3

Acasa

Anul asta petrecem Pastele acasa. La mama si tata, in Timisoara mea draga. Cu sotu’ cel cret, cu Ionut cel dragalas, cu toti ai mei. Sunt asa de fericita si mi-e asa de bine incat nu mai debitez nimic (nici macar laptopul nu l-am adus de data asta cu mine… teme de povestit as fi avut, le pastrez insa pe saptamana viitoare ;). Ma duc sa ma bucur de soare, de verde si miros de liliac. Paste Fericit sa aveti cu totii!

Anunțuri
2

Domnul Goe 2011

În experiența mea vieneză, printre altele (studiu și distracție) m-am jucat de-a baby-sitter-ul. La început am făcut-o de nevoie (petrecăreața din mine necesita sponsorizare), mai apoi, după scurt timp, a început să-mi placă. Mult. Am avut grijă de copilași pe care încă-i văd cu ochii minții (în curând, revedere față-n față!!!), fiecare altfel, special, adorabil. Pe când ne plimbam sau ne jucam, mi-l închipuiam pe al meu și aș fi vrut ca el, AL MEU să aibă ceva din fiecare. Copii veseli, lăsați să descopere lumea, crescuți liber de oameni deschiși la minte, copii care nu știau la vârsta lor (între 1 și 5) ce e ăla privit la televizor în neștire, violență în limbaj, adormit cu capul pe tasta computerului, obrăznicii, alimente nesănătoase. Sună a film, așa-i? Prea perfecți și totuși, reali. O spun cu mâna pe inimă. Am rămas cu ei în minte multă vreme, îi dau exemplu oricând, oricui. Sunt convinsă că meritul le revine părinților. Cum se zice, așchia nu sare departe de trunchi…
Ajunsă în realitatea elenă, am avut alte preocupări așa că nu prea m-am apropiat de copii, nici interese de a-i păzi n-am avut. Am mai dat eu întâmplător de unul sau altul, nu prea mi-a plăcut ce văd, dar am considerat că-s cazuri rare. Ce sa-i faci, la mine-n minte nu se stinseseră luminile rozalii. La un moment dat am cunoscut o familie: mama, tata și copil. O bijuterie de copil. Frumos, isteț, vorbăreț, plin de viață. Un an jumate și vorbea binișor. M-am topit. Am pierdut legătura cu oamenii respectivi, nevoia mi i-a adus iar în cale, trei ani mai târziu. Am așteptat întâlnirea cu piticul cu emoție, serios. În locul veseliei de puiuț, a apărut însă un dolofănel ofticat că fusese deranjat de la jocul pe computer. Își luase jucăria mobilă cu el, vezi Doamne să nu rateze vreun moment de maximă importanță. Silabisea obraznic către mama lui și doar la un moment dat a catadicsit să își ridice capul întrebând ce am în geantă. Un fost copil.
Mama lui, mândră nevoie mare, îmi povestea cât de talentat e în a-și alege singur dvd-urile pe care să le vizioneze. Cât de liniștit să peste tot unde merg pentru că i-au cumpărat de Crăciun un dvd player portabil. Și mai are și un Nintendo, adaugă tatăl fericit și el. E cel mai cuminte copil, ca și cum nu l-ai avea în casă! exclamă amândoi mândri. Am simțit că explodez așa că am dispărut urgent din perimetrul lor. Sper să nu-i mai revăd vreodată. Sentimentul de tristețe e însă tot acolo. Nu se mai dă dus. Și din când în când, mi se mai pune sare pe rană: când aud povești despre copii care stau așa de cuminți de parcă nu-i ai, care nu ies din casă cu zilele și se știu în ale tehnicii de la vârste mici, mici de tot, care te lasă să-ți faci treaba în casă pentru că stau lipiți de ecranul televizorului, care stau cuminți în țarcuri (urăsc țarcurile!) și care nu strică, sparg, dărâmă nimic în peisajul casei?
Am un nod un gât de fiecare dată când merg undeva cu piticul meu – care să fim înțeleși are un an și patru săptămâni și nu a stat nici măcar o zi îngrădit nicăieri. E un copil pe care pe cât am putut, l-am lăsat să exploreze, să descopere. Când avea doar două luni i-am cumpărat o salteluță de gimnastică (așa se numește, cică) și l-am plasat pe ea, pe jos. Spațiu deschis în jur. M-am jucat cu el, l-am lăsat să se joace singur. La trei luni și două săptămâni (da, semnalizator de laudă!) se rotea de pe spate pe burtă de unul singur. Rotația inversă a făcut-o la patru luni. Spațiu dechis în jur. La șapte luni și o zi (alt semnalizator) a început să umble-n patru labe. Am organizat întreaga casă în jurul lui, am pregătit teren moale, perne și protecții peste tot. Credeți-mă, pentru una ca mine care nu poate nici să doarmă bine de nu stau pernele de pe canapea într-o anumită, bine stabilită, ordine, au fost/ sunt zile tare grele. Dar piticul a fost liber să exploreze. La 11 luni și o zi a făcut primii pași. Am reorganizat spațiul, piticul a rămas în continuare liber. De cât să țip câte un „nu” la fiecare secundă am preferat să-i creez un spațiu sigur. Așa că atâta timp cât nu se poate răni, e liber să meargă unde vrea. Locurile mai „periculoase” unde nici să vreau n-am ce reorganiza, sunt cu orar de vizitare, cu mine-n spate ca să știe ce se petrece și-n spatele ușilor închise. Vreau să-mi fac treaba? Îl mai las singur, îl iau cu mine (sau vine el de bună voie). Ionuț linge geamuri și apoi „desenează” pe materia proaspăt creată, deschide dulapuri, sertare (are liber la jumătate din casă, restul sunt din alea periculoase, pe șine rapide, s-ar lăsa cu degete trăznite rău și multe lacrimi!), trage de la loc dvd-uri (și nu, nu spre vizionare), se joacă între cutiile mele de pantofi și adoră să facă dezordine. Cum s-ar zice, mi-am găsit nașul. Dar îl las și-l iubesc pentru că face asta. Strică una, alta? Nimic nu-i de neînlocuit. Sunt zile în care strâng după el de zeci de ori, îi spun nu și explic de ce e „nu”. Uit că are doar 12 luni și 4 săptămâni și-l cert. Îmi pare rău apoi, pentru că îl vreau liber. Să descopere casa și mai apoi lumea, să se bucure de joaca la mine-n dulap sau sub patul din dormitor sau unde o vrea el. Când o veni timpul să-l apuce talentele artisice și o să-mi picteze pereții, promit, dar promit că înrămez fiecare măzgâlitură. O să reconstruiesc spațiul în jurul lui. O să reconstruim spațiul împreună. Și încet încet, când o să înțeleagă că „nu” e „nu” și de ce e „nu”, o să priceapă singur diferența între a fi un sălbatic prost crescut și un băiețel curios și liber. Nu-mi plac nici mie obrăznicăturile, dar dacă ar fi să aleg între un mititel ce stă cuminte, proptit în ecranul unui televizor oriunde merge (cică există și televizor pentru mașină!!!) și unul care întreabă, mișcă și vrea să descopere, e clar pe cine aș alege, nu?

7

Ba al meu e mai frumos!

N-am fost niciodată prea competitivă. Am avut și eu ieșiri ca orice om – deh, ego-ul, bată-l vina, dar nu m-am stresat prea mult pentru a arăta că pot / mă ține / trebuie să ies prima etc. De multe ori am preferat să stau pe dosu’ meu și să-i las pe alții să-și demonstreze talentele. În final s-a dovedit mai înțelept așa. Trăiesc de ceva vreme cu impresia că din punctul ăsta de vedere, al competitivității (superficiale, evident) țara în care s-a nimerit să locuiesc ne ia (pe noi, românii) fără drept de apel. Grecii – iar generalizez așa că reformulez: grecii pe care îi cunosc eu au ridicat epatarea și fala la rang înalt, se apropie din punctul ăsta de vedere de bănățenii mei. Cine are cea mai bună mașină, scumpă casă, de marcă geantă. Dacă s-ar opri la lauda cu obiectele din dotare poate nici nu m-ar fi sâcâit atâta. Dar tendința de a-și băga la înaintare progeniturile când vine vorba de laude și competiții între familii, mă supără la culme. Nu de alta, dar am și eu unul și oricât de greu de crezut ar fi nu aș pune pe umeri lui toate așteptările mele. Evident, sunt mândră de el. E un copil frumos, deștept, simpatic dar toate ăstea doar pentru că e al meu. Fiecare îl vede pe al lui la superlativ, nu? Și aici vine partea cea mai grea, una e ce simt eu, alta e ce-i transmit lui sau celor din jur. Fug de comparații, de remarci rasiste, de analize pe alți copii.
Am trăit zilele trecute, la locul de joacă, episoade de tot râsul. Discuții între mămici, bunicuțe, grecoaice get beget ce mi-au lăsat gust amar. Acu’ nu aș putea spune care-i atitudinea româncelor noastre când vine vorba de ale lor prunci. Am doar câteva prietene cu copii mici și, poate sunt eu norocoasă, dar toate sunt pe aceași lungime de undă cu mine. Nu comparăm și dacă o facem, e în glumă. Fără supărări, ofense, jigniri. „Cât timp are băiețelul?” mă întreabă mama altui băiețel supravegheat îndeaproape de soacră. „12 luni și ceva” răspund eu în timp ce mă țin după Ionuț – piticot. „Și umblă deja? Al meu are 14 luni și încă n-a pornit ” continuă ea. „Eh, nu vezi ce mic și slab e al ei!” comentează soacra de pe margine. „De ce? Nu-i dai de mâncare? De câte ori pe zi mănâncă?” M-am făcut că nu aud. Încep să fac treaba asta tot mai des…
„Al meu știe toate reclamele de la televizor! Cântă-i la tanti melodia aia cu parizeru!” își încurajează o doamnă fetița. „Nu vreau!” răspunde micuța pe drept. „Hai să vadă că știi! La un an deja a început să vorbească! Și știa și poezii! Al dumneavoastră de ce nu spune nimic?” Din nou, iau poziția mutului. Ce să spun? Al meu nu știe ce-i ăla televizor? Al meu aude trei limbi în casă? Tac, tac și bine fac.
„Vai ce mic e al dumneavoastră! Al meu are de-abia 10 luni și îl intrece! Lasă, poate crește…” comentează pe ton trist alta, de pe margine. Întorc privirea, mă afund în gândurile mele și tac. Aș putea răspunde, comenta înapoi, cu răutate, material pentru asta găsesc, dar nu pot, nu-mi vine să mă leg de alt copil. Ce vina ai ei că mamele sunt puse pe întrecere? Poate dacă ăstea spuse ar fi rămas la stadiul de discuții pe bancă, în parc, între mame necunoscute nu aș fi atacat cu atâta îndârjire subiectul. Nu aș fi generalizat. Dar am și eu prin zonă un specimen din ăsta, pus pe câștigat puncte (pentru ce?) care lovește pe sub centură. Fără minte. Și am tăcut. O dată, de două ori, încă mai tac. Pentru că un răspuns ar echivala cu implicarea mult prea multor oameni care nu merită să fie supărați. Dar asta nu mă oprește să (mă) aștern aici… cum bine știu, metoda mea de vărsare a of-ului fără a provoca victime …
Acum concluzionând (că între timp m-am răcorit), voi, că printre voi cele ce mă citiți sunt destule mămici, voi cum reacționați în situații din ăstea? Comparative și răutăcioase?