se legăna pe o pânză de paianjen și pentru că nu se rupea a mai chemat un elefant. Doi elefanți … și tot așa…
Cred că toată lumea știe cântecelul ăsta. Și cine nu-l știe, l-ar fi învățat cu siguranță în cele șapte ore petrecute în mașină pe traseul Viena-Timișoara. Ditamai jeepan-ul lui unchiu’ Ioka (și tușa Dea, evident) de-abia ne-a încăput (și suportat). Patru adulți, un pitic și un portbagaj plin ochi (vezi poza de mai jos) au făcut să regândesc ideea de a călători cu mașina pe trasee mai lungi de o oră-două. Treaba asta e pusă deja pe lista neagră sau altfel zis, io din ăstea nu mai fac degrabă!

Proba 1:

Adevarul e că Ionuț a fost băiat cuminte. Surprinzător de răbdător. Atât cât poate fi de răbdător un băiețel înghesuit într-un scaun de mașină câteva ore bune, cu vedere la griul banchetei din spate. N-a plâns. A avut doar o tentativă de mârâit. Si eu, speriată c-ar putea face mai urât, am început să-i lălăi cântecul ăla cu vulpea ce tot fura gâște și… gata! A început distracția. Dintr-o dată piticul a vrut doar un singur lucru: să mă audă cântând.
Combinația cinci piese în repertoriu, o voce neîncălzită și un băiețel care a avut chef de radio m-a-m-a a fost chinuitoare de-a dreptul. Și mintea mea a stat doar la cd-urile uitate în mașina de acasă… Iar elefantul ce se legăna, s-a tot legănat până pe la 100 (la un moment dat număram aiurea rău de tot) și azi numa’ bine că am descoperit asta:

Mâine revin cu poveștile alea savuroase despre cum s-au înteles ai mei cu ai lui (cu socrii adică). Au stat cinci zile la Timișoara, cinci zile în care am râs (de tata) mai mult ca în toate ălealalte 25 de zile de vacanță!

1

Ion și plapuma – episodul Viena 2010

Am ajuns acasă. O lună maraton în care am făcut peste 3000 de km am văzut și revăzut multă lume și locuri noi. Cu un Ionuț care s-a purtat exemplar pe toată durata vacanței, aș fi vrut să nu se mai termine… Și totuși, iată-mă acasă, la viața de dinainte cu o mică schimbare: piticul s-a obișnuit să fie înconjurat de unul și de altul iar acum și-a dat arama pe față – vorba lui bună-sa. Nu mai are chef de stat singur, iar chestiile pe care mă-sa, adică eu, le-ar avea de făcut, au trecut pe linie moartă.
Cum din fericire acum suntem în pauză – el de somn, eu de stat cu el – o să dau drumul la scris, că deja simt cum s-a așezat praful pe gândurile mele.
Vacanța a început la Viena. Dragostea mea. Orașul meu de vis. Zborul până acolo a fost neașteptat de lipsit de evenimente. Ionuț, băiat cuminte, domnul K., de mare ajutor. Nu aș fi crezut niciodată că un prunc de șase luni are nevoie de atâtea boarfe pentru doar 2 ore de zbor. Am amețit concentrându-mă să nu cumva să-l doară urechile, să stea cât mai comod, să se simtă ca la business class. Și așa cred că a și fost – pentru el. N-a scos un sunet tot drumul. Noi am ajuns doborâți, e drept, însă la ora aia și pe jos să fi mers, nimic nu mi-ar fi șters rânjetul lățit pe față.
Hotelul din Viena, drăgălaș, lipsit de pretenții (cum asta a fost prima vacanță în 3, am refuzat propunerea de ședere la sor-mea și am preferat vacanța 100%, la hotel etc.) Prima surpriză – camera înghețată. Tanti de la recepție și respectiv patroana hotelului îmi explică foarte senină cum că hotelul fiind vechi, nu are instalație de încălzire modernă ci dispun de nu știu ce cazan și fiind 17 grade barosane afară, nu va porni întreaga hurdughie doar pentru că la noi în cameră faci țurțuri. Am încercat să-i spun că am un copil de nici șase luni, că noi venim de la 27 de grade și nu pot sa-i fac baie și dupa aceea să-l culc într-o cameră ca un iglu. M-a privit senină, mi-a sugerat să las baia de fiecare seară pe când o fi mai cald dar, a adăugat, zâmbitoare, se va ocupa personal de găsirea unei soluții pentru noapte. Așadar, am ieșit noi la plimbarea noastră de bun venit și când ne întoarcem, pe ce-mi cad ochii? În patul piticului (pentru că am făcut comandă de pătuț pentru ăl mic) se afla asta:

Așadar închipuiți-vă chestia asta, împăturată în patru (că desfăcută oricum nu încăpea!) și lăfăită în pătuțul de nici 1 metru și ceva.
Am sunat-o pe tanti la recepție, mai mult ca să mă conving de ceea ce era evident. Mi-a spus foaaaarte senină că dacă-l acopăr așa, nu o să-i fie frig deloc. Eu am întrebat-o dacă are copii sau dacă a văzut vreodată un sugar de șase luni acoperit cu vreo patru – cinci kilograme de plapumă. A răspuns nu la amândouă. Iar eu am sunat-o pe mătușa Dea care a apărut urgent la hotel cu soluția:

În episodul Viena, cam asta a fost singura pățanie. În rest ne-a fost tare bine. La muzee, prin parcuri, prin cafenelele în care în urmă cu trei ani îmi reveneam din mahmureală, ne-am văzut cu prieteni și am petrecut de minune. Evident că ne-am mai ciocnit de tot felul de babe sufocate la gândul că bebeul ar putea face gălăgie și le-ar strica siesta, sau chelneri care credeau că e mai indicat să stai acasă decât să scoți pruncul în lume, la o cană de cafea (pentru noi) dar nici măcar excepțiile ăstea n-au putut șterge mutra mea veselă. Iar când mai spun că ne-am petrecut fiecare seară – de la 21, ora locală, în pat, cu o carte bună și Ionuț adormit, vă promit că nici măcar atunci n-am fost ofticată (pe asta n-o crede nimeni, date fiind antecedentele de petrecăreață din anii școlarizării în capitala austriacă).
După cinci zile de Viena, am plecat acasă, la Timișoara. Cum a fost drumul într-o mașină în care nu puteai să mai înghesui nici un ac? Despre asta, maine, în pauza de somn a lui Ionuț – numit obsesiv în ultimele 12 ore și: Ioaaneeee, mai fă o pauză, mai Ioaneeeeee!!!