6

Pasa bună dă bine în poze


M-am trezit foarte bine dispusă. Cu zâmbetul pe toată fața și cu gânduri bune pentru și despre toată lumea. Faptul că săptămâna viitoare schimb prefixul și că o să sărbătoresc așa cum visez – cu Maria și prieteni dragi într-o locație fantastică!, poate și faptul că imediat plec la cura de România, fiul meu care e tot mai zâmbăreț și jucăuș, consortul care mă surprinde în fiecare zi cu ceva sau toate ăstea la un loc mi-au dat impulsul de care aveam nevoie. Sunt fericită. Cât mă va ține starea asta euforică chiar nu știu, dar m-am gândit să profit de ea ca să spun și două vorbe bune despre locația în care mă aflu (și care mă inspiră, fără Halkida n-ar fi nici blogul ăsta!). Și cum pozele fac mai mult decât 1000 de cuvinte, iată aici o adunătură. Să vedeți ce frumos e unde-s eu. Să mă puteți certa când încep să mă vaiet. Să mă plezniți când încep să mă plâng. Ce-ți poți dori mai mult decât să mergi la supermarket și peste drum să vezi marea? Sau să ieși din casă și la doi pași să te ciocnești de albastru și pescăruși? Să ai zece luni pe an soare? (bine, chestia asta e motiv de bucurie pentru 99% dintre cunoscuți. Restul de 1% sunt reprezentați de mine) Să mergi la cafea și să te bucuri de priveliști de care cei mai mulți au parte doar în concediu? Să lăsăm la o parte imaginile urâte cu mașini parcate peste tot, pungi de gunoi puse la colțul străzii pentru că pubelele sunt prea departe. Gata cu bârfele și răutățile. Nu mai zic nimic de vânt sau bebeluși înfofoliți și nescoși din casă. Azi sunt bine dispusă…

Această prezentare necesită JavaScript.

7

Obtuzități

Am impresia că ocupațiile exclusiv casnice și bebelistice mă conduc încet (dar sigur) către pierderea minților. Cum nu mă pot lăuda cu prea mult timp liber (știu ce credeți: creșterea unui prunc e floare la ureche, păcat, de-ar fi, dar nu-i!) ăla pe care îl am îl umplu gândindu-mă la tâmpenii. Îmi fac griji fără motiv (un fel de a mă stresa pentru sănătatea puiului înainte ca până și oul să fi apărut pe lume), construiesc dialoguri în minte, eu întreb, eu răspund și nu doar atât, dar dau răspunsuri care știu că mă vor enerva, așa că mă cert de una singură și, ce-i mai grav, am niște ieșiri patriotice pe care nu le credeam compatibile cu felul meu de a fi. Adică să ne înțelegem, tot ce-i românesc îi bun, tot ce-i de aici, nu, nu, e nasol, nu-l vreau nici pentru dușmani. Dacă vreunul de p-aici (din familie) îndrăznește să se strâmbe, încep să povestesc despre varietata de mezeluri și cărnuri din supermarket-urile româneși (pe mine m-a marcat!), despre Piața Unirii și Cărturești, despre parcurile de acasă și gata, le închid gura. Că doar au văzut și ei. Am disperat-o pe soacră-mea preaslăvind pufuleții și nu am avut milă când a îndrăznit să spună că n-au gust decât de… sare. Sau să-ți ofer o Eugenie și să nu te lingi pe buze cerând încă una? Jignire pe față. Că te legi de alimentare, nu-i parcă așa bai. Dar să spui ceva de româncele noastre, apăi atunci să vezi cum îmi sare muștaru’. Am stat nevorbită cu soțu’ vreo zi jumate (record, serios!) când a îndrăznit să ia peste picior fetele din oraș, românce venite aici în urmă cu ani mulți și care au făcut și ele ce-au putut ca să câștige o pâine (și ce dacă? Ale voastre de ce nu fac? Pentru că au curu’ mare și mustață! Țâc, de aia!) Ne uităm la televizor și miștocăresc toate pițipoancele cu nasul mare – da avem și noi figurante platinate, dar măcar au nas mic și drept! îmi dau ochii peste cap de fiecare dată când le aud vorbind (țațe!!!) și bat apropo-uri despre ce bine ar fi să avem și canale românești, așa ca să vedeți și voi… calitate! (între noi fie vorba eu văd eu regulat câte o emisiune de acasă și e clar, la stadiul de apropo-uri o să rămână antena!). Dar cum zicem, când dă turbarea-n mine, spun și din alea pe care le cred și din ălea pe care nu (în marea lor majoritate!)
Cum am fost bolnavă o întreagă săptămână, bunica a avut grija de pitic dimineața iar după amiaza, soțul, am avut timp berechet (între pauzele de rău) să dau de urma conspirațiilor (din mintea mea, evident). Din păcate nu pot da vina pe febră (pentru că n-am avut), în cel mai rău caz atitudinea mea s-ar fi putut datora sosului alb pe care l-am mâncat și care mi-a provocat scârbă peste scârbă 5 zile în cap. (evident, sos făcut de grecii ăștia, mama lor de greci, nici pe mâini nu se pot spăla!) Cum ziceam, în timp ce boleam, am decis ca de după ce mă voi simți mai bine să încep să gătesc r-o-m-â-n-e-ș-t-e, să nu treacă săptămână fără o supă (lichid ce trezește sprâncene ridicate în familie, un motiv să mă specializez, nu?!), să mă abonez la magazinul cu de-ale noastre, să-l învăț pe Ionuț diferența între cum fac animalele de aici și cele de acasă. (gav-gav versus ham-ham). Vă zic, lunea trecută am început-o normală și am ajuns aici: am pofte de sarmale, ouă umplute, ciorbă cu ciolan și varză a la Cluj. De ieri mănânc la orice castraveți murați și aduc laude bucatelor gătite de mama. Patriotismul a atins cote înalte, am dat FM4-ul de la Viena pe o paletă de radiouri de acasă, am pus o poză frumoasă tare cu Timișoara pe monitorul soțului, am făcut prăjitură cu gust ca a-c-a-s-ă!!! și visez cu ochii deschiși. Dacă o mai țin în ritmul ăsta, cu siguranță primesc în curând un bilet de avion cu destinația casă. Doar dus. 😀

P.S. Cineva spunea că am nevoie de o cură pe meleaguri mioritice. După trei zile o să fiu ca nouă și vindecată și cu ochi buni pentru oricine mai puțin ai noștri 😉

5

Microbi

Nici n-am intrat bine în 2011 și au început să-mi bâzâie nemulțumirile prin minte. Astea pe care le am acu’ nu-s nici pe departe noi. Le am de ceva vreme, dar s-au amplificat de Sărbători de mi-a crescut tensiunea la cote alerte. Trăiesc într-o țară în care atingerile fac parte din cotidian. Parcă și acasă lumea te atinge mai mult decât în alte părți (ale Europei) dar aici am impresia că toată lumea trăiește punând mâna pe celălalt. Nu sunt prea prietenă cu astfel de atitudini, la fel cum nu-mi place să-mi fie invadat spațiul când cineva vorbește cu mine. Dacă distanța e prea mică, tind să fac un pas în spate, să mă eliberez. Nu pricep nici în ruptul capului de ce unii simt nevoia să te atingă pe mâini în timp ce vorbesc, iar pișcatul obrajilor – da, se mai practică și la vârsta asta! mă face să zbârnâi de supărare. Când vine vorba de copil, în speță al meu, trăirile mele sunt identice. Nu mă înțelegeți greșit. Pe Ionuț îl las să descopere lumea în voie. Se plimbă prin toată casa, mai suge câte un colț de covor, mai linge un geam sau înfulecă (asta până îl văd) câte o scamă de pe covor. Nu îl pot opri și nu pot sta după el non stop. Calea e liberă de produse periculoase iar nițel pământ de la flori sau praf nu au omorât încă pe nimeni. Când vine vorba însă de a fi atins de alții, oh, atunci iese la iveală muma din mine. Am o problemă: spălatul pe mâini. Iar mulți dintre cei întâlniți zilele ăstea au și ei una. Nu se spală. Vin și încep să-i mângâie mânuțele pe care el automat le linge și le zemuiește de simt cum dau în hepatită nu alta. Mai se trezește câte una să-i mângâie/ piște obrăjorii care și așa sunt chinuiți și uscați (problemă moștentită de la mă-sa!) de îmi stă mâna pe mătură în poziție de atac. Bun, acum dilema: cum naiba să te exprimi politicos în direcția unuia care până la 50-60 anii lui nu a învățat că înainte de a atinge un bebeu, treci pe la săpun și apă și de-abia după aia te mainfești? Fumezi și lași duhoare după tine, iar cu mâna ce-ai ținut țigara, aia ce pute, verifici dacă extremitățile lui Ionuț sunt reci (vai, răcește!). Cum spui? Nene, spală-te? Cum formulezi cererea pentru a nu fi catalogat drept obraznic, prost crescut? Cum spui „frumos” cuiva, fără să-l jignești: spălați-vă pe mâini înainte de a-l atinge pe pitic? Pentru că noi n-avem probleme cu microbii liberi, dar nu ne plac ăia ai cu stăpân?
Sau pur și simplu uiți de bună simț și te manifești așa, ca ei, prost crescut strigând cu foc: Spală-te și apoi pui mâna?