3

Impresii de călătorie, partea II

Clujul a fost și (va) rămâne locația mea preferată. Orașul meu de suflet unde fiecare stradă îmi amintește de o poveste și unde Aleea e regina lor.
Aleea din fața blocului bunei de la Cluj. Locul în care de fiecare dată când ajung până și aerul miroase mai bine decât altundeva. Mereu simt furnicături prin trup și am lacrimi în ochi. Și de fiecare dată când trec, în plimbare, am impresia că e comprimată. Era cea mai lungă alee din lume(a mea). Cu puncte strategice, de interes. Blocul I, capătul din față: Poșta. Unde ne strângeam seară de seară la povești, adunam, scădeam, jucam cărți și visam împreună. Blocul I, scara D, etajul 3. Întindeam gâtul ca o girafă, poate- poate l-oi vedea. Pe el. Gălbenuș cel tare (fain). Blocul I, celălalt capăt: grădina. Unde am organizat campionate de gimnastică, unde ne adunam vară de vară, stăteam pe iarbă și pierdeam vremea. Doamne, ce ne mai plăcea să pierdem vremea. Blocul III, scara B. Cred că vecinii de acolo încă au coșmaruri. Alexandra o striga pe Emilia. Emilia deschidea fereastra. Începeam să povestim în clipa în care își scotea capul și terminam câteva ore mai târziu, la plimbarea din jurul blocului, mai apoi, din jurul cartierului. Capăt de alee, alte drumuri, Ramona și alte povești fără sfârșit. Ce zile…De nu s-ar mai fi terminat… Am trăit cele mai frumoase clipe ale copilăriei, mai apoi ale adolescenței și în final, clipe de maturitate (vorba vine) la Cluj. Cum să nu-mi fie drag? Cum să nu-mi fie CEL mai drag? Cum să nu fi început (sensibiloasa de mine) să tremur și să simt că-mi dau lacrimile când l-am văzut pe Ionuț al meu alergând vesel și neștiutor pe Aleea mea?
3 zile de Cluj și nu am apucat să (re)văd mare lucru din orașul drag mie. S-au ivit momente triste, așa, când le aștepți mai puțin și pofta mea de vizitat sau întâlnit cu lume s-a pierdut pe undeva. Am rămas cu Aleea, cu imaginea piticului drăgălind-o pe buna de la Cluj, draga de buna de la Cluj, cu câteva ore în parcul în care am inaugurat la 4 ani spartul capului, cu două fete dragi mie. Suficient.

2

Impresii de călătorie, partea I

Sunt la Timișoara de 8 zile. Eu și piticul ne-am luat (din nou) liber de la rutină și am tulit-o. Eu la mama și la tata, el la buna și la bunu. De opt zile nu facem mare lucru – el își urmează programul, aproape identic cu cel din Grecia (cu mult mai multe ore de plimbare, că deh, nu tre’ să-l ducă mă-sa) eu cu relaxare, văzut prieteni, redescoperit orașul, cărți, mâncare ca la mama acasă, somn, stat și tras concluzii (că am mintea liberă). Concluzii pe care o să le aștern și aici, ca să am ce să citesc atunci când mă apucă nervii, înjur grecii și uit ce-i în ograda noastră.
1. În plimbările mele în lung și-n lat, pe continentul nostru sau altu’, pe oriunde, dar serios acum, pe oriunde am umblat, nu cred ca mi-a fost dat să întâlnesc chelneri/ chelnerițe, vânzători/ vânzătoare așa de țâfnoase și cu bârne-nfipte-n vorba vine știți voi ce, ca și cele din România noastră dragă.
Merg cu sor-mea la o limonadă. Așteptăm ca toantele cu toate că terasa era aproape goală. Vine fata, bâțâind din picior, să ia comanda, aduce limonada, aduce și nota de plată. Eu sunt foarte sensibilă la partea cu bacșișul – las dacă merită. Asta nu merita. 13 lei 50. Caut în portofel, dau peste 13 lei, îi întind și spun, stai că am și 50 de bani. Fata bagă botu’ la înaintare și spune ofticată: lasă-i că și așa n-am ce să fac cu ei. Nu luăm monezi!
Tot cu sor-mea, la cinema. Popcorn mare și două sucuri. Fanta și Sprite, zice Dea. Duduia se întoarce, înșfacă două pahare, le pune la apart, Dea se răzgândește (e gravidă, are voie!), mai bine două Sprite zice ea. Am apăsat deja, răspunde rânjind donșoara de colo. Să-l bei tu, aș fi zis eu de nu m-aș fi blocat la replica ei. Până la urmă n-am mai zis nimic.
(una mai veche) Consortul vrea milkshake. Mă bate la cap toată ziua. Seara îi spun: mergem la film (la mall, evident) și bem un milkshake acolo, înainte. Luăm bilete, ne pornim în căutarea milkshake-ului. De vanilie și căpșuni, comandă el. Nu se poate, vine răspunsul. Ori de vanilie, ori de căpșuni. Nu le putem amesteca. Contrariat dar cu pofta la maxim, nu se mai contrazice, îl cere pe cel de vanilie. Apare domnișoara peste câteva minute cu un păhărel de lapte cu miros de vanilie. Soțu’ se uită la mine, se uită la pahar și într-un final zice (conversație în engleză, că eu nu m-am băgat): eu am cerut un milkshake. Chelnerița îl privește mirată: păi da, ăsta e. El se uită la pahar, se uită la ea și continuă: domnișoară, milkshake-ul are înghețată. Unde-i înghețata în paharul ăsta? Fata răspunde: păi s-a topit, așa e rețeta noastră. Băiatu’ se uită și mai atent la pahar: doar dacă l-ați încălzit s-ar fi putut topi așa de repede! Nu știu ce să vă spun, vine răspunsul. Așa e rețeta noastră! Până la urmă a băut un pahar cu apă rece.
2. Nu pot să pricep nici în ruptul capului moda cu plimbatul pruncilor prin mall. Oriunde mă uit văd câte un cărucior, bebei de toate, dar absolut toate vârstele, la plimbare cu mama, tata pe la magazine sau la cafea. Dacă nici în Timișoara cea plină de parcuri n-ai unde să scoți copilul… O fi cald în miezul zilei, dar cred că e preferabilă căldura (vorba vine, cine iese din casă la orele amiezii?) aerului condiționat de acolo. Pe mine cel puțin mă lasă cu dureri de cap de fiecare dată. Sau poate e o nouă metodă de călire a copiilor?
3. Am observat că și aici (ca și acolo) e plin de mămici atotștiutoare și gata să-și dea cu părerea chiar dacă nu te cunosc. Preferatele mele rămân însă ălea ce se uită lung la tine, evident dezaprobator și care apoi dau din cap a la „uf, uită-te și la asta ce face!” De categoria asta din urmă am parte doar aici, grecoaicele mele clar nu își pot manifesta dezaprobarea tăcut.

Acu’ e drept, recunosc, sunt cârcotașă, pentru că adevărul e că mi-e bine acasă. Cui nu i-ar fi?
De mâine și până sâmbătă, schimbăm peisajul, ajungem la Cluj. Urmează impresii, partea II.

5

(Îmi) Caut răbdare(a), ofer recompensă

Am un copil fantastic. Am mai spus-o și o s-o mai spun. E cuminte, adorabil, vesel și plin de viață. Șmecheraș și încăpățânat uneori, așa cum sunt toți copii. Avem zile în care nu ne certăm deloc, sau mă rog, în care nu-l cert deloc. Avem zile în care face o tâmpenie după alta de nici nu apuc să mă dezmeticesc și atunci o țin într-o criză continuă. Strig la el, îl cert, el râde. Mă oftic și mai tare, de parcă uit că e doar un pui de om care vede în tot și toate joacă. Uit că degeaba mă enervez, mă las întunecată de nervi și oftici și frustrări și îl cert. Ridic vocea. Multe tonalități ridicate. De cele mai multe ori, după prima fază cea în care râde, își schimbă privirea. Se uită la mine cu ochii mari și începe să scâncească. Vine lângă mine, se lipește de picior și mă privește rugător. De multe ori, de prea multe ori nu las de la mine. Mă încăpățânez să-l văd ca pe un om mare. Să cred că pricepe supărarea mea.
Azi, după ce a alergat după mine prin bucătărie chiuind „mam mam” (în traducere: vreau mâncare) nu a vrut să mănânce. Nimic. Am făcut două feluri, ca să aibă de unde alege. N-a vrut nici măcar să deschidă gura. A întors capul a nu și nimic nu i-a putut schimba părerea. Am încercat, am fost calmă, hai, puțin, te rog, am pus la o parte prima farfurie, am încercat-o pe a doua. Nimic. NU. Am forțat, da, eu am forțat, MI-AM forțat copilul să mănânce! Rezultatul? Lacrimi. NU. Am ridicat vocea, m-am rugat. NU. I-am dat lingura în mână. S-a uitat la ea, a umplut-o și a răsturnat conținutul pe jos. NU. În momentul ăla am uitat de toate exercițiile de respirație, l-am scos nervoasă (da’ rău!) din scaun și l-am exilat la el în cameră trântind ușa. Ca să mă răcoresc eu. El, evident a început să urle. A ținut-o așa câteva minute după care, liniște. Am intrat. Mi-a adus o pernă (în traducere: vreau să dorm), a zâmbit și a încercat să se așeze pe piciorul meu.
M-am așezat lângă el și perna lui și am plâns cât n-am făcut-o de când îl am. Recapitulez: Eu, mama cool ce vreau să fiu, mi-am forțat, sau mă rog, am încercat să-mi forțez copilul să mănânce și când el n-a vrut l-am certat, l-am agresat verbal. Simt că sunt pe cale să devin ceea ce mă temeam cel mai mult că o să fiu. O mamă ca ălea ce-și forțează copii să mănânce, ca ălea ce nu pricep că și ei chiar
de-s mici, știu ce vor, ca ălea ce doar pentru că-s mame se joacă de-a dictatorii și cuvântul lor e literă de lege… Eu, mamă cool ce aș vrea să fiu, o dau în bară (scuzată-mi fie expresia) și apoi mă dau singură cu capul de pereți. Eu, mamă cool ce aș vrea să fiu, simt că nu mai am nici răbdarea aia puțină pe care o aveam cândva.
Acu’ respir adânc și scriu și plâng ca proasta-n continuare, ca o mamă cool ce aș vrea să fiu și nu-s.

1

Linișteeeeeeeeeeeeeeeeee!!!

Am impresia că trăiesc în cel mai gălăgios sat (orășel, hai treacă de la mine) în care mi-a fost dat să ajung. Peste tot sunt bruscată auditiv: pe stradă, în magazine, la plajă, în propria-mi ogradă. Lumea de aici are volumul dat la maxim. Nimeni nu se adaptează situației: sunt pe stradă, de ce dracu’ trebuie să-mi audă toți poveștile rostite ca prin megafon? Ies pe balcon la țigară, ia hai să o strig și pe vecina de la patru să-mi spun oful, poate se bagă și tanti din blocul de peste drum în discuție. E deschis pentru toți. Ce am gătit, ce gătim, criza, vremea și bârfele de la televizor. Nici nu-i nevoie să-l am pe al meu deschis, în fiecare zi, de cu bună dimineață deșteptarea vine la pachet cu ultimele știri. Și dacă nu-s doamne cu chef de vorbă, cu siguranță se găsește vreun frustrat să-și ambaleze motorul motocicletei exact sub geam. La discuții pe trotuare paralele am asistat de atâtea ori de le-am pierdut numărul. Una bucată muiere stă pe ăla din dreapta, alta pe ăla din stânga și-și țin conversația peste alte zgomote de mașini, motorete sau chiar alte cumetre. Pe plajă la fel: sunt suficiente două (asta în cazul fericit) să-ți strice complet ziua și liniștea. Țațe. Cu figuri.
Am ghinionul de a locui la etajul 1. Într-o clădire de la baza dealului ca să zic așa. Vara dacă am geamurile deschise nu îmi aud nici gândurile de motoarele lor. Că e urcușu-n față, de ce n-am profita de asta ca să „zgomotim” cu motiv, nu? Să nu uitam mașinile cu gemuri deschise și boxe pulsând. Sări-le-ar rulmenții, mai ales ălora de ascultă piese triste la 4 dimineața și se opresc sub fereastra mea.
Individul din colț și-a montat alarmă la magazin. Ceva nu-i în regulă pentru că se pornește când ți-e lumea (somnul, liniștea) mai dragă și nu se oprește cu jumătățile de oră. Cică nu știe motivul așa că nu o poate repara. Pornește alarma, se trezește și piticu’ și mai ia răbdarea mea de unde nu-i.
Anul trecut vecinul de peste drum și-a renovat casa. Zi de zi, de la 7 dimineața la 6 seara, șapte zile pe săptămână, zgomot infernal. Fără pauză. Când se oprea el, începeau vecinele discuția.
Tanti de sus nu aude bine. Nu-i nimic, aud eu. Tot ce zice și ce face. Oare îmi puteți spune voi de ce naiba o doamnă bine la peste 70 de ani muta de dimineața până seara scaune prin casă?
Oricine intră la noi în bloc, trântește poarta. Se aude la mine, stau la 1, v-am mai spus. Cel mai mult îmi plac aia de intră, se salută de jos și încep să-și povestească în timp ce urcă treptele.
Femeile sunt boala mea. Ăstea din jurul meu, toate, cunoscute ori ba, doamne sau țărănci, școlate sau fără, oh, femeile de aici sunt cele mai gălăgioase exemplare. Țipă nu vorbesc. Mă zgârie îngrozitor (așa de tare că de-mi aduce Ionuț vreuna din asta acasă îl bat de-i sună apa-n cap!) Vă jur.
Uneori îmi vine să ies pe balcon și să urlu cât mă ține: „Să n-aveți parte de liniște în veci, băăăă! Crăpa-ți-ar motoru’ în drum! Mușca-ți-ai limba, muiere proastă! NU VĂ MAI SUPORT!!!” dar cred că degeaba aș face-o. Nu m-ar auzi de zgmotul lor.

Dopuri de urechi pentru a acoperi ce trăiesc eu nu s-au inventat…

1

Time – out!

N-am scris nimic de 3 zile. Ieri, din lămâița pe care o menționasem în postarea anterioară nu mai rămăsese nici coaja. Era albă, palidă și nedormită. Cum, veți zice voi, după duminică relaxantă? După ziua de șezut fără pitic, liniște și pace? Să vă explic: sâmbătă seara după ce v-am împărtășit planul pe ziua următoare, m-am pus pe făcut bagajul micuțului și apoi m-am afundat între perne cu o carte bună-n mână și cu consortul alături. Planul de acasă suna așa: „Am să citesc până dimineață dacă am chef, mâine o să dorm și o să șed, în vârful patului ca o doamnă responsabilă ce sunt!” mi-am zis eu, chițăind veselă. Bun. Realitatea din târg: Ionuț s-a trezit la 4 dimineața, plângând de mama focului și cu febră. 38.4. A ținut-o așa, fierbinte și pe jumătate leșinat întreaga zi. Știți ce rău e să-l vezi pe cel copil, plin de energie și viață, toropit în pătuț, cu ochii sticlind? Am stat ca pe ace întreaga duminică. Noaptea, a fost și mai rău, febra a crescut, copilul a plâns căt n-a plâns în ălea 14 luni de când e cu noi. Luni dimineața, leșinată de somn (cum naiba rezistă mamele care au parte de copii plângăcioși???) am ajuns la medic. Ionuț – roșu-n gât și mucos. Trece până miercuri, mi s-a zis. Ai grijă de nas, curăță-l să nu facă otită. Clar. Luni a continuat cu febră și mârâieli, seara cu mai mult somn decât anterioara (vreo 2 ore). Marți a trecut fără febră dar mârâiala a rămas (combinată cu primele tentative reușite de cățărat pe mobilă!!!) iar azi noapte, oh, azi noapte am dormit amândoi. A rămas doar pompa pentru curățat nasul și nițică oboseală – stres – nici eu nu știu exact ce. Am de gând să mă tratez după amiază. Nu mai formulez fraze- plan, m-am lecuit. Așa că zic: aș vrea să iau o pauză de la ălea 365 de zile menționate aici și să mă manifest așa cum se cuvine întru ridicarea moralului 🙂