Limba noastră-i o comoară? Sau a lor?

În februarie s-au împlinit trei ani de când m-am mutat oficial în Grecia. De atunci am trecut printr-o groază de evenimente, am trăit multe, am învățat tot atâtea, am încercat să mă adaptez (dar între timp am renunțat), am încercat să înțeleg mentalitatea ăstora de p-aici (și sunt pe cale să o las baltă și pe asta). Am dat cu capul de pragul de sus de nenumărate ori, am avut încredere în oameni și am căpătat-o cu vârf și îndesat. Nimic nou sub soare, toate ăstea s-ar fi putut întâmpla și în ograda de acasă. Am cunoscut oameni noi, care-mi plac și care mă plac, am mai cunoscut și din ăia cu care nu prea vreau să am nimic de-a face și nici ei cu mine, am încercat, serios, chiar am încercat să las la o parte diferențele (de opinie, viziune, atitudine, perspectivă etc.) și să mă simt ca acasă. Mi-am dat seama la timp că mă pot simți ca acasă și fără atâtea similitudini și prietenii, atâta timp cât am lângă mine omul potrivit. Dacă la capitolul ăsta e totul bine, restul chiar vine de la sine. În anii ăștia trei m-am ciocnit, inevitabil, și de românii de aici, unii, cu care poate acasă n-aș fi schimbat nici măcar o vorbă, au avut povești interesante de împărtășit, povești care mi i-a adus mai aproape de suflet. Am dat peste niște doamne pe care mă bucur să le am în cercul de apropiați, doamne care și-au deschis sufletul și cu care în pofida primelor impresii, am ajung să am relații mai strânse decât cu altele, localnice, de pe aceași scară (a vârstei, socială etc.) – ca să zic așa. Românce, plecate de zeci de ani de acasă, care nu se jenează să spună cu voce tare că sunt de unde sunt. Așa cum nu mă jenez nici eu și cu siguranță nu o voi face vreodată. Din start, faptul că sunt româncă, a fost un minus în ochii celorlalți. Nici că mi-ar păsa. Am trăit treaba asta peste tot pe unde am fost, pielea mi-e groasă și călită. Știu cine sunt, știu ce am făcut, știu ce pot. Nimic din toate ăstea nu-s motive de ascuns sau rușine. M-am născut și am crescut în România. Nu-s curvă, dansatoare sau maseuză și nici n-am venit la furat. Nu m-a cules soțul de pe stradă și nici nu l-am furat de la vreo grecoaică. Nu m-a dat sărăcia afară din casă, am venit aici doar pentru că m-am îndrăgostit. Cine crede, crede, cine nu, să fie sănătos. Nu mă jenez să vorbesc românește oriunde mi se dă ocazia: și cu piticul (mai ales cu el) și cu româncele ce-mi ies în cale. Unele întâlnite, nu doamnele pe care le menționam mai sus, sunt rușinate. Vorbesc încet, parcă de teamă, scoți cu cleștele cuvintele de la ele, mai ușor le-ar fi să o dea pe grecește. Ani mulți petrecuți aici? E mai ușor să vorbești în altă limbă decât a ta? Au uitat? Nu cred în scuzele ăstea. Știu că uneori îți sar gândurile în altă limbă în față, mai ales dacă o vorbești întreaga zi, dar să uiți? Imposibil.
Petrec vreme de luni bune la locul de joacă (o făceam și când eram cu burta la gură, o fac și acum) și cum am un radar incredibil, incorporat, le recunosc pe fetele noastre de la distanță respectabilă. Fără să deschidă gura, știu cu cine am de-a face. Se poate să-mi fi dezvoltat abilitățile ăstea în lungile ore petrecute în piața Libertății din Timișoara, cu fana Diana, privind și analizând lumea. Nu știu. E cert doar că nu m-am înșelat niciodată. Așa că am observat, cum printre mămici de-ale noastre, nici una, dar nici una, nu vorbește românește cu copii lor. Nu spun că greaca lor nu-i bună. O fi sau ba, nu sunt în măsură să judec (eu lucrez încă la a mea). Spun doar că oricât de buna ar fi (nivel de academie să aibă!) ceea ce fac ele, parerea mea, e schilodirea unei șanse. A șansei ca a lor copil să știe două limbi fără mare efort, a șansei ca alor copil să aibă mai multe oportunități. Recunosc, cred că uneori și mie mi-ar fi mult mai ușor, mai ales la locul de joacă să strig la Ionuț în limba lu’ tatăl său. Pentru că acolo toți micuții interacționează în greacă și de multe ori amețesc doar încercând să gândesc în limba mea și să-i aud și pe ei. Fiul meu nu pare să aibă nici o problemă deocamdată, aude oricum doar ce vrea. Am auzit și de cazuri în care românca noastră ar vrea să își învețe copii, dar nu e lăsată de soțul grec, complexat probabil și rușinat de ce ar crede lumea. Nu sunt în măsură să le judec deciziile. Știu doar că din fericire în cazul nostru, datele sunt cu totul altele. Pentru mine, copilul meu e și va fi mereu Ionuț, cu toate că botezat și strigat e Ioannis/ Ianis/ Ianakis, îi cânt, îi povestesc, îl cert și îl alint în românește și nimeni, dar absolut nimeni nu are nimic de obiectat sau comentat. Nu aș renunța la șansa de a-l trimite la drum cu un bagaj mai bogat decât al altora. S-ar putea să nu fie pus vreodată în situația de a se folosi de limba mea (scuza multora, „unde să vorbească românește?”) dar nu i-aș răpi dreptul de a o cunoaște doar pentru că eu m-aș simți complexată sau rușinată de ce sunt sau mai ales, de unde sunt.
De acord?

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Limba noastră-i o comoară? Sau a lor?&8221;

  1. Absolut de acord.
    Avem oarecum un parcurs asemanator (aceeasi facultate la Cluj, plecari peste hotare si maritis din dragoste cu un strain). Eu locuiesc in Franta de 8 ani + un an de studii (deci 9 ani) si mi-am intalnit sotul in timpul facultatii (anul trei mai precis pe care-l faceam la Nantes).
    Si eu am un baietel care are acum 19 luni si cu care fac cele mai mari eforturi sa vorbesc romaneste. Deocamtata piticul meu vorbeste pe limba lui dar intelege tot ce-i zic eu in romana (bineinteles cand are chef sa inteleaga 🙂 E greu sa folosesc limba romana aici pentru ca spre deosebire de tine, eu nu cunosc nici un roman prin preajma, noroc cu telefonul zilnic pe care-l dau mamei si asa pot si eu sa schimb cateva vorbe in romana.
    Am o prietena poloneza care e in aceeasi situatie cu noi, dar si ea vorbeste in poloneza cu fiul ei. Sa vezi ce distractiv e cand iesim impreuna cu baietii: intre noi doua vorbim franceza si fiecare isi striga odorul pe limba ei!

    Apreciază

  2. ca de aia ii zice „materna”, ca e a lu’ mama!Imi e jena mie cand vad copii in Grecia (unde sunt si eu de 3 ani)care traduc in romana din greaca! aud o fetita „se duse jos”-in loc sa zica „a cazut”,sau ,si mai frecvent: „merg la Romania !”.E grav ! scoala pe aici nu avem, gradinita sau liceu nici atat !Ma uit la polonezi si constat ca au toate formele de invatamant cu autobuz scolar si biserica proprie !ai nostri care sunt pe aici de ani buni si au parghii de putere… se codesc in a face ceva ! „Ce e aia sa fii patriot?”, pe ei ii intereseaza doar banii,caci de aceea au plecat de acasa !~jenant,ce sa-i faci !ca de la oficialii nostri nici o speranta !

    Apreciază

  3. Pingback: Limbi străine și un sfat | Aventuri în Ouzoland

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s