1

La recuperare

Dacă weekendul trecut aș fi avut cu noi un Ionuț cu măcar șase luni mai mic (când nu umbla, mânca exact aia ce-i dădeam eu, stătea aproape acolo unde îl puneam etc.), l-aș fi decretat pe bună dreptate, unul (sfârșit de săptămână adică) extrem de relaxant. Deconectată cu priveliști ca asta și ca asta cocoțați în vârf de munte pentru un eveniment cum nu se poate mai frumos – botezul prietenei lui Ionuț, cele trei zile se anunțau a fi extrem de liniștite. Fiul meu însă mi-a demonstrat însă că, vorba proverbului, una-i potriveala de acasă și alta-i realitatea din târg: a refuzat cu îndârjire să stea în cărucior pe tot parcursul șederii acolo, a dat umblatul pe alergat, a făcut (ca niciodată!) mofturi la mâncare, m-a șantajat cu nerușinare (stau cuminte la masă dacă mă lași să mănânc o franzelă!), nu s-a dat ținut în brațe, nici pe brațe ci doar pe ale lui picioare în continuă mișcare. Cafeaua de dimineață am combinat-o cu alergatul după el (până m-am prins că de-i dau un covrig nici nu mișcă!), masa de prânz luată ca la drive thru, cina împărțită-n camera de hotel, după ce prințul cădea răpus la ora 21:30, conform programului pe care nici de-al naibii n-am vrut să-l modific. Patru oameni l-am păzit și tot a reușit să ajungă să se bălăcească în singura baltă din piața satului, mai puțin și mânca resturile lăsate în urmă de un cățel – pe care mai înainte de asta îl urmărise cu îndârjire strigând din tot sufletul după el românescul „ham ham” și capac la toate, a reînceput să se manifeste foarte, dar foarte zgomotos când nu era lăsat după capul lui (sperasem că între timp ori a uitat, ori i-au trecut momentele istericoase!)
Și ca să nu-mi fi fost deloc de odihnă, meșterul ce a meșterit (naiba știe ce!) a uitat să meșterească și butonul de aer condiționat al mașinii, de am fost ca în cuptor 350 km la dus și alți tot atâția la întors. A urmat o săptămână magnifică (n-am avut timp nici de gândurile mele, ce să mai aștern pentru voi!) la final de care sunt ca o lămâiță stoarsă. Așadar, decizie la ceas de seară, Ionuț parchează mâine la bunica, iar eu o să fac ce n-am mai făcut de multă vreme (și cândva știam să fac tare bine): o să șed! Fără zgomot de cratițe trântite, fără căutat de cățel pe sub pat, fără să ascund mături și aspirator, fără să strâng bucățele mici, mici, mici de fructe de pe jos, fără mieunat, fără citit aceași carte de o sută de ori, fără piticul meu cel de neoprit. O să șed!* Ceea ce vă doresc și vouă!

* … și de pe la 19:30 o să șed ca pe ace de dorul alora enumerate mai sus și mai ales de dorul lui, al piticului de neoprit…

Anunțuri
0

Ostenită nevoie mare

Numa’ ce am revenit acasă după un weekend luuuuung, departe de casă și neașteptat de obositor. Un botez în vârf de munte pentru care am mutat casa după noi, trei zile în 3, trei zile în care unul dintre noi i-a terminat fizic pe ăialalți doi. Nu dau nume că se știe el și sigur îl știți și voi. Revin cu poze și povești când îmi revin. La cum mă simt, asta înseamnă câteva zile bune… 😉

4

Am spus hop…

Într-un acces de stres cauzat de cele petrecute în Grecia, pe fondul sărăciei ce se prevede, m-a (re)apucat faza cu economisitul. Am făcut liste peste liste (cea mai plăcută parte) și am decis de unde tăiem. De ce nu avem nevoie și cum mă pot folosi de asta întru câștig(ul meu și al nostru). Să îmbin utilul cu plăcutul, vorba vine, că altfel mă ia depresia nu glumă… Așa că am băgat-o la jumătate de normă pe tanti de la curățenie (oricum am citit că treburile gospodărești, făcute cum trebuie, echivalează cu minute bune de mișcare la sală), am renunțat la comandat legume și fructe pe care acum le iau direct din piață (un Ionuț de aproape 11 kilograme plus câteva plase atârnate pe cărucior sigur egalează vreo două ridicaturi de greutăți mai ales când împingi la deal), comandăm mâncare maxim de două ori pe săptămână și, pentru că nu vreau să renunț la ieșit în lume, am decis să sacrific eu ceva. Cu ocazia asta, am inaugurat ceea ce am promis de foarte multă vreme că fac (inspirată fiind de o bloggeriță de p-aici), episodul „365 de zile fără shopping” (că-s dezastru când vine vorba de umplut dulapul!) În ordinea asta de idei, gata cu intratul prin magazine (că oricum nu pot sa ies cu mâna goală), gata cu privitul prin vitrine (mă apucă poftele și intru în tremurici care nu trec până nu cumpăr măcar o pereche de șosete!), bine ați venit în dulapul meu care și așa nu mai are aer. Singura chestie pe care mi-aș mai permite-o din când în când ar fi Swap not Shop-ul, așa ca un fel de țigară electronică ce te fentează în timp ce încerci să te lași… Bun, și pe când credeam că sunt pe drumul cel bun, gata cu cheltuielile, am câștigat un bon de 100 de euro la Lacoste. Și acu’ e clar că nu pot zice pas, o fi vreun semn? Fana, ce zici? (că de banii ăștia îmi iau un pantof, asta zici, plină de umor ești, dar mă repet ideea, ideea contează :))

p.s. Fetele ăstea trei – aici, aici și aici sunt pe lista mea de citit zi de zi. Alături de altele, se știu ele, mă inspiră și în locul ăsta în care sunt, chiar am nevoie de așa ceva 🙂

0

Țara arde și baba se piaptănă (în continuare)

Prinsă-n lumea din capul meu, trăiesc fiecare zi aproape la fel. Același program, aceleași probleme. Apuc să citesc presa de dimineață – și asta doar dacă mă trezesc eu prima, în timpul zilei rar mai prind câte o veste și cum televizorul e inexistent în viața noastră, sunt complet ruptă de realitate. În parc, la leagăne și la groapa cu nisip se spun alte povești iar știrile rămân pe planul zece, rușine să-i fie bucățicii de jurnalistă din mine. Ieri seară crețul meu preferat s-a întors de la muncă întunecat nevoie mare. Atena mocnește, s-au adunat momente violente și situația de acolo stă pe un butoi cu pulbere. Protestele de miercuri s-au soldat cu răniți, poliția a bătut un tânăr care a ajuns la spital (filmulețul extrem de violent a fost postat pe internet), manifestanții au atacat și ei. Bătai ca-n filme. În aceași zi, un om, tată, a fost jefuit și ucis de trei imigranți în timp ce se pregătea să-și ducă soția gravidă la spital, pentru a naște.
Atenienii, sătui oricum de grupurile de imigranți ce au ocupat orașul, au găsit motivul și s-au înverșunat aruncându-se asupra azilanților, vinovați de ceva ori ba. E recomandat să stai departe de centrul Atenei și pe bună dreptate.
Azi am urmărit un set de știri, pe fugă mai mult, am reușit să citesc și presa, pe apucate. Poate ar fi fost mai bine să rămân proastă și neinformată, în parc și la nisip și pietricele, alergând după mingile piticului. Simt cum mă apasă cele aflate și cum ăsta e de-abia începutul.

P.S. Pentru cei interesați de alte detalii găsiți aici și aici

0

Piticii mei

Azi am avut parte de minute bune de râs de una singură („râzi tu râzi, Harap Alb, dar parcă nu-i râsul tau…”) citindu-l pe Andrei și regăsindu-mă în tot of’ul lui. Nici mie nu mi-a plăcut niciodată să ard gazu’ de pomană (vorba unui drag prieten) și orice acțiune ar trebui, în opinia mea, să fie însoțită de un scop clar și eficiență pentru a mă face să mă simt bine. Trasul câinilor de coadă n-a fost niciodată punctul meu tare și nici atârnatul fără sens, doar de dragul de a atârna. Când am un moment liber, găsesc urgent cu ce să-l umplu (mai nou de partea asta se ocupă fiul meu) și nu-mi place deloc, dar deloc să mă întind la povești aiurea și ciorbe reîncălzite. Așa că vă rog să remarcați ironia vieții, din nou, discrepanța dintre ce-mi place și cum sunt și unde am ajuns. Ha, ha, ha. Râde Harap Alb din nou și din nou nu-i râsul lui. Ălea două treburi ce mă disperă se găsesc la discreție în locația unde m-a adus amorul.
Prima chestie care mi-a sărit în ochi și m-a zgâriat de încă mă uit cruciș, e felul ăstora, al localnicilor de a se despărți după o întâlnire. De multe ori, am trăit despărțiri mai lungi decât întâlnirea în sine. Stai să-ți mai zic una, mă ridic încet, în timp ce mai trag o gură din frappe și una din țigară, ne îmbrăcăm, luam geanta, stai că n-am plătit, ne reașezăm până vine chelnerul cu nota, o luam de la capăt, ne pregătim de ieșire, mai dăm între timp peste alte cunoștințe și ele ieșite la o cafea, mai povestim și cu ele nițel, în sfârșit ieșim din locație, mai stăm alte minute bune să punem următoarea întâlnire la cale și iacă așa, trece o oră bună.Simt cum obosesc doar amintindu-mi primele sesiuni de ieșit în oraș cu prietenii de aici. Trei ceasuri înainte stabilim unde ne întâlnim, discuții, mie nu-mi place acolo, aici, etc. până la urmă ne punem de acord, toată lumea ajunge mult mai târziu, povestești, bei, te pregătești de plecat și mai ai nevoie de cel puțin încă o dată pe atât ca să-ți iei adio de la gașcă. De parcă nimeni n-are în veci nimic de făcut. Și când vine vorba de organizat ceva, din nou, la vorbit înainte, la acțiune… lasă-i pe alții. Consortul și alți trei. „Mergem să jucăm baschet?” „Gata, mergem! Unde?” „Păi acolo…” „Eh, nu, mai bine dincolo” „La ce oră să mergem? Acum? E târziu deja” „O lăsăm pe mâine?” „Da, da, că oricum se pare că vine ploaia. Așa rămâne, mâine acolo.” Discuția asta comprimată în câteva rânduri s-a întins pe durata a aproape două ore. Nu exagerez, eram acolo, am semnat condica de prezență și mai puțin și o semnam pe cea de la spitalul de nebuni. Evident, a doua zi nu s-au mai dus nicăieri.
A doua chestiune e diferența de fus orar din capul lor. De multe ori, până să ajungi să te întinzi la poveștile de mai sus trebuie să aștepți. Aici vorbim de o cu totul altă noțiune a timpului. Vorba aia, dacă tot nu-i al tău, de ce nu l-ai pierde, nu? De treaba asta m-am ciocnit încă din primele zile ale „relației” cu Maria. Viena, întâlnire stabilită la ora 16, frig de îngheață pietrele. Aștept. Pe la 16:15 sun. „Unde esti?” întreb eu, nițel iritată. „Vin! De ce, ești deja acolo?” răspunsul vine ca din pușcă. 16:45. Sun din nou. „Ne mai vedem azi?” tot eu și mai iritată. „Da, sigur, sunt pe drum!” Maria a ajuns pe la 17:30, senină și foarte mirată de atitudinea mea gen „Băăă, îs înghețată! Unde naiba ai fost, te omor!” După câteva zeci de astfel de episoade, fata a reușit într-un final să reducă timpul de așteptat (după ea) sub o oră și eu m-am învățat să fixez ceasul altfel. Din fericire, a rămas fixat așa, mă mai enervez eu la câte o abatere grosolană (peste o oră) dar respir adânc (aer de mare, ce să-i faci?) și-mi trece…

P.S. Postare scrisă având în preajmă una bucată Ionuț alergând cu un lighean în cap prin casă și urlând din toți răunchii ham ham. Pentru orice abateri (gramaticale ori ba) dau vina pe el. Am zis.

0

Facem schimb?

Am fost fascinată de când mă știu de vechituri. Am exploatat la maxim mereu orice ocazie de a cotrobăi prin cotloane întunecate și demult uitate, dulapuri, camere, cufere. Am ajuns să o disper pe mama cu întrebări de genul „Unde ai pus hainele tale de când erai tânără?”, am devenit spaima rubedenilor în încercarea mea de a pune mâna pe orice aducea a „vechi”. Până și pe buna de la Cluj, fană înrăită a păstrării lucrurilor și refolosirii lor de cât mai multe generații, am speriat-o bine când i-am spus că aș duce mobila ei din bucătărie (veche de câteva decenii bune) în Grecia. Dacă unii oameni numesc asta hobby, eu îi zic boală netratabilă. La Viena, l-am purtat pe bietul cumnat după mine prin piețe de vechituri, de s-a crucit și răscrucit (probabil că încă o face) când a văzut ce de minunății (după ale mele criterii) am achiziționat: rame vechi, o cratiță f a n t a s t i c ă, un ceas frumos și ruginit (ieri am văzut unul într-un magazin, doar că pe ăsta, rugina de pe al meu, era simplă vopsea. Țâc!), niște afișe năpârlite și o geantă brodată pe care o să o scot la iveală cât de curând! La Londra am realizat încă o dată că m-am măritat cu cine trebuie când am văzut cu câtă bucurie intră băiatul meu cu părul creț în magazinele de vechituri și cum a înghesuit în geanta de mână un radio vechi de pe vremea lui bunica (încă funcționează!) Am pus-o pe mama să-mi aducă de acasă o masă veche de când lumea care se potrivește fantastic în salonul meu cu aer britanic wanna be și în primul an de locuit aici mi-am desfătat privirea (și zgâriat picioarele) cu covorul din zestrea străbunicii consortului. La ăsta din păcate a trebuit să renunț, picioarele dânsului sunt, se pare, mai fine și nerezistente decât ale mele.
Între ăstea, așa cum e de înțeles, adun și boarfe. Frumoase, să ne înțelegem. Purtabile. În Scoția m-am ținut cu Maria de mână prin n-șpe magazine și magazinașe cu vechituri și am venit acasă cu niște rochii pe care încă nu s-a inventat ocazie să le port. De aici
am cumpărat deja două rochii. Una a făcut senzații la evenimente cu pretenții, cealaltă își așteaptă ieșirea în lume. Recunosc, ce-o fi pentru unii second hand sau, și mai urâtele „vechi, purtate de alții” e pentru mine unic. Și piesele ăstea își găsesc mereu locul în dulap, și se simt ca acasă, printre altele produse-n masă (că am și din ălea, cât cuprinde!) Așa că vă dați seama, când am citit ieri despre swap not shop am schimbat urgent toate planurile pe duminică. În pofida a ceea ce a exclamat tata când a auzit ce vreau să fac: „Ție nu ți-e bun capul!” și al soacrei care a râs toată ziua am mers înainte. Am pasat Ionuțul la bunica într-un scop nobil, a se înțelege, am mai convertit pe cineva, să nu merg de una singură, am împachetat o plasă cu haine pe care nu le mai vreau și duse am fost. O duminică în Atena, într-o locație foarte simpatică unde s-au strâns câteva zeci (la ce flux a fost, cred ca la un moment dat s-au numărat sute) de nebune care au făcut schimb de haine. Am plecat încolo cu o plasă plină de vechituri, m-am întors cu alta la fel de plină cu vechituri(le altora). Mi-a plăcut la nebunie. Mi-am amintit de vremurile în care nu exista H&M sau Zara, în care cam toți aveam la fel de multe și ne mai apuca din când în când câte un elan de schimb. Schimb de păpuși, de haine de păpuși, de haine de-ale noastre, cărți… ce vremuri, dom’le, ce vremuri…

1

Din ciclul: dacă n-ai griji, îți dăm noi una (sau ba?)

În drum spre parc, la tura matinală de plimbare cu Ionuț. El pe bicicletă, eu la împins (bicicleta lui). Veselie mare, chiuituri. Aud pe cineva strigându-mă: „Domnișoară, domnișoară”. Mă întorc. O doamnă cam de vârsta lu’ mama, gătită și grăbită se apropie în pas vioi și în timp ce mă depășește îmi aruncă una să o țin minte: „Să nu vă îngrijoreze faptul că băiețelul nu are păr. Nici al meu n-a avut și să vedeți acuma ce bărbat”! Și ce păr des și creț!” Mă uit la ea și pentru o secundă am impresia că se filmează pe undeva. De genul, camera ascunsă. „Păi știți, nu-s îngrijorată. Chiar l-am tuns…” încep eu să explic privind (dintr-o dată, îngrijorată) căpușorul piticului (e drept, n-a avut și nu are păr prea mult. Ăla pe care îl are e așa de blond de nici nu se vede bine!) „Păi l-ați tuns ca să nu se vadă că n-are” continuă tanti. „Tocmai de aia vă spun, să nu vă îngrijorați că nici al meu n-a avut și să vedeți acuma ce bărbat cu păr creț!” repetă ea zâmbind în timp ce se îndepărtează… Și eu am oftat adânc, visătoare și mi-am zis, așa, în sinea mea, ce frumos e când oamenilor le pasă și țin să-ți arate… Nu-i așa? 🙂