Domnul Goe 2011

În experiența mea vieneză, printre altele (studiu și distracție) m-am jucat de-a baby-sitter-ul. La început am făcut-o de nevoie (petrecăreața din mine necesita sponsorizare), mai apoi, după scurt timp, a început să-mi placă. Mult. Am avut grijă de copilași pe care încă-i văd cu ochii minții (în curând, revedere față-n față!!!), fiecare altfel, special, adorabil. Pe când ne plimbam sau ne jucam, mi-l închipuiam pe al meu și aș fi vrut ca el, AL MEU să aibă ceva din fiecare. Copii veseli, lăsați să descopere lumea, crescuți liber de oameni deschiși la minte, copii care nu știau la vârsta lor (între 1 și 5) ce e ăla privit la televizor în neștire, violență în limbaj, adormit cu capul pe tasta computerului, obrăznicii, alimente nesănătoase. Sună a film, așa-i? Prea perfecți și totuși, reali. O spun cu mâna pe inimă. Am rămas cu ei în minte multă vreme, îi dau exemplu oricând, oricui. Sunt convinsă că meritul le revine părinților. Cum se zice, așchia nu sare departe de trunchi…
Ajunsă în realitatea elenă, am avut alte preocupări așa că nu prea m-am apropiat de copii, nici interese de a-i păzi n-am avut. Am mai dat eu întâmplător de unul sau altul, nu prea mi-a plăcut ce văd, dar am considerat că-s cazuri rare. Ce sa-i faci, la mine-n minte nu se stinseseră luminile rozalii. La un moment dat am cunoscut o familie: mama, tata și copil. O bijuterie de copil. Frumos, isteț, vorbăreț, plin de viață. Un an jumate și vorbea binișor. M-am topit. Am pierdut legătura cu oamenii respectivi, nevoia mi i-a adus iar în cale, trei ani mai târziu. Am așteptat întâlnirea cu piticul cu emoție, serios. În locul veseliei de puiuț, a apărut însă un dolofănel ofticat că fusese deranjat de la jocul pe computer. Își luase jucăria mobilă cu el, vezi Doamne să nu rateze vreun moment de maximă importanță. Silabisea obraznic către mama lui și doar la un moment dat a catadicsit să își ridice capul întrebând ce am în geantă. Un fost copil.
Mama lui, mândră nevoie mare, îmi povestea cât de talentat e în a-și alege singur dvd-urile pe care să le vizioneze. Cât de liniștit să peste tot unde merg pentru că i-au cumpărat de Crăciun un dvd player portabil. Și mai are și un Nintendo, adaugă tatăl fericit și el. E cel mai cuminte copil, ca și cum nu l-ai avea în casă! exclamă amândoi mândri. Am simțit că explodez așa că am dispărut urgent din perimetrul lor. Sper să nu-i mai revăd vreodată. Sentimentul de tristețe e însă tot acolo. Nu se mai dă dus. Și din când în când, mi se mai pune sare pe rană: când aud povești despre copii care stau așa de cuminți de parcă nu-i ai, care nu ies din casă cu zilele și se știu în ale tehnicii de la vârste mici, mici de tot, care te lasă să-ți faci treaba în casă pentru că stau lipiți de ecranul televizorului, care stau cuminți în țarcuri (urăsc țarcurile!) și care nu strică, sparg, dărâmă nimic în peisajul casei?
Am un nod un gât de fiecare dată când merg undeva cu piticul meu – care să fim înțeleși are un an și patru săptămâni și nu a stat nici măcar o zi îngrădit nicăieri. E un copil pe care pe cât am putut, l-am lăsat să exploreze, să descopere. Când avea doar două luni i-am cumpărat o salteluță de gimnastică (așa se numește, cică) și l-am plasat pe ea, pe jos. Spațiu deschis în jur. M-am jucat cu el, l-am lăsat să se joace singur. La trei luni și două săptămâni (da, semnalizator de laudă!) se rotea de pe spate pe burtă de unul singur. Rotația inversă a făcut-o la patru luni. Spațiu dechis în jur. La șapte luni și o zi (alt semnalizator) a început să umble-n patru labe. Am organizat întreaga casă în jurul lui, am pregătit teren moale, perne și protecții peste tot. Credeți-mă, pentru una ca mine care nu poate nici să doarmă bine de nu stau pernele de pe canapea într-o anumită, bine stabilită, ordine, au fost/ sunt zile tare grele. Dar piticul a fost liber să exploreze. La 11 luni și o zi a făcut primii pași. Am reorganizat spațiul, piticul a rămas în continuare liber. De cât să țip câte un „nu” la fiecare secundă am preferat să-i creez un spațiu sigur. Așa că atâta timp cât nu se poate răni, e liber să meargă unde vrea. Locurile mai „periculoase” unde nici să vreau n-am ce reorganiza, sunt cu orar de vizitare, cu mine-n spate ca să știe ce se petrece și-n spatele ușilor închise. Vreau să-mi fac treaba? Îl mai las singur, îl iau cu mine (sau vine el de bună voie). Ionuț linge geamuri și apoi „desenează” pe materia proaspăt creată, deschide dulapuri, sertare (are liber la jumătate din casă, restul sunt din alea periculoase, pe șine rapide, s-ar lăsa cu degete trăznite rău și multe lacrimi!), trage de la loc dvd-uri (și nu, nu spre vizionare), se joacă între cutiile mele de pantofi și adoră să facă dezordine. Cum s-ar zice, mi-am găsit nașul. Dar îl las și-l iubesc pentru că face asta. Strică una, alta? Nimic nu-i de neînlocuit. Sunt zile în care strâng după el de zeci de ori, îi spun nu și explic de ce e „nu”. Uit că are doar 12 luni și 4 săptămâni și-l cert. Îmi pare rău apoi, pentru că îl vreau liber. Să descopere casa și mai apoi lumea, să se bucure de joaca la mine-n dulap sau sub patul din dormitor sau unde o vrea el. Când o veni timpul să-l apuce talentele artisice și o să-mi picteze pereții, promit, dar promit că înrămez fiecare măzgâlitură. O să reconstruiesc spațiul în jurul lui. O să reconstruim spațiul împreună. Și încet încet, când o să înțeleagă că „nu” e „nu” și de ce e „nu”, o să priceapă singur diferența între a fi un sălbatic prost crescut și un băiețel curios și liber. Nu-mi plac nici mie obrăznicăturile, dar dacă ar fi să aleg între un mititel ce stă cuminte, proptit în ecranul unui televizor oriunde merge (cică există și televizor pentru mașină!!!) și unul care întreabă, mișcă și vrea să descopere, e clar pe cine aș alege, nu?

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Domnul Goe 2011&8221;

    • Pai nu-s toti la fel. In gasca de mamici de aici, nici una dintre fetite nu i-a calcat pe urme (toate-s mai mici cu 2-3 luni). Pediatrul nostru se distra, spunea ca probabil e asa de iute pentru ca e mic, mic. La 3 luni avea 4,100 kg, unii se nasc asa! Oricum, are cu cine semana miscator. Exclamatia sotului cand l-a vazut prima data: „seamana cu bunu Tinu” (tatal meu) incepe sa capete contur si sens :))))
      Dupa cum vad eu lucrurile, a ta o sa vorbeasca inainte de a termina anu’ 😉

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s