3

Lene

Ca de fiecare dată – de ce aș schimba acum obiceiurile? vacanța de acasă mi-a adus doar câteva kilograme în plus, un set de seriale pe care, 11 luni mai târziu am reușit să le văd, întâlniri cu nici un sfert din oamenii dragi mie și o lene vecină cu somnolența continuă. N-am făcut aproape nimic din ce-mi propusesem (vizite la radio, sesiuni de băut ceai în Cărturești, atârnat prin Unirii, întâlnit cu restul mămicilor de pitici… și lista nu e gata, dar mă apucă depresia de nu-i pun punct) dar, și aici urmează partea importantă, m-am odihnit cât alții într-un concediu, am avut timp de taifasuri cu mama și Dea, am citit, am dormit și n-am făcut nimic. Am mai spus asta, nu-i așa? Ținta mea – de a scrie în fiecare zi ceva, a devenit tot mai neclară așa că am să o las pe săptămâna viitoare când sunt din nou în elementul meu de nemulțumită și plină de inspirație. Așa-i că vi se întâmplă și vouă să faceți planuri peste planuri, în așteptarea unui anume moment și când vine dânsul, momentul, să vreți doar să stați? Ei bine, aici sunt eu acum, în momentul ăla și tare bine mi-e.
De citit, așadar, de marți încolo.

p.s. Ca o scuză la lenea ce m-a cuprins (îmi plac scuzele, mă energizează) Ionuț a început să umble. La exact 11 luni și 1 zi a făcut primii pași, singur, nesprijinit. De atunci nu s-a mai oprit. Așa că e de înțeles de ce-mi salvez energia. După cum arată situația, o să am nevoie de ea 😀

Anunțuri
6

Cu sufletul în pielea goală bis

Când mi-a venit ideea titlului ăstuia pentru postare de dinainte, care acum poartă alt nume (vezi „Dezbrăcare”) am stat nițel pe gânduri. Ăia de mă știu mai bine, îmi cunosc felul, sunt mai pudică când vine vorba de exprimări în public, nu mă lansez în expresii cu tot felul de conotații, nu îmi plac asocieriile de cuvinte care îți duc mintea în districtul roșu, sunt cuminte. Am ezitat nițel, după care am zis, hei, fie ce o fi, am 30 de ani, sună bine, să vedem acum comentarii. Și comentariile nu s-au lăsat așteptate. Dar nu din ălea de care voiam eu, care să-mi salute tupeul. Nuuuu.
Deea mi-a scris că a folosit același titlu cu vreo două săptămâni înainte la o postarea de-a ei și m-a rugat să-l scot pe al meu pentru că, da, nu-i o expresie întâlnită la tot colțul și e greu de crezut că ne-am gândit la fel și a ieșit același rezultat. Pe bună dreptate. Cine să creadă în astfel de coincidențe? Eu, pe plaiuri homerice, ea pe cele mioritice, două persoane ce nu s-au văzut niciodată, ce au stil în scris atât de diferit, au „inventat” aceeași expresie la două săptămâni distanță. (Iar eu am fost cea înceată, vă zic, spiritul grecesc e tot mai pregnant!). Ea a crezut că eu am zărit titlul că mi-a rămas în minte și l-am dat afară pe blogul meu fără să-mi dau seama. Ceva explicație psihologică există, da’ nu o cunoaște exact. Eu nici atât.
Știu doar că n-am citit-o nicăieri, că doar mi-a țâșnit în minte. Îmi amintesc și acu’ momentul în care ideea s-a trezit la mine-n cap (intervalul 14:30-16:00 cand Ionuț dormea dus și eu mă manifestam literar pe canapeaua din biroul soțului) și văd ca și cum ar fi fost ieri momentul în care am îndrăznit să o așez pe post de titlu.
Am acceptat însă să schimb titlul. Unu: pentru că tehnic e imposibil de dovedit că am avut același gând și doi: pentru că nu-mi plac polemicile (le evit pe cât se poate, nu-mi place să mă cert, să mă contrazic, să mă agit pentru chestii puerile. Eu știu ce sunt, ce pot și ce fac. Nu trebuie să dovedesc nimănui nimic, nu?)
Așa că vă dați seama, în clipa în care o tanti comentatoare s-a trezit să facă acuzații de plagiat și alte cele (sunt o falsoare, o nemulțumită căreia i se va lua darul etc. ) s-a trezit supărarea în mine. Nu sunt prietenă cu nici un fel de critică (cine e?) dar atunci când vine și pe nedrept, ofticarea mea atinge cote maxime. Știu, știu, nu-i semn de maturitate (nici nu pretind ca sunt!), felul ăsta de a vedea lucrurile nu o să mă ajute în viață, etc. am tot auzit întreaga teorie (de la mama) dar nu-mi pasă.
Așa că după ce am stat ofticată vreo trei zile și am analizat nedreptatea ce mi-a fost făcută (chiar am luat foarte în serios întreaga istorie care, între noi fie vorba, e o copilărie), am decis următoarele: o să instaurez dictatura la mine pe blog – nu mai primesc decât comentarii în formă de laude și osane! nu mai las pe nimeni să mă supere în spațiul virtual (sunt destui care o fac în viața de zi cu zi), cine are chef de acuze și scuze să le lanseze pe a lor pagină și să nu o mai inunde pe a mea. Să nu mă mai citească. Punct.
Până una alta, m-am calmat citind-o pe Deea pe care o recomand. Se joacă tare frumos cu vorbele…

p.s. Bis-ul din titlu’ a fost ideea Dianei. Nu aș îndrăzni să las nespusă treaba asta 😉

p.s. 2 Eu chiar cred în coincidențe. Întreaga-mi existență stă sub semnul lor, nu mă mai mira nimic.

12

Dezbrăcare

În Grecia plouă de trei zile. E frig, umed, gri și stăm în casă. L-aș fi dus pe Ionuț măcar la o tură în jurul blocului, mai ales ieri când a început să bată în ușă cu poftă a la „hai să mergem, mama!” Nu suportă însă plasticul protector (de ploaie) așa că … da, stăm în casă. Suntem izolați printre cuburi și mașinuțe. De trei zile ne plimbăm din sufragerie în bucătărie, din dormitor în camera lui și nu pot să nu mă întreb (din nou!!!) cum naiba stau altele câte patruzeci de zile în casă și de bună voie? Dar asta e deja altă poveste și am promis că nu mă mai supără ce se întâmplă în ograda vecinului.
De miercuri încoace activitățile mele se împart între paginile mele, paginile lui (citite tot de mine), joc pe podea cu cuburi și roți, căutarea inspirației și așteptare. Citesc bloguri, caut filme, muzică. Spun povești piticului, le pregătesc și pentru alți ochi, visez că se oprește ploaia.
În preumblările mele virtuale am ajuns și la blogul Andei – a trecut ceva vreme de când am citit-o (dar îmi place, îmi place foarte mult!) și am dat peste o leapșă pe care o preiau și eu acum, că alte subiecte oricum n-am. Am doar pofta de scris. Așadar, cum zice și titlul postării ăsteia, mă dezbrac (sufletește vorbind) în fața dumneavoastră!

SUNT o visătoare, o obsedată când vine vorba de ordine și punctualitate, o pofticioasă și aproape permanent o nemulțumită, o căpoasă (cum ar zice mama), afurisită și arogantă.

AŞ VREA să călătoresc cât mai mult. Să mă trezesc dimineața acasă, în patul meu și să decid spontan că vreau să iau cina la Berlin. Și chiar să o fac. Aș vrea să visez cu ochii deschiși în 3 așa cum o facem așa de frumos în 2.

PĂSTREZ tot. Nu arunc nimic, țin tot pentru bucuria de a organiza în zile depresive dulapurile, cutiile, cotloanele. Activitatea mea preferată: să pun totul la loc. Ma relaxez teribil când pot organiza și reorganiza întreaga casă.

MI-AŞ FI DORIT să fiu mai tupeistă, mai nesimțită, să am curaj să pun mâna pe ce vreau și să nu-i dau drumul.

NU ÎMI PLACE să mă trezesc la orele din intervalul 3-7 dimineața, să beau cafea rece, să fiu certată, să se ducă naibii conexiunea la internet când sunt in mijlocul upload-ării sau download-ării, să trebuiască să stau în casă sau să mi se pună întrebări descusătoare. Dacă am ceva de zis, o să o zic, nu vă temeți.

MĂ TEM de paianjeni, povești cu fantome, de comparații, de zborul cu avionul (ciudat, nu?), înălțime și spații mici

ÎMI PARE RĂU că am fost rea cu oameni care nu meritau.

ÎMI PLACE să cumpăr pantofi, să mă trezesc între așternuturi curate și frumos mirositoare, să iau micul dejun în oraș, să stau cu burta la soare (la propriu), să descopăr străduțe frumoase în orașe noi, să cumpăr obiecte vechi (din ălea de n-au nici un folos, doar că-s frumoase), să scriu, să simt miros de scorțișoară în casă.

NU SUNT răbdătoare, leneșă și nici prea constantă. Nu sunt prietenă cu extremele de nici un fel.

DANSEZ de câte ori am ocazia. În ultima vreme, cu și pentru Ionuț.

CÂNT în fiecare zi. Încălzirea o fac împreună cu vulpea care a furat rața, continuarea e în pădurea de alune iar până spre seară mă încumet la din ălea mai dificile, repertoriu internațional.

NICIODATĂ nu o să mai spun niciodată. Tot ce a fost decisiv, cu punct și fără alte comentarii (în mintea mea) s-a întros și m-a pocnit direct în cap. Încă doare.

RAR, dar tot mai rar am chef de petreceri. O fi 30-ul de vină? Am umplut oare sacul în toți anii de studenție? Nu știu, cert e că dacă am de ales între o seară acasă, între prieteni, cu un vin bun și o poveste și o ieșire în ceva club/ bar, optez cu ochii închiși pentru prima variantă.

PLÂNG ușor. Cum ar spune tata, „Alexandra pișă ochii din orice” (scuzați expresia, dar e citată). De tristețe, de dor, de bucurie, de chef de miorlăială (preferata soțului, evident), de oboseală. Evident, pot și la comandă.

SUNT CONFUZĂ aproape tot timpul. Iau o decizie, mă răzgândesc, revin, nu mai știu de unde am plecat. Mă amețesc de una singură și tot de una singură găsesc ieșirea pentru ca apoi să revin la starea inițială. Cred că-mi place.

AM NEVOIE de liniște, de bărbații mei (cel mic și cel mare), de mama, tata, Dea, de muzică, de lucrurile mele (puse în ordine), de program și din când în când de câte ceva dulce.

AR FI TREBUIT să o ascult pe mama de fiecare dată când și-a dat cu părerea.

AŞ PUTEA să fac orice pentru cei pe care îi iubesc.

Acum că am zis tot, dau leapșa mai departe. Să o ia cine vrea, dar eu sunt tare curioasă de ce au de zis Raluca, Alina și poate chiar și Andreea dacă o lasă Ștefania 🙂

0

Pauza de la 30 (ani) plus 1, 2, 3 și 4 (zile)

Când am cunoscut-o pe Maria aveam 25 de ani. Eram în primul an de Viena, cu o poftă nebună de distracție, plimbat, probat. Eram colege și ne-am observat din primele zile. Străinele, grecoaica și românca – personajele exotice în masa de austrieci trecuți aproape toți de 30 de ani, cu job-uri serioase și familii și fără chef de retrăit studenții. Așa că ne-am găsit. La început reticente, eu credeam că-i înceată, ea credea că-s figurantă și arogantă, ne-am apropiat într-o seară, în drum spre casă când am lăsat să ne treacă prin față vreo cinci metrouri și noi nu mai conteneam cu povestitul. Nu ne-am oprit de atunci. Am găsit o prietenă cum nu mulți se pot lăuda că au. Nițel mai târziu, datorită ei l-am cunoscut și pe băiatul meu cu părul creț, am băgat-o în familie (pentru greci nașa de cununie e parte a familiei!) și i-am încredințat și nășeala lui Ionuț. Nu mi-aș putea închipui o persoană mai potrivită pentru asta.
Când eram studente ne-am făcut promisiuni. Știam că o să o apucăm pe căi diferite și totuși nu aș fi vrut pentru nimic în lume să pierd o prietenă ca ea. Reciproca a fost/ e valabilă. O știu din sursă sigură. Am promis că ne vom vizita, că o dată pe an, în fiecare an, vom lăsa tot la o parte și vom petrece un weekend la Viena, așa, ca pe vremuri, că și dacă nu ne scriem zilnic o să ținem legătura, că ne vom trimite mereu un cântec nou și recomandări de filme sau cărți. Că vom merge împreună la un concert Belle and Sebastian. Că nu o să lăsăm să se așeze praful peste prietenia noastră și că atunci când voi împlini eu 30 de ani (aveam eu o obsesie legată de cifra asta!) o să sărbătorim împreună. Ei bine, oricât de copilăresc ar suna, am bifat aproape tot de pe listă. Mai puțin vizita anuala la Viena – anul ăsta însă o să se întâmple! Iar la o zi de când am luat cifra cea rotundă în brațe, am fost cu Maria, la ea „acasă”, la Edinburgh. Ca să fie formația completă și bucuria mea aproape totală (mai Ionuț lipsea!) am petrecut un weekend cu trei dintre cei mai frumoși oameni din viața mea (lista e mai lungă, Andrușca, nu te stresa) într-un oraș pe care cu siguranță îl voi revizita cu plăcare.
Frig dar surprinzător, soare, istorie la tot pasul, bebeluși scoși la plimbare fără prea multe înfofoliri (până și eu m-am mirat de lejeritatea mamelor, tare aș fi vrut să am vreo foarte grecoaică cu mine să mă distrez nițel), lume fără pretenții, magazine second hand (pardon, vintage) la tot pasul, vechituri peste vechituri, dar pe total o experiență de neuitat. Din cauza faptului că pe tot parcursul vizitei am clănțănit cu sonorul dat la maxim, voi repeta experiența cu siguranță vara (știu ce zic acum cârcotașii, frig ți-a trebuit? na, ia de aici!)
A fost al doilea vis devenit realitate în mai puțin de două luni, m-am umplut de energie și poftă (de scris, de umblat, de vânat lista cu planuri), am râs, am trăit să aud și povești fantastice*, am murit (din nou) de dorul piciului (cu ocazia asta am promis că nu mai plec nicăieri fără el cu toate că, între noi fie vorba, pauza mi-a făcut tare bine!), am descoperit gusturi noi și am avut parte de un soț relaxat și mai minunat ca niciodată.
Acum sunt acasă și mi-e așa de bine. Bombăneală multă, comentarii peste comentarii, oftici și bârfe virtuale, nervi explodați și supărări inutile dar chiar și așa, nicăieri nu-i ca aici… Și cum zicea Maria, nu te mai uita la ce-i în jur, nu te mai supăra din nimicuri, doar bucură-te că ai oamenii pe care îi ai în viața ta. Bine zice, nu?

* Socrul meu a fost plecat într-o vizită la Viena (în același weekend în care noi am fost în Scoția). M-a sunat de câteva ori să-mi spună că T R E B U I E să-i vadă pe Dea și Ioka, că nu se poate să fie acolo și să nu se întâlnească! (sor-mea și soțul trăiesc în Viena). Așadar, am organizat cât am putut (de unde eram) întâlnirea și sâmbătă seara s-au văzut. Am stat cam stresată pentru că socrul meu știe engleză de bază – my name is și cei doi menționați mai sus, cam tot în zonă se învârt. Stresul a fost fără motiv: au petrecut vreo patru ore împreună, au râs și au povestit și s-au înțeles de minune. De unde știu? Din poveștile lui sor-mea și socrul meu care știu chestii pe care nu ar fi avut de unde altundeva să le afle. Deocamdată sunt cu mintea-n ceață. Ceață scoțiană. Când o să aflu exact ce s-a întâmplat, promit să dedic o postare subiectului. Merită!