Sunt o mamă odihnită

Am început să scriu textul ăsta luni, l-am completat ieri și am amânat publicarea lui din varii motive. Mă gândeam că va stârni polemici, în fond, câte mame, atâtea opinii. Azi m-am trezit mai ostenită decât de obicei – nimeni nu a fost de vină ci o insomnie care mă bântuie de câteva zile-ncoace. Am fost amețită întreaga zi, n-am avut chef de nimic, nici măcar zâmbărețu-mi fecior nu m-a trezit din amorțeală. E aiurea rău să îți fie somn. Cu ocazia asta, acum că am oboseala proaspătă-n minte, o scriu și la început cum am menționat-o și la final: decât așa (ostenită și frântă), mai bine egoistă.

Când am timp îmi place să răsfoiesc bloguri. Încep de pe unul cunoscut, mă uit la blogg roll și aleg altul, la întâmplare, de acolo sar la alt blog și tot așa. În felul ăsta am dat peste o groază de informații care mi-au fost de mare ajutor (Office Shoes!!!), altele m-au băgat în ceață, altele mi-au ridicat semne de întrebare, la unele mă întorc regulat cu mare plăcere, la unele revin și citesc cu o poftă masochistă. Ca să înțelegeți voi, că eu tot nu reușesc: e vorba de câteva bloguri în care nu mă regăsesc deloc, ideile celor care scriu acolo sunt la ani lumină de ale mele și totuși. Revin și citesc. Mă încălzesc la gândul că oi fi așa de deschisă la minte încât încerc să-i înțeleg pe toți și pe toate. Sau poate doar vreau să văd și alte părți ale poveștilor chiar dacă eu nu aș aplica nimic din cele spuse acolo.
Ăstea fiind zise, iată acum frământarea mea. Citeam ieri, pe unul din blogurile ăstea din ultima categorie, o postare despre oboseala mamelor. Despre oboseala frumoasă (?!). Despre copii crescuți în spiritul educației libere și tot ce înseamnă asta pentru o mamă. Am citit cât am citit, am trecut și la comentariile de la finalul postării și am rămas cu un mare semn de întrebare. Pe care am încercat să-l trimit departe de mintea mea citind tot ce mi-a ieșit în cale despre educația liberă, attachment parenting etc. etc…
Și de la semnul ăla de întrebare pe care l-am vrut dus, dus departe, s-au născut alte zeci iar acum sunt complet amețită. Ca să fie clar un lucru. Sunt de când mă știu împotriva oricăror extreme. Nu cred că lucrurile sunt albe sau negre, prefer să le văd în umbra unor griuri colorate. Așa cum nu pot să cred, când vine vorba de copii și educație, că ideală ar fi cea liberă iar tot ce e conține cuvântul reguli trebuie văzut ca un bau – bau. De balanță și echilibru n-a auzit nimeni? M-am apucat de citit cum ziceam, despre nașterea cu epidurală – care nu, nu-i bună spun adepții teoriei parent attachment-ului (eu n-am avut nu știu ce dureri, tocmai datorita epiduralei, dar și ălea pe care le-am avut nu le-aș dori nici dușmanilor mei. În ceea ce privește hormonii de fericire care te inunda în timpul nașterii perfect naturale, mai bine mă lipsesc.), despre co-sleeping și alăptare la cerere, despre educația liberă.
Sunt perfect de acord cu multe dintre cele spuse p-acolo: un copil are nevoie de spațiu pentru a se dezvolta, are nevoie de sprijin, răbdare și multă, multă dragoste. Un copil, de când se naște are nevoie de prezența mamei, a tatălui, de oameni care îl iubesc. Un copil are nevoie să descopere, are nevoie de tine să-l îndrumi, să-i deschizi drumul, să-l urmărești, să-l lași să observe.
Dar de aici până la a lăsa totul la o parte și la a fi în disponibilă 24/24, 7/7 mi se pare peste puterile mele. Atât cele de înțelegere cât și cele fizice. Cum să nu fi obosită frântă dacă hrănești puiul de fiecare dată când scâncește? Noapte, zi, dimineață, seară. Cum să nu fi ruptă de oboseală dacă îl lași să facă doar ce vrea? Dacă lumea ta să se învârte exclusiv în jurul lui? Permanent. Sunt egoistă? Cu siguranță. Dar eu știu cum (nu) funcționez când sunt obosită. Sfârșită. Îmi iubesc piticul cum nu credeam că e posibil. Si totuși. Nu, vă rog nu-mi spuneți că oboseala e frumoasă atunci când vine vorba de copil, pentru că nu vă cred. Cu mâna pe inimă recunosc, din proprie experiență, nu, nu-i frumoasă deloc oboseala.
Așa că fiind împotriva oricăror extreme (prea multă libertate vs. reguli și iar reguli), am încercat să găsim o cale de mijloc. Eu cu piticul. Așa încât să ne fie bine la amândoi. Pentru că dacă mama nu e bine, nu e nici copilul, susțin treaba asta cu toată puterea. În toate domeniile, de la somn, la mâncat și mai nou, la joacă și timp petrecut împreună.
Pe Ionuț l-am ținut în dormitor, în coșulețul lui în primele 2 luni. Apoi, încet încet am făcut tranziția înspre camera lui. La început l-am culcat acolo de la 9 până la masa de la miezul nopții, mai apoi am prelungit șederea până dimineață. Acum doarme întreaga noapte, în patul lui, fără lumină de veghe și fără ca să aibă nevoie de nu știu ce ritual de somn. Nu pot să înțeleg conceptul de co-sleeping atâta timp cât știu cum sunt eu când e vorba e somn: am nevoie de spațiul meu pentru a adormi. Cum el nu a dat semn că l-ar deranja odihna în patul lui, am luat-o drept răspuns pozitiv și așa a rămas.
Cu orele de masă a fost neașteptat de natural. La început mai haotic, recunosc, dar în câteva săptămâni s-a organizat. Puțin de la sine, mai măsurat, mai ghicit, mai simțit – da, sunt o norocoasă și am ajuns ca la nici două luni să scâncească de foame exact la orele la care mă așteptam ca asta să se întâmple (da, e adevărat, știi când puiuțului îi este foame, știi când îl doare burta, nu știu cum, dar, da, știi!) Nu am fost mare fană a alăptatului dar am făcut-o și pe asta o perioadă. Atât de organizat pe cât a putut fi. Pentru că gândul de a alăpta undeva, p-afară, mi-a dat fiori. E o chestiune mult prea intimă pentru a fi expusă sub ochii tuturor străinilor. Sau cel puțin așa văd eu lucrurile.
Cu ținutul în brațe dus la extrem, din nou, nu mă regăsesc. Teoria conform căreia sugarii sunt prea mici pentru a fi răsfățati cu ținutul în brațe a fost dărâmată de un teanc de cazuri pe care le cunosc personal. Sugarul a crescut, e ditamai copilul și nu se dă lăsat din brațe pentru nimic în lume. Urlă și se zbate până e luat la loc. Cu Johhny ochi frumoși am căutat din nou o cale de mijloc. Pentru că nu m-am putut vizualiza în ipostaza de a fi legată de el non stop, de-al legăna sau a-l purta pe spate în ceva săculeț. Așa că l-am drăgălit și încă o mai fac, l-am luat în brațe, l-am strâns și l-am ținut aproape și oricât de greu mi-ar fi fost să-l las jos, am făcut-o. Și privind în urmă, bine am făcut. S-a obișnuit așa. Iar la nici patru luni a început să exploreze lumea pe cont propriu, rostogolindu-se de pe spate pe burtă și invers și de atunci nu mai vrea deloc în brațe.
Oi fi o mamă rea, egoistă, pentru că mai vreau chestii și pentru mine? Pentru că îmi place să-l observ, să-l am aproape, dar nu e gata lumea dacă mai stă și la bunica vreo seară în weekend sau o după amiază în timpul săptămânii? Oi fi rea și egoistă pentru că l-am urmărit atent și am făcut un program care să ne pice bine amândurora? Oi fi rea și egoistă pentru că da, stau lângă el și mă joc și râdem și ne drăgălim dar în același timp îl las să se joace și singur în timp ce eu îmi savurez cafeaua în liniște sau citesc? (Și se joacă așa de frumos de unul singur!)
Încerc să găsesc în continuare căi de mijloc pentru că nu, nu îmi plac extremele. Nu-i ușor, dar am ajutoare și convingerea că eu, ca mamă, știu ce e mai bine pentru el. Și când îl văd liniștit și calm și fericit, cu zâmbetul pe buze de când se trezește și dă strigarea, ma-ma, ma-ma atunci știu că fac bine ceea ce fac. Pentru că da, și eu sunt odihnită și cu poftă de a mă ocupa de el și cu idei de joacă. Nu, nu sunt obosită deloc, nu știu ce-i aia oboseală frumoasă, nici nu vreau să aflu, iar dacă asta mă face o mamă rea, egoistă, ei bine o primesc.

P.S. Că tot vorbeam de extreme: când studiam la Viena, am lucrat și ca baby sitter în timpul liber. Am cunoscut mulți copii, din medii diverse, cu părinți diferiți între ei și de mine. Preferații mei la un moment dat erau doi băieței dintr-o familie destul de bogată. Crescuți în spiritul „noul hippie wave – noi facem doar ce vrem noi” celor doi băieței li se permitea orice. Cuvântul nu, nu exista în casă, erau duși la o grădiniță de tip free your mind (unde din nou, erau lăsați să facă doar ce vor ei), nu se uitau la televizor, mâncau doar vegetarian (de obicei orez cu sos de soia). Într-o dimineață, mă sună tatăl lor să îmi spună că e pe cale să întârzie la lucru, așa că mă așteaptă cu cei doi în stația de tramvai. Când ajung acolo, am văzut așa: un domn foarte elegant, cu trenciul Burbery și pantofi impecabili flancat la dreapta de doi copii, îmbrăcați sumar și… desculți. Asta se întâmpla în martie, martie de Viena cu nu mai mult de 16 grade afară. Răspunsul la mirarea de pe fața mea a venit urgent: cei doi n-au vrut să se îmbrace așa că au venit așa. Să-i duc înapoi acasă. Vă puteți închipui ce imagine de bună dimineața și de neuitat am fost noi trei pentru băbuțele ce-și scoseseră cățeii la plimbare?

Anunțuri

8 gânduri despre &8222;Sunt o mamă odihnită&8221;

  1. Pingback: Sunt o mamă odihnită - Ziarul toateBlogurile.ro

  2. Cred ca procedezi foarte corect. Ionut se va invata sa fie independent. De-o fi momentul acesta si in viitorul meu, as vrea sa fac la fel. 🙂 As vrea si sa pot sa fac la fel. 🙂

    Apreciază

  3. Clar nu pot sa dau sfaturi, nu stiu cum m-as purta. Poate sunt usor egoista ca nu m-am gandit sa fac un copil pana acum (sau poate pur si simplu nu am gasit un posibil tata). Am nevoie de spatiul meu, de tabieturile mele si, da, daca nu sunt odihnita sunt ingrozitoare. Dar imi place sa cred ca as putea face un compromis, daca ar fi cazul. Ce scrii tu imi da speranta ca poate nu sunt un anti-talent 🙂

    Apreciază

  4. Ai dat dovada de altruism.Pentru ca egoist din partea ta ar fi sa il inveti sa fie dependent de tine si sa nu fie capabil sa se descurce singur sau sa ia decizii pe cont propriu.Ai creste un copil cu un „handicap”.
    Crede-ma, faci exact ceea ce trebuie si nici o mama n-ar putea sa te acuze de egoism.

    Apreciază

  5. Eu inca nu am un copil, sper sa am unul in urmatorii doi ani… Deci nu pot sa spun ca vorbesc din experienta. Dar ma sperie foarte tare acest val de ,,parinti atasati” care duc in extrem sau in a la carte niste ,,reguli” sau non-reguli, foarte similar cu apartenenta la o secta (inclusiv partea in care incearca sa te ,,lumineze” intr-un mod foarte insistent). Si am un exemplu, cineva apropiat, care fara sa stie de notiunea de attachment parenting a facut-o ca asa i-a venit. Copilul ala este dependent de parintii lui, nu e deloc sociabil, e acum la gradinita si se adapteaza foarte greu. Daca ceva nu poate fi cum si-ar dori el plange pana la epuizare. Si nu e deloc vina lui… Eu cred ca procedezi foarte bine si cred ca atunci cand voi fi mama voi face la fel. Ma rog, similar – niciun copil nu e la fel si nicio mama…

    Apreciază

  6. eu cred ca tot secretul sta in echilibru. adica nici prea mult din aia, nici prea mult din alta… dar asa cum zici si tu, nici un copil nu e la fel, asemenea si mamele 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s