7

Remember, remember the … 27th of November

Știu, nu-i ăsta versul original, dar mi-a sărit în minte când mi-am dat seama
în ce dată suntem azi. Noiembrie, 27, 2010. Aceași dată, dar în urmă cu trei ani (adică 2007) reprezintă un moment de căpătâi al existenței mele (pfuah, ce expresie de comentariu la limba română, manual de clasa a VIIa)
Eram în Viena. Avusesem examenul de licență la început de noiembrie, după care am luat Decizia. Îl cunoscusem pe băiatul cu părul creț în urmă cu abia patru luni (patru luni de skype, messenger, e-mail-uri, scrisori, telefoane și o vizită – a lui – de 7 zile la Viena) așa că am hotărât să mă mut în Grecia pentru ȘASE săptămâni. De probă. Am început să împachetez cu o poftă nebună.
Cum în doi ani de Viena s-au strâns destule boarfe și cum mi-a fost greu să decid ce iau și ce nu, le-am trimis înainte, prin poștă. Pe toate. Spre bucuria băiatului cu părul creț care, văzând cele două cutii a fost convins că eu voi rămâne peste termenul celor 42 de zile. Eu l-am contrazis, dar acum, trei ani mai târziu, după o nuntă și un copil, recunosc: a avut dreptate.
Nici bine n-am ajuns, m-a dus la ai lui. Am fost cadoul pentru 60 de anii tatălui (între timp, socru) pe care îi împlinise în ziua venirii mele, așa cum îi place să glumească. Privind în urmă, realizez că a fost de departe cea mai ciudată cină la care am participat vreodată. O oră în care doar am mâncat, am zâmbit ca tâmpita și n-am scos un sunet. O vorbă. Nimic. Știți voi ce aiurea e să vrei să zici și să nu poți? Așa că au tăcut și ei alături de mine. Și totuși, oricât de clișeistic ar suna, o spun: m-am simțit încă de atunci acasă. Iar vorbele, vorbele cele de au fost păstrate în mine în prima seară, nu s-au stricat. Le-am scos la iveală de cum am putut mai repede, și de atunci gata cu liniștea (cum observase consortul de cu bună dimineață).
Remember, remember the 27th of November…

8

Sunt o mamă odihnită

Am început să scriu textul ăsta luni, l-am completat ieri și am amânat publicarea lui din varii motive. Mă gândeam că va stârni polemici, în fond, câte mame, atâtea opinii. Azi m-am trezit mai ostenită decât de obicei – nimeni nu a fost de vină ci o insomnie care mă bântuie de câteva zile-ncoace. Am fost amețită întreaga zi, n-am avut chef de nimic, nici măcar zâmbărețu-mi fecior nu m-a trezit din amorțeală. E aiurea rău să îți fie somn. Cu ocazia asta, acum că am oboseala proaspătă-n minte, o scriu și la început cum am menționat-o și la final: decât așa (ostenită și frântă), mai bine egoistă.

Când am timp îmi place să răsfoiesc bloguri. Încep de pe unul cunoscut, mă uit la blogg roll și aleg altul, la întâmplare, de acolo sar la alt blog și tot așa. În felul ăsta am dat peste o groază de informații care mi-au fost de mare ajutor (Office Shoes!!!), altele m-au băgat în ceață, altele mi-au ridicat semne de întrebare, la unele mă întorc regulat cu mare plăcere, la unele revin și citesc cu o poftă masochistă. Ca să înțelegeți voi, că eu tot nu reușesc: e vorba de câteva bloguri în care nu mă regăsesc deloc, ideile celor care scriu acolo sunt la ani lumină de ale mele și totuși. Revin și citesc. Mă încălzesc la gândul că oi fi așa de deschisă la minte încât încerc să-i înțeleg pe toți și pe toate. Sau poate doar vreau să văd și alte părți ale poveștilor chiar dacă eu nu aș aplica nimic din cele spuse acolo.
Ăstea fiind zise, iată acum frământarea mea. Citeam ieri, pe unul din blogurile ăstea din ultima categorie, o postare despre oboseala mamelor. Despre oboseala frumoasă (?!). Despre copii crescuți în spiritul educației libere și tot ce înseamnă asta pentru o mamă. Am citit cât am citit, am trecut și la comentariile de la finalul postării și am rămas cu un mare semn de întrebare. Pe care am încercat să-l trimit departe de mintea mea citind tot ce mi-a ieșit în cale despre educația liberă, attachment parenting etc. etc…
Și de la semnul ăla de întrebare pe care l-am vrut dus, dus departe, s-au născut alte zeci iar acum sunt complet amețită. Ca să fie clar un lucru. Sunt de când mă știu împotriva oricăror extreme. Nu cred că lucrurile sunt albe sau negre, prefer să le văd în umbra unor griuri colorate. Așa cum nu pot să cred, când vine vorba de copii și educație, că ideală ar fi cea liberă iar tot ce e conține cuvântul reguli trebuie văzut ca un bau – bau. De balanță și echilibru n-a auzit nimeni? M-am apucat de citit cum ziceam, despre nașterea cu epidurală – care nu, nu-i bună spun adepții teoriei parent attachment-ului (eu n-am avut nu știu ce dureri, tocmai datorita epiduralei, dar și ălea pe care le-am avut nu le-aș dori nici dușmanilor mei. În ceea ce privește hormonii de fericire care te inunda în timpul nașterii perfect naturale, mai bine mă lipsesc.), despre co-sleeping și alăptare la cerere, despre educația liberă.
Sunt perfect de acord cu multe dintre cele spuse p-acolo: un copil are nevoie de spațiu pentru a se dezvolta, are nevoie de sprijin, răbdare și multă, multă dragoste. Un copil, de când se naște are nevoie de prezența mamei, a tatălui, de oameni care îl iubesc. Un copil are nevoie să descopere, are nevoie de tine să-l îndrumi, să-i deschizi drumul, să-l urmărești, să-l lași să observe.
Dar de aici până la a lăsa totul la o parte și la a fi în disponibilă 24/24, 7/7 mi se pare peste puterile mele. Atât cele de înțelegere cât și cele fizice. Cum să nu fi obosită frântă dacă hrănești puiul de fiecare dată când scâncește? Noapte, zi, dimineață, seară. Cum să nu fi ruptă de oboseală dacă îl lași să facă doar ce vrea? Dacă lumea ta să se învârte exclusiv în jurul lui? Permanent. Sunt egoistă? Cu siguranță. Dar eu știu cum (nu) funcționez când sunt obosită. Sfârșită. Îmi iubesc piticul cum nu credeam că e posibil. Si totuși. Nu, vă rog nu-mi spuneți că oboseala e frumoasă atunci când vine vorba de copil, pentru că nu vă cred. Cu mâna pe inimă recunosc, din proprie experiență, nu, nu-i frumoasă deloc oboseala.
Așa că fiind împotriva oricăror extreme (prea multă libertate vs. reguli și iar reguli), am încercat să găsim o cale de mijloc. Eu cu piticul. Așa încât să ne fie bine la amândoi. Pentru că dacă mama nu e bine, nu e nici copilul, susțin treaba asta cu toată puterea. În toate domeniile, de la somn, la mâncat și mai nou, la joacă și timp petrecut împreună.
Pe Ionuț l-am ținut în dormitor, în coșulețul lui în primele 2 luni. Apoi, încet încet am făcut tranziția înspre camera lui. La început l-am culcat acolo de la 9 până la masa de la miezul nopții, mai apoi am prelungit șederea până dimineață. Acum doarme întreaga noapte, în patul lui, fără lumină de veghe și fără ca să aibă nevoie de nu știu ce ritual de somn. Nu pot să înțeleg conceptul de co-sleeping atâta timp cât știu cum sunt eu când e vorba e somn: am nevoie de spațiul meu pentru a adormi. Cum el nu a dat semn că l-ar deranja odihna în patul lui, am luat-o drept răspuns pozitiv și așa a rămas.
Cu orele de masă a fost neașteptat de natural. La început mai haotic, recunosc, dar în câteva săptămâni s-a organizat. Puțin de la sine, mai măsurat, mai ghicit, mai simțit – da, sunt o norocoasă și am ajuns ca la nici două luni să scâncească de foame exact la orele la care mă așteptam ca asta să se întâmple (da, e adevărat, știi când puiuțului îi este foame, știi când îl doare burta, nu știu cum, dar, da, știi!) Nu am fost mare fană a alăptatului dar am făcut-o și pe asta o perioadă. Atât de organizat pe cât a putut fi. Pentru că gândul de a alăpta undeva, p-afară, mi-a dat fiori. E o chestiune mult prea intimă pentru a fi expusă sub ochii tuturor străinilor. Sau cel puțin așa văd eu lucrurile.
Cu ținutul în brațe dus la extrem, din nou, nu mă regăsesc. Teoria conform căreia sugarii sunt prea mici pentru a fi răsfățati cu ținutul în brațe a fost dărâmată de un teanc de cazuri pe care le cunosc personal. Sugarul a crescut, e ditamai copilul și nu se dă lăsat din brațe pentru nimic în lume. Urlă și se zbate până e luat la loc. Cu Johhny ochi frumoși am căutat din nou o cale de mijloc. Pentru că nu m-am putut vizualiza în ipostaza de a fi legată de el non stop, de-al legăna sau a-l purta pe spate în ceva săculeț. Așa că l-am drăgălit și încă o mai fac, l-am luat în brațe, l-am strâns și l-am ținut aproape și oricât de greu mi-ar fi fost să-l las jos, am făcut-o. Și privind în urmă, bine am făcut. S-a obișnuit așa. Iar la nici patru luni a început să exploreze lumea pe cont propriu, rostogolindu-se de pe spate pe burtă și invers și de atunci nu mai vrea deloc în brațe.
Oi fi o mamă rea, egoistă, pentru că mai vreau chestii și pentru mine? Pentru că îmi place să-l observ, să-l am aproape, dar nu e gata lumea dacă mai stă și la bunica vreo seară în weekend sau o după amiază în timpul săptămânii? Oi fi rea și egoistă pentru că l-am urmărit atent și am făcut un program care să ne pice bine amândurora? Oi fi rea și egoistă pentru că da, stau lângă el și mă joc și râdem și ne drăgălim dar în același timp îl las să se joace și singur în timp ce eu îmi savurez cafeaua în liniște sau citesc? (Și se joacă așa de frumos de unul singur!)
Încerc să găsesc în continuare căi de mijloc pentru că nu, nu îmi plac extremele. Nu-i ușor, dar am ajutoare și convingerea că eu, ca mamă, știu ce e mai bine pentru el. Și când îl văd liniștit și calm și fericit, cu zâmbetul pe buze de când se trezește și dă strigarea, ma-ma, ma-ma atunci știu că fac bine ceea ce fac. Pentru că da, și eu sunt odihnită și cu poftă de a mă ocupa de el și cu idei de joacă. Nu, nu sunt obosită deloc, nu știu ce-i aia oboseală frumoasă, nici nu vreau să aflu, iar dacă asta mă face o mamă rea, egoistă, ei bine o primesc.

P.S. Că tot vorbeam de extreme: când studiam la Viena, am lucrat și ca baby sitter în timpul liber. Am cunoscut mulți copii, din medii diverse, cu părinți diferiți între ei și de mine. Preferații mei la un moment dat erau doi băieței dintr-o familie destul de bogată. Crescuți în spiritul „noul hippie wave – noi facem doar ce vrem noi” celor doi băieței li se permitea orice. Cuvântul nu, nu exista în casă, erau duși la o grădiniță de tip free your mind (unde din nou, erau lăsați să facă doar ce vor ei), nu se uitau la televizor, mâncau doar vegetarian (de obicei orez cu sos de soia). Într-o dimineață, mă sună tatăl lor să îmi spună că e pe cale să întârzie la lucru, așa că mă așteaptă cu cei doi în stația de tramvai. Când ajung acolo, am văzut așa: un domn foarte elegant, cu trenciul Burbery și pantofi impecabili flancat la dreapta de doi copii, îmbrăcați sumar și… desculți. Asta se întâmpla în martie, martie de Viena cu nu mai mult de 16 grade afară. Răspunsul la mirarea de pe fața mea a venit urgent: cei doi n-au vrut să se îmbrace așa că au venit așa. Să-i duc înapoi acasă. Vă puteți închipui ce imagine de bună dimineața și de neuitat am fost noi trei pentru băbuțele ce-și scoseseră cățeii la plimbare?

8

30 fără 2 (luni) și 7 (zile)

Am primit zilele trecute o leapșă de la Ralu – cea la care mă gândesc de fiecare data când se apropie ora mesei – și mi-a plăcut tare mult ideea. Așa poftă de scris m-a apucat, că nici Johhny băiatul cu doi dințișori nu mă poate opri. M-am proptit în camera lui, el e prins într-un proiect ce implică niște ursuleți și două mașini așa că pentru cel puțin jumătate de oră e liniște și pace.
Voiam la un moment dat să încep anapoda povestea, cu 30 fără 2 (luni) și 7 (zile) și să o iau de aici. M-am amețit complet și nici măcar fiul meu n-are atâta răbdare… Așa că am regândit întreg conceptul – în timp ce aranjam cuburile în ordine descrescătoare și iată ce a ieșit:
La 1 an, zice mama, eram blondă și nu-mi plăceau merele cu biscuiți.
La 2 ani m-a dus la nașă-mea unde, am vrut să rămân, de bună voie și nesilită de nimeni, peste noapte. Până să ajungă ai mei acasă, am ajuns și eu. Flirtasem pentru prima dată cu un băiat de p-acolo și l-am rugat foarte frumos să mă ducă la casa mea. Mă răzgândisem. Și tot la doi ani am rămas bâlbâită în urma unui accident de mașină.
La 3 ani alt accident de mașină mi-a redat vorbirea cursivă. Și de atunci nu m-am mai oprit. Tot la 3 ani băgam spaima în copiii de la grădiniță, eu cu altă Alexandră. Aveam și un soț pe care îl schimbam cu rândul și îmi amintesc de ziua în care am fost soție și i-am pregătit pește la prânz…
La 4 ani îmi spărsesem capul de câteva ori deja și iubeam vacanțele la Cluj, la bunicii de la Cluj, la cel mai Bunic din lume.
La 5 ani am început să merg la ore de engleză în privat. Profesoara, o femeie extraordinară, locuia undeva la naiba-n praznic. Și avea vecin, un ditamai doberman-ul cu care mă drăgăleam eu – la propriu de fiecare dată când mergeam la ore. Între timp engleza e tot preferata mea dar câinii nu mai îmi plac așa de mult.
La 6 ani jumate am mers la școală, generală numărul 3 din Piața Traian. Acolo m-am îndrăgostit pentru prima dată. În ordinea înălțimii, el stătea în prima bancă, eu în penultima. Asta nu l-a împiedicat să-mi care plasa cu echipamentul sportiv. L-am revăzut 20 de ani mai târziu și am rămas cu gura căscată. Era asistentul dentistului.
La 7 legam și dezlegam prietenii, făceam dictare la lumina lumânării și ascultam alături de Nana (a treia mea bunică) Radio Europa Liberă la un aparat pe baterii.
La 8 ani m-a prins revoluția la Cluj. Eram la prietenele mele din scara vecină și îmi amintesc perfect televizorul alb negru pe care se lățise fața speriată a lui Ceaușescu. A fost cea mai lungă vacanță din viața mea și pentru prima data voiam să las Clujul și să plec acasă!
La 9 ani, primul an de după revoluție am gustat din plin desene animate la kilogram.
De la 10 la 14 îmi amintesc coșmarul provocat de profa de mate din gimnaziu, o teroare-n mov care m-a bântuit și mi-a distrus toate vacanțele din cei patru ani. Pentru că aparent eram proastă, mamă-mea a încercat să mă deștepte trimițîndu-mă la nu mai puțin de 5 profesori de matematică cu care făceam ore în timpul liber. Rezultatul a fost evident: am reușit să trec în fiecare an clasa, dar în același timp am ajuns să urăsc din tot sufletul tot ce ține de materia cu cifre și teoreme. Pe lângă asta, la 13 ani m-am îndrăgostit prima data cu adevărat, la Cluj, și povestea cu Gălbenuș (ăsta era numele de cod) m-a ținut până pe la vreo 25. Din cauza lui, în liceu, nici nu concepeam să petrec vacanțele altundeva decât pe aleea din Grigorescu și tot din cauza lui am luat drumul Clujului când a venit momentul să plec la facultate. Tot atunci, în perioada aia, cumpărase tata o cameră video pe care am înregistrate momente memorabile: Alexandra organizând spectacole în care le distribuia în roluri pe verișoare și chema la vizionare tot neamul.
La 15 ani am intrat la liceu. La Loga, în Timișoara, școală cu fițe pentru cei mai buni. Eram o tolomacă, totally nerd – evident picată ca din altă lume. Punctele mele forte, matematica (!!!) și literatura universală. Amoruri pe coridoare – pentru alții, eu visam la Cluj iar când n-o făceam, vorbeam la telefon cu un băiat ce-mi plăcea. Mult. Chestia e că la telefon vorbeam, când dădeam unul peste altul pe coridoare (a, nu v-am spus? Eram la același liceu…), luam figură pioasă și închideam clonțul de nu puteai smulge nimic de la mine. Ale tinereții valuri le făceam însă la Cluj unde eram în elementul meu, cu oameni de care acum mi-e foarte dor.
La 16 ani am mers pentru prima dată la mare cu gașca. Ne-au trimis paznici și un set de bunici pe care cred sincer că i-am disperat. Și i-am ajutat să îmbătrânească cu cel puțin câțiva ani. Dar ne-am distrat al naibii de bine ascultând Nirvana și făcând baie în curte, cu apă încălzită în butoaie…
La 17 și la 18 am început să visez serios la plecarea la Cluj. Motivul? Nume de cod: Gălbenuș. Un arogant la picioarele căruia picau toate și el le culegea cu zâmbetul pe buze. Numai pe mine mă ignora constant, să mai cresc, zicea el.
Așa că la 18 ani jumate am intrat la facultate. La Cluj, evident. Am cunoscut oameni faini, am făcut o groază de prostii și am rănit în stânga și-n dreapta, ca o răsfățată scăpată de acasă ce eram. Am bătut recordul de stat trează și mers direct la cursuri după un weekend alb. Am inhalat fum cât pentru zece vieți, noapte de noapte, în Music Pub. M-am lecuit – aproximativ – de amorul adolescentin dar am dat peste altele. Am crescut.
La 19 de ani eram studentă și la drept iar la 20 am plecat la Chicago peste vară. Eu și un alt amor. De-al meu. Că de-al lui mă îndoiesc să fi fost. Am străbătut America de la est la vest, am cheltuit tot ce am câștigat și m-am întors acasă patru luni mai târziu cu trei valize uriașe și un fund pe măsură. Pe măsura 12 (cam 42-ul european)
La 21 de ani am început să lucrez, ba la ziar, ba la Șapte Seri, ba la amândouă. M-am lăsat de drept și bine am făcut. Am început să mă agit cu evenimente, am dat în boala TMBASE care m-a ținut ani buni, am făcut trasee Timișoara- Cluj pâna la refuz.
La 22 am terminat facultatea. Am fost în Olanda, am legat o prietenie ce încă durează. Am trăit o vară fantastică, din care două săptămâni au fost de poveste, cu un alt băiat bun. Tânăr, mult prea tânăr pentru mine sau, eu, bătrână, prea bătrână pentru el, singurul om care-mi mai ridică din când în când întrebarea, cum ar fi fost dacă…
La 23 am plecat în Germania la un stagiu de practică. Atunci m-am îndrăgostit de țara aia, de oamenii de acolo și încă visez, spre oftica soțului, la ordinea lor nemțească. Am cunoscut oameni care-mi sunt aproape și cărora le sunt aproape, o adevărată cealaltă familie a mea. Tot la 23 m-am țăcănit complet și am devenit rebelă cu o cauză – să le demonstrez alor mei că NU au dreptate. Așa că mi-am pus lumea-n cap pentru un amor care era din start destinat să eșueze. 23-ul m-a prins în plin elan radiofonic. Aș fi dormit în cabina de emisie…
La 24 m-am ambiționat și în umbra amorului ăluia ratat am plecat la Viena, la master.
La 24 eram acolo, înconjurată de o groază de oameni minunați care mi-au schimbat viața și felul de a vedea lucrurile. Am început cariera de baby sitter – singurul mod în care îmi puteam finanța ieșirile nocturne tot mai dese. La 25 am avut o întâlnire de gradul trei cu Gălbenuș după care m-am lecuit definitiv. Mă apucase între timp un alt amor, un vienez, băiat bun în felul lui dar care nu-mi dădea atenție. Nu mi-a dat deloc în doi ani de zile. Consortul promite că odată-ș-odată îl va întâlni și-i va da o bere. Drept mulțam pentru ignorat(ul meu).
La 26 nici nu bănuiam ce îmi va aduce vacanța de vară din Grecia alături de Maria. Mi-a adus un băiat bun, așa cum își doreau pentru mine și mama și buna de la Cluj. Cel mai bun băiat. În câteva luni, câte? Trei? Am terminat cu școlarizarea, am închis ochii și m-am aruncat înainte.
27 m-a găsit în Grecia. Am picat din cer într-o lume cu totul nouă. Nu vorbeam deloc limba lor și mă încăpățânam să-i schimb pe ei în loc să mă adaptez eu. Până la final de an, demisionasem de la o revistă locală și o pornisem pe a mea. În continuare, căpoasă. Iar asta (mi-)a adus pieirea (revistei). Dacă ar fi să o mai fac o dată, acum că mi-am învățat lecția, aș face o revistă de pițipoance și bârfe, pupincurisme hard core de m-ar știi tot târgul (în sensul bun:)
La 28 m-am măritat. Un eveniment plin de floarea soarelui și mirosind a mare. Rămăsesem și însărcinată între timp, așa că luna de miere, cea pe care o visez eu, o voi face probabil după 30. Am mers însă la București. Într-un final. Am jucat blowling – cu burta la gură, la propriu și am văzut ce se întâmplă în Que Passa (a rămas să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat de nu era Ionuț pe drum).
La 29 am născut. Am un copil minunat, cuminte – ce-i aia lipsa de somn?, vioi asemenea lui bunu Tinu, adorabil și cu zâmbetul pe față de dimineața până seara. Sunt casnică, mamă, soție. Locuiesc pe o insulă. Mai bine de jumătate de an, vara e aici la ea acasă. Am în plan o carte de povești. Excursii. Să lucrez și eu ceva după ce mai crește piticul. Vreau să trăiesc și să mă bucur. 30-ul fără 2 (luni) și 7 (zile) mă găsește acolo unde nu credeam vreodată că o să fiu și știți e e ciudat? N-aș vrea să schimb asta pentru nimic în lume.

Dau leapșa mai departe Alinei și Dianei…Dar de fapt de ce împart eu aici dreptate? Să o ia cine vrea, e pe gratis 🙂

0

Drogul meu, singurătatea…

Uneori am chef să fiu singură. Știu, chestia asta vine ca o surpriză pentru cei mai mulți – doar îmi place așa de mult să vorbesc și să socializez, cum adică să stau singură? Ei bine, îmi place. Îmi place să fiu singură acasă, să merg singură la cinema sau la cumpărături, să mă plimb aiurea pe stradă sau stau pe o bancă în parc. Eu cu gândurile mele. Și de opt luni eu, gândurile mele și Ionuț.
Săptămâna trecută consortul a plecat în țări străine la ceva expoziții pe teme de agricultură așa că s-a ivit ocazia de a rămâne acasă, cu programul meu. Singură… în doi de data asta. Eu, fericită nevoie mare și piticul pe care oricum nu-l interesează ce și cum atâta timp cât programul lui rămâne neschimbat.
Bucuria mea a rămas însă un mister pentru cei mai mulți. Pentru că în Grecia nu am cunoscut încă pe nimeni, dar absolut pe nimeni care să vrea să stea singur. Dacă se întâmplă să mai rămâi fără companie, nu-i motiv de aruncat artificii. Din ce am văzut eu până acum, nu-s prea mulți cei care simt bine cu ei înșiși și doar atât. Așa că zâmbetul meu lățit pe toată fața a ridicat semne de întrebare din toate direcțiile. A început soacră-mea. „Nu vrei să stai la noi cât sunteți singuri?” Răspunsul meu a venit pe negândite. „Nu! Vreau să stau sigură. Doar eu cu piticul.” Prima nedumerire. „Dar ești ok? Nu ești supărată, nu?” Nu văd de ce aș fi. A urmat socrul, cu aceași nedumerire. Apoi, în ordinea apariției: cumnată-mea, cumnatul, vecinii și prietenii de familie. Cum adică vrea să stea singură? Singură acasă? E totul ok?
Până să coc vreo explicație care să-i mulțumească – imposibil, credeți-mă! am ajuns la concluzia că e mai bine să tac și să-mi văd de cele patru zile de singurătate (vorba vine, singurătate). Așa că m-am lăfăit între chestiile mele, am citit, am dormit, am văzut filme pentru muieri și m-am jucat cu piciul. A fost bine, chiar foarte bine iar sâmbătă am avut parte de cireașa de pe tort. Ionuț la bunica și timp doar pentru mine. Încă o dată mi-am dat seama că nu mai e nici singurătatea ce a fost – fără Ion al meu p-acasă așa că am dat din colț în colț până m-am refugiat la prieteni unde am petrecut de minune…Azi am primit o leapșă de la Ralu Portocalu’ și mă gândesc la ce bine (mi-)ar fi picat cu câteva zile mai devreme (cam în timpul ăla de care ziceam mai sus)… Dar promit că mă apuc de ea (și de-ar fi să o scriu în epidsoade), mai ales că după patru zile de liniște bateriile sunt încărcate 😀

1

Continuarea…

După ce s-a trezit și l-am pregătit pentru bușuleală (printre altele, ciorapi lungi cu extra petice pe genunchi) am ieșit din cameră lăsând ușa deschisă în urmă. Nici n-am ieșit bine și țac din trei mișcări a ajuns în urma mea, pe hol. Acolo văzut desenele. A făcut ochii mari, mari și a avansat prudent. S-a oprit, s-a uitat la pereți, apoi la mine, iar la pereți, iar la mine și într-un final a zâmbit așa, larg, de m-am topit. Eu am rămas cu ochii în soare(le) de pe zid în timp ce Ionuț a ochit cealaltă ușă deschisă și a dispărut. Concluzia, formulată de tata lui: „Se pare că se plictisește la fel de repede ca tine. Și la asta te-a moștenit… ”

3

Pentru un copil fericit

Nu știu cum sunteți voi, dar eu am o groază de amintiri de când eram copil. Le derulez în minte, și-s încă proaspete, de parcă ar fi fost ieri. Uneori parcă mi se năzăresc și mirosuri și gusturi de mă întorc în timp cu totul. Spre exemplu, de fiecare dată când mănânc pufuleți (da, găsesc și aici pufuleți românești) îmi amintesc de parcă ar fi fost azi dimineață plimbările z i l n i c e de pe aleea din fața blocului I de la Cluj. Dacă simt miros de vanilie văd rafturile interminabile (și goale) de dinainte de ’89 de la alimentara din Grigorescu, de lângă casa lu’ bună-mea. Și tot așa. Dar una dintre cele mai dragi amintiri – cred ca nu am mai spus treaba asta nimanui niciodată, e o surpriză făcuta de tata. De bunu’ Tinu.
Pe la vreo cinci ani, sau poate chiar mai repede, mă apucase mania cu Lepa Brena, un superstar la vremea aia, o sârboaică blondă ce scotea hituri peste hituri. Eram atât de fanatică pe cât putea fi un copil. Cântam și eu cu toate că nu pricepeam o boabă, îi imitam mișcările, visam cu ochii deschiși. Și îmi amintesc că într-o după amiază m-au trezit niște bocănituri deasupra capului. Era tata care fixa în perete un poster cu feblețea mea. Mă credeți dacă vă spun că și acum mi se face pielea de găină (mor dupa expresia asta la care eu asociez de obicei găluște) amintindu-mi momentul? În ordinea asta de idei, i-am pregătit fiului meu o surpriză. Știu, are doar opt luni fără câteva zile dar eu chiar sper să smulg un zâmbet (și mai adânc, sper că o să fie unul dintre momentele ălea de care o să povestească el peste ani). Pentru că de când a început cursele în patru labe e atras de hol, piticu’ ochește fiecare moment pentru a o șterge din camera lui într-acolo. Un hol care până acum o oră arăta plictisitor de-a dreptul (apartament la bloc, ce vrei?). Azi, după un ceas petrecut lipind, arată așa:



Va urma… 🙂