0

Gata!

Săptămâna trecută am încheiat o jumătate de episod din ciclul „renovăm ca să nu stăm” și din fericire, de data asta (nu ca în cazul zugravitului de acu’ 2 ani a cărui amintire încă îmi provoacă stări de leșin) am avut parte de greci harnici și serioși. Cealaltă jumătate a episodului (schimbăm și ușile din casă) se amână pe sezonul toamnă – iarnă pentru că domnul cel tâmplar (cât pe ce să-l fac tâmpit) alege întodeauna drumul cel mai lung de la el de acasă la noi și de obicei se dă uitat. Dar acu’ să nu fiu chiar cârcotașă. În fond, am avut parte de zile vesele și relaxante. Cu pitic și cu voinic ne-am retras la casa socrilor la malul mării, cu curtea și umbra la discreție. Soțul și-a luat rolul de cap al familiei în serios și i-a supravegheat el însuși pe muncitori (degeaba, pentru că oamenii chiar și-au văzut de treabă!) și întreaga poveste s-a terminat dupa 10 zile. Am amânat cu o săptămână întoarcerea acasă din motive de pură lene care m-a cuprins de la prea mult stat (când vă spuneam eu că simt cum mă grecizez nu m-ați crezut!) și de căldură insuportabilă (grade multe care m-au făcut să uit de cele promise în altă postare și am cerut ajutor de la tanti cu domeniul de activitate curățenia generală) De două zile am ajuns acasă, aș dormi în baie – așa de mult îmi place. Am reintrat în programul obișnuit (plus lenea ce mă doboară!) și mă minunez în continuare (de ceva ce ar trebui să constituie normalul, nu anapoda) de ce muncitori harnici și de cuvânt mi-au ieșit în cale! (pe ăia de au zugravit cum spuneam, acu’ 2 ani încă îi înjur și promit, dar promit că le rezerv o apariție scrisă! Alături de ei o să-l includ și pe tâmplarul rătăcit și alte personaje care-mi fac șederea de neuitat!)
Până atunci, între un căscat și un somn de voie, aleg a doua variantă iar aici revin luni 🙂

0

Pauză de voie și nevoie

În următoarea perioadă – ei zic 10 zile, eu sper să fie mai puțin de 30, ne apucăm de renovat baia. Gresie, faianță, zgomot și praf. Combinația ideală pentru luna iulie în Grecia fierbinte, dar… dar cum a fost ideea mea tac și fac. Când apuc, mai dau și pe aici… am zis!

3

Despre 4 iulie, două zile mai târziu

Acu’ patru ani, în 4 iulie sărbătoream penultima zi de vacanță în Grecia. Așteptam cu poftă să mă reîntorc la Viena, să am parte de liniște și relaxare după aproape zece zile petrecute printre grecii gălăgioși. Vacanță autentică alături de Maria, grecoaica mea dragă, familia și prietenii ei. Opt zile de plimbat de la o plajă la alta cu scurte pauze în Atena. Nu se întâmplase nimic special și eram sigură că așa va rămâne până la final. Evident, m-am înșelat. Acu’ patru ani, 4 iulie, penultima zi de Grecia mi l-a adus pe băiatul cu părul creț. Sau, cum zice el, (i-)am fost adusă băiatului cu părul creț. După o cină în gașcă, ne-am dus cu toții pe malul mării, pe o băncuță, să mai stăm la o poveste și îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, întrebarea ciudatului (cum mi se păruse mie atunci): „Te-ai gândit vreodată să te muți în Grecia?” Evident că am spus un NU hotărât, cu înfumurarea caracteristică a celei care „știe ea ce vrea”. Așa că m-a lăsat să mă îmbrățișez cu nu-ul atât de drag mie, mi-a urat o viață frumoasă și a plecat zâmbind. Oh, zâmbetul acela… Până la urmă s-a dovedit că a știut (și încă știe) el mai bine ce vrea și iată-mă, patru ani mai târziu, în Grecia, cu o istorie-n spate. Ironia? Zi de zi am parte de priveliștea băncii aceleia. Locul preferat de joacă al lui Ionuț e chiar în spatele ei… Și zi de zi îmi sună-n minte, întrebarea și urarea „ciudatului”, soț cu acte-n regulă de aproape doi ani… Oare a știut?

1

Impresii de călătorie, partea III (și gata!)

Ultimele trei zile la Timișoara au fost un fel de septembrie la final de iunie. Friguț, ud și cu vânt ce rivaliza cu ăsta de aici. Am profitat de ultimele momente cu baby sitter la discreție, m-am relaxat și am făcut planuri: cum să mă înalț peste toate cele (de aici) ce-mi provoacă nervi și zile amare, cum să văd partea plină a paharului, cum să închid ochii, să mă calmez și să mă bucur de ce am. Până să ajung înapoi acasă însă mi s-au șters din minte complet planificatele. Dau vina pe grevă, oboseală și pe Ionuțul care nu ar sta locului nici în ruptul capului. Miercuri dimineață. A doua zi de grevă în Grecia, eu pe picior de plecare în România. Sun la aeroport: „Zburăm”? „Zburați.” „La fix?” „La fix”. Ajungem la aeroport la nici jumătate de oră după cele discutate. „Zborul dumneavoastră are o oră întârziere. Veți pleca la 10:45”, mă anunță un domn simpatic. „Probabil că e mai bine să țineți căruciorul la dumneavoastră”… „O oră sigur rezist”, îmi spun calmă. Până să trec de control trece aproape jumătate din timp doar așa, aștptând la coadă, pentru că românu’ se grăbește, nu te-ar lăsa Doamne ferește să treci în față. Nici de ești gravidă, nici de ești cu pruncu-n brațe, cu siguranță nici de e în cărucior. Ajungem la poarta de îmbarcare (știți ce mișto e să urci cu ditamai căruciorul în brațe pentru că la Timișoara aeroportul are liftul lipsă?) și văd 12 în fața ochilor. Ora de plecare: 12. Așa că am petrecut aproape 3 ore cu piticul incredibil de vioi în pofida trezirii la șapte, alergându-l de la un ghiveci la altul, de la scările din dreapta la ălea din stânga, de la linsul geamului la scuturatul pubelei de gunoi și tot așa. După două ore am uitat de toate principiile (mele) de creștere și am încercat să-l montez în fața computerului cu niște desene animate. Vezi să nu. Așa că am continuat alergătura. Speranța mea cum că după atâta fugă va urma somn de voie de măcar câteva ore (echivalentul zborului) s-a năruit de cum ne-am așezat. N-a dormit și nici n-a stat așa că am continuat alergătura în aer. Aterizare, la ora la care ar fi trebuit să fim acasă, înaintea noastră sute de oameni și alte sute de valize. Dar pentru că (cel puțin) din punctul ăsta de vedere, grecii nu-s ca noi, am trecut grațioasă, în ritm de împins cărucior, în față. O oră mai târziu, în mașină, consortul s-a emoționat, a încurcat ieșirile și ne-a plimbat încă o dată prin fața aeroportului (unde pe cuvânt de onoare aveai impresia că se filmează ceva serial apocaliptic!). Am ajuns acasă unde ne aștepta mormanul de nisip, trotuare stricate și mult zgomot (a doua zi de dimineață pentru că miercuri a fost grevă!). Se lucrează de zor în continuare așa că zilele următoare o să continui cu încălcatu’ promisiunilor (din categoria: „eu așa ceva nu o să fac niciodată!!!”) și mă mut la soacră-mea, la curte și la malu’ mării. Un weekend ca al meu să aveți și voi!