2

!@#$^%&^*&(*)!@#$%

Azi sunt cu capsa pusă. Prea m-a lăsat toată lumea în pace zilele trecute, prea m-am adâncit în anonimat și liniște, prea bine, mult prea bine mi-a fost. Sunt în perioada de după conștientizarea unor chestiuni iar acum duc lupte cu mine – încerc să nu mă mai enervez din orice, să nu bag în seamă nimic din ce mi-ar putea strica buna dispoziție, dar e drept, sunt abia la început. Dacă vă întrebați care-i baiul acum, ei bine e unul mai vechi, care revine însă la intervale regulate. La început am crezut că-i tipic local, după ce am stat acasă două săptămâni l-am pus pe seama balcanismului (ne place să ne băgăm nasu’ peste tot), de câteva zile îs convinsă că-i sindrom internațional. Grija care îi frământă pe majoritatea (celor din jur) e mai nou, țineți-vă bine, când am de gând să îi fac un frate/ soră/ orice sănătos să fie, lu’ Ionuț. Și de aici până la o avalanșă de sfaturi (și capsarea mea!) nu-i decât un mini pas. E mai bine să mai faci unul mai repede ca să nu fie diferență mare între ei. Ar fi fost mai bine și mai devreme, ca să nu ții regim de două ori! (asta-i din categoria „pe cuvântul meu că așa mi-a fost zis”!!!) Cel mai bine e să faci țac – bam doi ca să nu te răzgândești. Oricum ești obosită, fă acuma încă unul și termină. Unde-i unul, mai încape unul și de ce nu trei? Dar poate că nu vreau? zic eu timid. Cum să nu vrei? Ce familie e asta numai cu un copil? Nu există! Trebuie! Îi musai! Ai 30 de ani, bagă tare acum și ai scăpat. Cum aud îndemnul cu „ai scăpat” simt că mă ia cu transpirații. De ce să scap? De ce e întreaga poveste o cursă contra cronometru? De ce îi musai să fie doi? Dacă eu nu simt că mai vreau (exact așa! Certați-mă!), dacă eu consider că am făcut unul pentru că la un moment dat l-am vrut, dar acum gata, nu am chef (exact așa, nu am chef!) să o mai iau de la capăt, dacă pur și simplu vreau să mă bucur de piticul meu fără să mă chinuie gândul că mai tre’ unul pentru că așa e social corect, ei bine … Știu și povestea cu e bine să fie doi, să nu fie singuri, că la o adică se au unul pe altul, sunt conștientă că sunt avantaje, la fel cum sunt și dezavantaje (există o întreagă bibliografie pe tema asta). Da, sunt o egoistă, am mai spus-o și o repet. Dă cu piatra dacă te simți tare. Dar nu mint când spun că la ora asta nu mă văd traversând alte 9 luni plus un an. Nu mă văd luând-o de la început. Ca să fim înțeleși ăsta nu-i ton decisiv. Nu o dau pe neîntoarse. Pentru că am un talent din a o lua în freză de fiecare dată când spun „niciodată”. Pur și simplu la ora asta prefer să-mi bat capul cu altele (isteriile lui Ionuț care încet încet descoperă lumea altfel decât o știa) decât să stabilesc dead line-uri de maternitate. Dar are cineva timp să mă asculte?
Așa că, la sfatul soacrei (v-am zis că e mișto doamna?) și al soțului o să respir adânc, o să fac un efort, o să tac (!!!) și să nu dau în obrăznicii (ia vedeți-vă în puii mei de treaba voastră!) în timp ce dau muzica (din capul meu) mai tare. Uf, deja mă simt mai bine…

1

Panicoasă caută leac

Când vine vorba de intrat în panică (din varii motive) aș putea da lecții. Mă panichez din orice, mă agit ca o băutură carbogazoasă și intru în trepidații. Uit și cum mă cheamă, ce să mai zic de limba în care trebuie să mă exprim în momentul declanșării panicii. Sunt mama panicatelor. Diagnosticată de medic. Serios.
Marți dimineața au plecat ai mei. Au fost aici cinci zile, pentru Ionuț și aniversarea lui, ce nu i-aș mai fi dat duși… Tot marți, am avut întâlnire cu dentista (cea care se pregătește să-mi ia toate economiile, chestiuni serioase, dar despre asta în altă postare) și piticul a rămas în grija soacrei. L-am găsit dormindu-și somnul de dinainte de prânz (episodul meu preferat în care apuc să beau cafeaua numărul doi și să citesc presa pe îndelete în timp ce pregătesc masa principală) Pe la ora 1, plictisită deja de atâtea știri, cu masa pusă, am intrat tiptil să văd care-i baiul (trecuse o oră și îmi știu odorul: nu a dormit atât în timpul zilei de când e!) M-a auzit și am văzut cum încearcă să se ridice. Am tras perdelele, am început cântarea deșteptătoare, Ionuț al meu tot jos. Scâncind ușor. M-am apropiat și l-am văzut pe burtă, încercând să-și țină capul sus dar fără succes. Roșu ca racul și, la atingere, fierbinte, fierbinte. L-am ridicat iar când am văzut fața de pitic leșinat afișată mai că n-am picat și eu lângă el. Evident, panica, prietena mea și-a făcut apariția urgent, cu amicele tremurici de picioare și dat în bâlbâiala. Sun la soțu’: copilu’ are febră! Îl anunț cu jumate de gură. Sună-l pe doctor, răspunde înțeleptul calm. Sun. Doctorul, relaxat ca întodeauna îmi spune ce să fac iar eu, eu uit instant. Sun din nou la soț: L-am sunat dar am uitat ce mi-a zis. Sună-l tu încă o dată… Între timp am dat alarma și în România (vorba vine, ai mei erau tot pe drum înspre casă, pe undeva prin Serbia). Mama îmi repetă rețeta cu rondelele de cartofi curățați și puse pe talpa copilului, comprese pe mânuțe cu apă rece și oțet și trăznește și avertismentul: ține febra sub control, să nu treacă de 39. Atâta mi-a lipsit să aud, să vedeți moriști în dos și viteză la bucătărie. Ionuț cuminte în pat, sub pătură. Doar văzându-l așa liniștit m-a luat cu amețeală. Panica a pus total stăpânire pe mine. Un pic din minte (a de pe urmă) îmi spunea să mă liniștesc naibii că-i doar febră, ce naiba. Restu minții googălăia de zor toate posibilițățile (evident, ce-i mai rău înainte). Până pe seară a început bietul pitic să umple și scutecele, de mirosea la noi acasă ca pe tarla. Am stat o noapte antenă, cu comprese (la un moment dat soțul sugerase să-mi aplic și eu una spre calmare), cu pat de campanie aliniat lângă al prințișorului, cu termometrul pregătit și nasul ascuțit. Miercuri deja își mai revenise. Diagnosticul: enteroviroză. Parcă așa i-a zis doctorul. Și al meu, de mamă panicoasă ce începe tot mai mult să semene cu ăstea (mame) de aici. Pus de același. I-a dat regim, mănâncă Ionuț al meu orez ca și chinezii, bea lapte amestecat cu apă în care a fiert tot orez – ocazie cu care a învățat o altă metodă de distracție: să scuipe în jeturi și eu nu pot nici măcar să mă supăr pe bune… Sunt cu gândul la ce mă așteaptă – dacă la o amărâtă de febră am reacții din ăstea, ce mă fac de vin altele mai grave? Când Ionuț a tras o trântă zdravănă de și-a crăpat buza de sus și am văzut sânge, noroc am avut cu soacra de era lângă mine, altfel cu siguranță leșinam. Azi și-a zgâriat buza de jos și mai tare s-a speriat soțul. La primul cucui am sărit ca arsă, la al doilea mai puțin și de când vin regulat, săptămânal, parcă nici nu le mai bag în seamă. La prima lui trântă am plâns mai tare ca el, acum râdem amândoi. Oare obișnuința să fie leacul pe care-l caut?

5

La mulți ani, Ionuț!

Anul trecut la ora asta mă mișcam cu grația unei balene. Eram cu burta înainte, întinsă la maxim (cu nervii mai ales) și cu o poftă nebună de dormit cu fundu’n sus și cu fața la pernă. Nu cu mult înainte reveniserăm de la medic, tanti era calmă, cică piticul e încă sus așadar nașterea se vedea cam peste o săptămână. În cinstea primului deadline sigur am comandat o pizza generoasă, niște pâine cu usturoi și dvd-ul cu episoade din Grey’s Anatomy. Am mâncat așa, cât pentru doi și când am început să moțăi mi-am mutat sediul în patul conjugal. Pe la două m-am trezit. De rău și durere. L-am înghiontit pe crețul de lângă mine care în timp ce se rotea pe partea celaltă mi-a spus că am mâncat prea mult. Să fac și eu ca și el (rotație) și să adorm la loc. Ușor de zis (pentru el), greu de făcut (pentru mine). L-am ascultat însă și am încercat să adorm. Pe la trei m-am trezit din nou. Rău și dureri. Nu l-am mai deranjat pe soțu’ ci m-am dus la prietenul meu cel mai bun din timpul sarcinii. Internetul. Între timp îmi venise gândul că s-ar putea totuși să nu fie vorba de pizza ci de Ionuț. Dar parcă de săptămâna viitoare îmi povestise doctorița cu niște ceasuri în urmă. Și apa, apa, dragii mei unde a rămas? Cu mintea în trei direcții am găsit eu pe un forum de mămici și burtici niște povești despre contracțiile false. Minunat, exact ceea ce îmi trebuia pentru ca să dorm liniștită. Calmă, de speriat de calmă, m-am dus la culcare. Pe la patru jumate, contracțiile alea false au început să doară și mai tare. Am dat deșteptarea. Soțul, mi-a dat sfatul de urgență (asta zice ori de arde, ori de doare): încearcă să te relaxezi și o să vezi că adormi la loc. Dar mă doare. Nu, nu, nu are cum să doară de la bebe, doar săptămâna viitoare trebuie să naști! Relaxează-te și dormi. Nu sunam la doamna doctor? Dacă te mai doare până la șase (ceea ce nu cred pentru că daca te relaxezi și dormi, nu mai doare) sunăm… În timp ce încercam să mă relaxez, am adormit. M-am trezit pe la șase cu niște dureri și mai și, moment în care am sunat doctorul. Asta a început să urle, dar serios să urle la noi așa de cu foc de brusc nu m-a mai durut nimic. Am încercat eu să-i explic așa și pe dincolo cum nu mai simt nimic, dar ea nu, și nu, urgent la spital cu voi, copii inconștienți poate naști pe drum. Înspre Atena, glume de-ale noastre, să vezi că ne trimit aștia acasă, ha, ha, ha, nu mai doare, ha, ha, ha e de la pizza, ha ha ha sau pâinea cu usturoi, ha ha ha sau contracții false sau toate la un loc ha ha ha. Am ajuns la 10 și ha ha ha, a avut tanti dreptate: 11 martie, la ora 13:45 piticul mi-a fost dat spre prima ținere.
De atunci a trecut un an fără o zi. A fost lung? Nu. Greu? Nu prea (am copilul ideal, ce sa-i fac?). A trecut repede? Prea repede. Mogâldeața de atunci e băiețelul de acum. Vesel, frumos, vioi, sănătos, adorabil, fantastic. Băiețelul nostru. Mâine el împlinește un an. Un an de când e cu noi, un an de când ne bucurăm de fiecare lucru mărunt (spre exemplu, în cazul meu, de fiecare somn cu fundu’n sus și fața la pernă). Creștem și noi (încă) o dată cu el și Doamne, cât e de frumos.
La multi ani, Ionuțule, piticul meu drag!

4

Relaxarea vine de la Martha Stewart

Când vine vorba de relaxare, paleta chestiilor pe care lumea le face întru atingerea scopului e variată: unii citesc, alții dorm sau ascultă muzică, văd un film, se plimbă prin parc, merg la o cafea, cumpărături și tot așa. La mine treaba stă nițel altfel: când vreau să mă relaxez mă apuc de organizat. Dulapuri, sertare, acte, poze, fișiere din computer. Sunt fascinată de multitudinea de opțiuni când vine vorba de aranjat lucrurile în dulap, mă topesc de-a dreptul după cutii de toate mărimile și formele, mor după etichete (îmi doresc un etichetator din ăla ca în filme! Țac și s-a lipit!), rafturile își găsesc rosturi noi, caut mereu metode noi de stocare a lucrurilor (ați văzut coșurile ălea uriașe de le bagi sub pat? De când visez la unu!). Când merg la magazinul cu mobilă din Suedia, mă pierd cu jumătățile de oră prin departamentul organizatoric și de fiecare dată mai pun în coș câte o cutie sau un capac. Și cum am nevoie de mai multe momente de relaxare decât dulapurile din casă, le iau la rând și mai las câte ceva de făcut pe data viitoare. Așa, să am o continuă motivație de scos și pus la loc… Se pare că Ionuț îmi calcă pe urme, cel puțin pe jumătate de măsură, scoate din dulapuri, sertare (orice locșor pe care-l prinde deschis), dar mă lasă pe mine să le repun la loc, organizat a se înțelege. De când camera lui arată ca un teren de lupte (dulapuri cu încuietori în care-mi prind și eu urechile), prize ascunse, mobilă mutată la centimetru, strategic ca să nu ajungă piticul unde nu trebuie mă ia cu dureri de cap doar când intru acolo. Cineva care are obsesii stricte legate de locul „corect” al lucrurilor mă înțelege cu siguranță. Așa că încerc, dar vai ce greu e, să mă fac că nu văd și îmi concentrez atenția asupra altor locuri din casă. De câteva zile am descoperit raiul organizării, Biblia, ca să-i zic așa, spațiilor din casă. Cum prind o secundă liberă mai arunc o privire și vă jur, nu mă mai satur. Martha Stewart are de toate: cum să organizezi, cum să îți faci mai mult loc, cum să salvezi lucrurile vechi (n-aș arunca nimic!) și alte chestii mărunte pentru orice gospodină care se respectă. Din moment ce asta sunt, o gospodină perfectă (în devenire partea de perfecțiune), o spun tare și fără rușine aproape că mi-au dat lacrimile de bucurie când am văzut pozele ca asta: Dulapu' dulapurilor
Mi-aș petrece concediul în dulapurile ălea, serios! 🙂

p.s. Pentru toți cei care se întreabă dacă viața de stat (ca în echivalentul lui „de locuit” nu „de șezut”) acasă cu piticu din dotare e plicticoasă pot doar să vă spun că nu, nu-i plicticoasă e al naibii de relaxantă. Pentru că în total am 5 dulapuri duble (duble și-n orizontală și-n verticală), alte câteva sertare (vreo 14) și o bucătărie plină. De sertare și dulapuri. Probabil pe când trendul va ajunge și în Halkida o să fac din pasiunea mea relaxatoare un mod de a câștiga cinstit banii de scutece (cică-n America organizatu’ dulapurilor are statut de job. Ha.)

3

La vremuri noi, plăceri noi

Îmi plăcea ploaia. Nu doar cea de vară, răcoroasă ci și cea din zilele de toamnă sau primăvară când plouă mărunt de parcă nu s-ar mai opri. Îmi plăcea și frigul. Zilele scurte de iarnă cu ger inclus. Mirosul de zăpadă și sunetul ei scrâșnind sub bocanci. În zile ca ăstea aș fi stat sub o pătură groasă, undeva lânga un geam, cu o mână încolăcită pe o ceașcă (de preferință mare!) aburindă și cu alta pe o carte bună. Îmi plăcea să mă uit și să mă las uitată în casă, citind, dormind, cu filme vechi sau poze. Nu voiam neaparat companie, mă bucuram de sunetul ploii ropotind pe trotuare și pe acoperiș, aș fi ieșit din casă, așa, scurt doar ca să îmi pice și mai bine revenirea la căldura camerei. Mă simțeam acasă cât mai înspre nord (ah, Germania, Finlanda, Suedia, Norvegia, sus cât de sus), nu duceam dorul soarelui sau al verii. Am spus-o de atâtea ori cu glas tare („Eu vreau în nord, vreau frig și ordine, ploaie și disciplină!”) până am pățit-o. Cum era vorba ceea? Nu primim ce vrem ci primim ce avem nevoie? Se pare că forțe mai puternice decât mine au decis că am nevoie de soare și căldură. Așa că am ajuns la polul opus, în Grecia, the sunny land.
De când sunt aici, i-am disperat pe toți cunoscuții cu visele mele legate de ploaie și frig. Cum nu prea ai parte de zile din ăstea, le duceam dorul. Priveam geloasă pozele cu Timișoara sub zăpadă, citeam cu jind status-uri de pe facebook legate de ploaia care nu se mai termină (departe, departe). În Timișoara am avut parte de frig cât să-mi ajungă pe o măsea, timp de două săptămâni. M-am bucurat de el ca un copil la Crăciun. Am stat în casă ca pe vremuri, cu ceai fierbinte și filme. Mi-am făcut făcuta cum s-ar zice. Am revenit pe meleaguri calde (cică) și ploaia a venit cu mine. Așa, de drag. Și atunci m-a lovit si revelația schimbării. Una e să fi singur acasă și să te bucuri de ploaie, frig și altele, în liniștea casei cu o carte în mână. Alta e însă situația de la fața locului când ai un pitic ce nu de multă vreme a descoperit umblatu’ ca omu’ (pe picioare adică) și care e învățat să fie scos la plimbare de două ori pe zi (cel puțin). Plouă într-una și tare și bate un crivăț de-ți mută capul din loc. Așa că am avut într-o săptămână doar trei ieșiri scurte și Ionuțul meu nu mai are stare. El ca el, dar nici eu nu mai rezist. Am ajuns să verific prognoza meteo din jumate în jumate de oră și să visez cu ochii deschiși la un soare, fie el și cu dinți. Perspectiva asupra vremii s-a schimbat radical. Și da, râdeți voi și veseliți-vă, ați ajuns să o citiți și pe asta dar promit, promit că dacă se oprește ploaia și vine primăvara nu mai zic nimic (rău) de primăvară, vară și căldură. O să stau cuminte în țara mea caldă și o să trimit gânduri bune și însorite și către voi. O să fiu mesagerul gradelor multe cu plus și nu o să mai trimit în veci plângeri legate de prea mult soare sau zile frumoase. Am zis!