1

Planu’ pe 2011


Așa cum am promis data trecută, scot lista de planuri pe 2011 la vedere. Poate așa, cu siguranță doar așa o să mă țin/ apuc de treabă. Pentru că sunt o leneșă, o maestră în a găsi scuze când vine vorba de mă mobiliza, o fană a zicalei „nu lăsa pe mâine ce poți face azi, lasă pe poimâine poate nu mai trebuie să faci”, o adevărată iluzionistă când vine timpul să găsesc altceva de făcut în loc de ceea ce trebuie. Și după ani mulți de joacă de-a ascunselea cu ce ar trebui să fac și tot amân, mi-am dat seama că secretul e simplu. Dacă îmi împărtășesc planurile tind să mă țin de ele. Nu știu cum de, pentru că în general nu îmi pasă de gura lumii, dar atâta timp cât funcționează… Să purcedem așadar.

* Cel mai important punct de atins anul ăsta se referă la pitic. Nu la Ionuț, nu. Ci la piticul din mintea mea, care mai că n-a leșinat de bucurie când a fost scos la iveală în paginile 24FUN și care de atunci lâncezește și se plictisește groaznic. Poveștile mele pentru grăsuți au rămas și ele ascunse undeva, de s-a așternut praful și pe ele și pe gândurile mele. Tot am promis că le scot și le periez, le aranjez și le pun la punct. Până să o fac însă își bucură doar Ionuț urechile cu ele și e păcat, serios că e păcat.
* Al doilea punct se referă tot la scris. Au apărut idei și îndemnuri de a mă pune și mai serios pe treabă. Oferte de a scrie aici ș-acolo. Am primit cu bucurie, nu am făcut nimic. Am dat vina pe Ionuț – ba că nu doarme ziua, ba că vreau să stau cu el, ba că are nevoie de atenție, ba că umblă-n patru labe și eu trebuie să-l păzesc. Scuze și iar scuze. Așadar, o să scriu.
* Promit, dar serios, promit că anul ăsta dau testul pentru das Deutsche Sprachdiplom și poate mă bag și la un Test Michigan. Așa, pentru că m-a ambiționat fina și mi-a arătat ce eu n-am văzut doi ani înaintea ei. Și anume că se poate. 🙂
* Să mă țin de citit și de cumpărat cărți frumoase și anul ăsta. Și când zic frumoase, pe cuvâtul meu de onoare că nu mă refer la coperta din piele.
* Să văd un loc nou în fiecare lună. Și în lunile în care nu se poate, chiar dacă sunt în același loc, măcar să-l văd cu alți ochi.
* Să ajung cu Ionuț la Viena în aprilie, să văd Belle and Sebastian DIN NOU, cu Maria după care să petrecem o dumincă așa, ca în vremurile de demult: cu o cafea de bună dimineața la MQ, cu o plimbare pe străduțele noastre, cu prânzul pe lângă Universitate și cu o cafea de după amiază la Top Kino. Ca să aibă șansa și copilul meu să-și cunoască nașa mai bine.
* Să îi văd mai des pe ai mei. Cât de des cu putință. Să petrec Crăciunul și Anul Nou cu ei la Timișoara ca atunci când eram copilă.
* Să îl mai duc măcar o dată pe Ionuț la buna mea de la Cluj.
* Să cunosc oameni noi, să-i cunosc mai bine pe cei vechi, să am mai multă răbdare când vine vorba de ascultat și să ÎMI ȚIN NAIBII GURA ÎNCHISĂ când vine vorba de secrete.
* Să ignor snobismele și răutățile și (acum vine partea grea) să mă abțin în a le lua peste picior cu subtilitate (sau nu chiar) față-n față și să le păstrez pentru a le posta aici.
* Să fac o cură de necumpărături (haine, pantofi și alte prostii) că și așa am prea multe și degeaba (că doar câteva îmi plac mult mult, așa de mult de numai pe ălea le-aș purta).
* Să învăț să fac haz de necaz și să mă bucur de ce am.

Cam asta ar fi… Să aveți și voi un an așa cum îmi doresc și pentru mine: plin de zâmbete și momente din ălea care n-ai vrea să se mai termine!
La multi ani și să (mă) citiți! 🙂

4

Concluzii

2010 a fost un an plin. De învățăminte, de experiențe, de zile frumoase, nopți dormite pe furiș și aventuri. Un an în care am încercat să înțeleg lucruri noi, să fiu atentă și deschisă (la minte). Un an în care am învățat:
– că nașterea și întreg procesul de după te schimbă total și îți schimbă viața în mod ireversibil. Nimic nu mai e ce a fost și nici nu o să mai fie vreodată. Orice faci, oricând și oriunde, o parte din mintea ta (în cazul meu, mai mult de jumătate) e lângă piticul tău. Nu-mi displace deloc, însă îmi pare rău că nu am întrebat mai multe înainte de a face pasul cel mare. Viața mea ar fi fost mult mai ușoară știind ce mă așteaptă (recunosc, sunt un control freak!)
– că viața mea în Grecia e o adevărată aventură a cunoașterii: aici vântul bate cu totul altfel decât la noi. Prin mintea unora se pornesc adevărate uragane dacă te văd afară cu pruncul, la plimbare când adie briza. Și dacă tot îl scoți măcar ține-l încotoșmănit bine, în câteva pături, Doamne ferește să ajungă aer la el. Aici frigul nu e ca la noi, e un fel de bau-bau și evident, răcești dacă stai afară când sunt 5 grade, nu când sunt 18 cu vânt ușor, de-ți dai duhu’ transpirând și te răcorești cu adierea.
– că oricât m-aș strădui nu o să găsesc în veci un localnic punctual care să spună vin în cinci minute și să apară după ălea cinci. De obicei ceasurile lor sunt fixate după principiul: dacă spun cinci, ajung cam după juma de oră, dacă spun 10, după un ceas și tot așa. Expresia σιγά, σιγά (încetuț încetuț) e cu siguranță aici la ea acasă.
– că e indicat să te ferești de trei categorii de oameni (asta din păcate e valabilă peste tot): proștii care se cred deștepți și care, evident, au cunoștiințe detaliate despre orice mișcă-n lumea asta – de la pediatrie la alimentație, și țin cu orice preț să ți le împărtășească, parveniții care se cred domni (cu riscul de a mă repeta, a avea bibliotecă în casă nu te face automat intelectual, la fel cum nici purtatul unei genți de o mie și de euro nu te face doamnă!) și cei mai răi, ipocriții bisericoși. În marea lor majoritate muieri pentru care păcat nu-i măritatul la biserică, în rochie albă și cu burta la gură, ci scosul copilului din casă fără aprobarea popii înainte de marea patruzeceală. Concluzia mea după trei ani petrecuți aici e că pentru stilul ăsta de femei, singura deschidere către evoluție e reprezentată de cea a picioarelor înainte de măritiș. Combinația asta de credință, tradiție, superstiție (deochi, haine puse la uscat noaptea, fețe de masă scuturate seara, Doamne ferește!) afundă întrega lume din jurul meu direct în evul mediu. M-am săturat de ipocrizie când vine vorba de credință: pozăm în mari creștini, atârnăm icoane în toate colțurile casei, ne luăm avânt când ne facem cruce așa, ca să ne vadă toți, iar în același timp bârfa e sport național iar invidia și răutățile ne umplu zilele.
– că aici e mai important ceea ce crede lumea că ai tu în portofel decât ceea ce ai de fapt (sau mai bine zis, n-ai). Că fala e la ea acasă (ca și la noi dealtfel, de ce să ne ascundem după deget?) Că mai bine postești un an și mănânci posmegi, te bagi în datorii la bancă decât să nu impresionezi cu aranjamentul floral la nuntă sau mai bine plătești în rate o pereche de pantofi decât să vorbească lumea despre tine și să spună că tu nu ai.
– că și de faci bine și de nu, lumea te bârfește așa că înțelept e să-ți vezi tu de treabă. Și când câte o duduie îți zâmbește și dă din cap aprobator la ceea ce faci iar după câteva zile o vezi făcând exact invers de cum ai făcut tu, ei bine, fă și tu cum am făcut eu: fugi de ea ca de dracu’!
– că destinul m-a luat peste picior și în glumă, m-a trimis aici.
– că în ciuda lui am realizat că de fapt nu contează unde esti atâta timp cât în jurul tău sunt oameni buni care te iubesc, că de fapt „acasă” e doar o noțiune. Casa mea e acolo unde sunt cei dragi mie. Peste tot.
– că dacă mă străduiesc nițel, pot să ignor toate răutățile și prostiile care îmi sursură pe la urechi. Și din fericire așa am și eu subiecte de împărtășit în scris, exersând.
– că Maria mea cea dragă a zis bine când a zis, adună în gând lucruri bune și ele o să se materializeze în viața de fiecare zi. Înțeleaptă crețulina mea.

Așadar anul ăsta am tras o groază de concluzii, am dat cu capul de pragul de sus de câteva ori, am cunoscut oameni noi, i-am pierdut alții, am plâns bine, am dus dorul, am iubit, am râs, am trăit bine. Planul pentru 2011 îl pun în scris și îl și public. Pentru că, nu-i așa, dacă e în scris, cu siguranță mă țin de el. Control freak, nu vă spuneam?

1

Un Crăciun. Primul.

E Ajun de Crăciun, în casă miroase a prăjiturele (făcute de alții), băieții mi se odihnesc iar eu îmi plimb mintea departe. Tare mi-aș fi dorit să fiu la Timișoara anul ăsta. Să fiu acasă. Cu ai mei, cu mâncare făcută de mama, cu amandine și savarine de la Codrina, cu brad adus de tata și însoțit de exclamații „O!!! E mai mare decât cel de anul trecut!”, cu colinzi fredonate tot de tata, cu Dea și cu Ioka, cu aer rece de afară și parfum de zăpadă.
E drept, după ce s-a născut Ionuț și am împărțit sărbătorile, planul arăta așa: Crăciun acasă, la zăpadă și iarnă adevărată, Paște aici, la miel și la întâmpinat primăvara cu burta la soare. Anul ăsta însă planul a fost dat peste cap și promit, dar promit că nu se va mai repeta. De trei ani sunt aici și încă nici o dată din cele trei Crăciunuri nu am simțit cu adevărat că e Sărbătoare. Ba e prea cald, ba mâncarea lor nu-i ca a noastră, până și Moșu se lasă așteptat aici până de Anul Nou… Așadar până la anu’ când fie ce o fi om petrece acasă, românește, o să-mi pun veșmânt de veselie și îmi voi așterne zâmbetul pe față pentru că în fond, aici ori acolo, ăsta e primul Crăciun al piticului meu cel vesel și zglobiu, primul nostru Crăciun în 3.
Să fiți fericiți!

3

Ziua rutinei între da și ba

După minunata evadare din cotidian de săptămâna trecută, stropită cu muzică bună și companie de milioane (de zâmbete) am revenit la a mea rutină. Chestiunea care nu-mi dă pace e următoarea: dacă am parte de rutină, comentez. Dacă nu, la fel. Cine Doamne mă mai poate înțelege dacă nici eu nu reușesc?
Dacă viața mea e rutină așadar, mă plâng din cauza programului. Că prea fac în fiecare zi aceleași lucruri și la aceleași ore, că nu se întâmplă nimic ieșit din comun, că amân de azi pe mâine chestiuni ce n-ar trebui amânate din lipsă de timp liber (piticul meu de poveste iese la pensie până mă încumet eu să-l scot la lumina tiparului), că viața mea curge fără nici o schimbare. Trezire eu, cafea, tot eu, trezire Ionuț, schimbat, mâncat, pornit la plimbare, același traseu (nu-s prea multe străzi în satul meu), revenit acasă, fructele lui Ionuț, ceaiul meu verde, somn pentru el, casnice pentru mine, masa de prânz, somn, masa de la 5, plimbare, casă, joacă, povești cu bunicii cu laptopul în poală, baie, somnul piciului. Eu mai rămân trează încă vreo două ore, timp pentru soț, ceva serial sau film în combinație cu cina, somn. Zi de zi.
Dacă n-aș avea parte de rutina de care mă plâng, iar n-ar fi bine. Am mai încercat eu să le las la voia întâmplării pe toate și m-am blocat de stresul așteptării.
Azi scriam de zor și-mi așterneam oful, când am primit un mesaj de la nașa, de la Maria mea de departe, care, la țanc, mi se plângea de aceași problemă, rutina bat-o vina. Mai îmi spune și mama că și ea are bâzuri din ăstea, fana ajunsese la aceași concluzie ca și mine. Și toate ne-am ciocnit azi. O fi vreun semn, m-am gândit eu așa că am decis: declar ziua rutinei. O să o sărbătorim cu gândul la momente spontane și o să ne bucurăm că nu suntem singurii care avem baiuri din ăstea… Program plicticos și care se repetă.
Și pe când fabulam eu mai cu poftă, s-a ridicat Ionuț în picioare și început să împingă o mașinuță. În mers. Și a chiuit. A făcut doi pași, a tras o trântă, s-a ridicat și a continuat.
Și mi-am dat seama că asta e o chestie pe care ieri n-a făcut-o. La fel cum zilele trecute a venit și s-a cuibărit lângă mine și mi-a mângâiat fața (e drept, a fost nițel cam brutală tandrețea lui) chestie pe care nu o făcuse în săptămânile de dinainte. Și mi-au venit în minte lucruri care se schimba în fiecare zi dar care sunt mărunte, mult prea mărunte pentru a fi băgate în seamă de cârcotașa de mine. Și iată cum din nou, băiatul meu de nouă luni și zece zile mă aduce pe drumul cel bun și îmi demonstrează că ziua rutinei nu-și are sensul. Pentru că nici ea nu mai e ce a fost. Asta, a noastră, e o rutină în permanentă schimbare.

0

Când visele devin realitate…

… pe mine mă podește plânsul. De fericire, ca să ne înțelegem. La început apar suspinele, sughițurile, apoi, cu cât conștientizez mai mult momentul, primele lacrimi și ajung să plâng în hohote. Plâns de bucurie cum s-ar zice.
Am așteptat aproape 5 ani să ascult Belle and Sebastian live. Povesteam despre mersul la un concert încă de când îmi cunoscusem soțul și făceam promisiuni pe care nici nu visam să le pot ține: oriunde în lumea asta o să cânte live, acolo o să fim și noi. Pe vremea aia îi plăceau și lui sau cel puțin așa spunea. Între timp a ajuns la concluzia (matură) spune el, cum că ar fi o formație pentru adolescenți miopi și sensibiloși.
Când am aflat în ianuarie despre festivalul din UK, de la Minehead – un sătuc din Somerset, cu cap de afiș formația mea dragă, burta la gură m-a împiedicat să fac salturi de bucurie. În mintea mea însă se declanșaseră artificiile. În aprilie am cumpărat biletele și chiar de era să-l iau pe Ionuț cu mine, tot aș fi mers. Nouă luni însă au fost suficiente pentru ca lucrurile să se aranjeze de la sine. Spre finalul așteptării, cu cât se apropia momentul plecării, cu atât se amplifica neliniștea mea. Parcă nu mă prea lăsa inima să-l las pe pitic. Am mai auzit și voci (inclusiv cele din capul meu) care mă avertizau că s-ar putea să-l traumatizeze lipsa mea timp de câteva zile și alte chestii una mai fantastică decât cealaltă. Până la urmă, mai cu jumate de inimă, mai cu jumătate de gură am decis să-mi țin promisiunea. Setul dublu de bunici prezenți la datorie au făcut luarea deciziei mai ușoară. (În teorie. În practică i-am sunat de câte 5 ori pe zi și am stat cu mintea la pitic până l-am exasperat pe domnul K. și l-am făcut să promită că data viitoare îl luăm cu noi!)
Așa că am plecat la Londra (luna de miere – the preview) unde după primul val de frig am jurat să nu mai comentez când vine vorba de grade plus. Tot acolo am realizat că mai rău decât cu grecii mi-ar fi cu italienii și spaniolii. Gălăgioși la pătrat, cu ochelari de soare pe nas oriunde s-ar afla și cu Vuittoane la braț. Pe lângă ăstea, timp de 3 zile am avut permanenta impresie că trăiesc în 1984-ul lui Orwell, chestie care mi-a displăcut total. Plusuri? Faptul că nimeni nu se uită la tine de sus chiar dacă nu ai geanta asortată cu pantofii, toți zâmbesc atunci când întrebi ceva și nimeni nu se bagă în fața ta când aștepți undeva – ori să te urci în metrou, ori la supermarket.
Spre finalul experienței (și al răbdării) am ajuns la Minehead. Într-un sat de vacanță, printre căsuțe colorate am avut parte de 3 zile de muzică bună, foarte bună și de experiența trezirii cu pescăruși roind la fereastra camerei. Să te deștepți la ore decente (după 11 așadar), să strângi între degete o cană cu cafea (cu lapte muuult), să te așezi între alte sute de oameni, să-ți asculți formațiie preferate live și să savurezi la maxim fiecare secundă, ce altceva să îți mai dorească sufletul? De l-aș fi avut și pe Ionuț lângă mine (la anul, cu siguranță!) viața ar fi fost perfectă. Așa, a fost aproape. Și totuși, am uitat de toate ofticile, de patruzeceli, snobisme, de vântul care bate, de problemele de zi cu zi, de proști și gândurile lor. M-am bucurat de fiecare secundă alături de Maria și de soțul meu (da, și mai ales cele alături de tine au fost momente de neuitat – asta ca să te liniștești în cazul în care te pui să google translate ce scriu eu aici), am cântat și am dansat, am plâns, serios, am plâns când mi-am dat seama că așteptarea s-a terminat și chiar îmi trăiesc visul. Exact așa cum descriam mai sus.
Acum sunt acasă. Am marcat cu verde în lista dorințelor încă una realizată și am trecut la punctul următor. Până să se îndeplinească îl școlez pe fiul meu într-ale muzicii ca să fie pregătit pentru la anu’ și încerc să-mi țin promisiunea făcută Mariei: „let people say whatever they want, press ignore and enjoy your moments!”