1

Hă hă hă

Și minunea a venit. În forma cardului lu’ mama care m-a salvat și m-a pus la facut bagaje cu viteză de n-am mai apucat să planuiesc și să organizez ordinea pe culori a boarfelor. Mai bine, după cum a remarcat și soțul. Așadar plec azi, peste câteva ore și tocmai am aflat că aș fi plecat și mâine tot la fel. Greva controlorilor de trafic a fost declarată ilegală și prin urmare, nu are loc (mirați-vă voi, că eu am reununțat să o mai fac atunci când vine vorba de grevele ăstora!).
A doua oară mi se arată să plec, câteva zeci de euro mai târziu (penalizare pentru schimbarea biletului) … mai devreme. Nu-i nimic, promit că nu mă supăr. O zi în plus cu Deuța și Maria (reuniune facem la Viena!) nu cred ca i-ar strica nimănui!
Să ne auzim cu bine!

1

Ziua buna se cunoaște de dimineață?

Am petrecut un weekend de invidiat. Bine că a trecut. Sâmbătă de dimineață, la locul de joacă, m-am trezit înconjurată de un grup de mame puse pe hrănit copii. Chips-uri, înghețată și napolitane, sucuri la cutie. Discuțiile s-au întins – și în direcția lor și urechile mele. Mai bine nu aș fi făcut greșeala. Ce programe preferă micuții la televizor, ce facem dacă nu mănâncă (îi șantajăm cu privitul la televizor, dacă nu v-ați dat seama!), ce program au ei toata ziua și din nou, ce mănâncă (după patru ani de Grecia o spun cu mâna pe inimă: ăștia trăiesc pentru mâncare!). Între timp piticii și-au scos game boy-urile din dotare (sau na, cum s-or fi numind acuma) și au făcut și la locul de joacă ce probabil fac și acasă. N-au socializat. Mie episodul mi-a provocat dureri de stomac și așa am dus-o întreaga zi. Ce să fac, pun la suflet…
Între timp, tot acolo, fiul meu și-a umplut tenișii cu pietricele (ca să am eu ce scoate înainte de a pleca înspre casă) iar eu am închis urechile și mi-am întins antenele spre un afiș mare, pe poarta unei grădinițe vecină cu locul de joacă. „Duminica asta, teatru pentru cei mici: Pinochio, teatrul Papadimitriou, Halkida, 11:30”.
Anunțat urgent soț, așteptat cu emoție duminica dimineața. O fi Ionuț mic și probabil că nu e de el (încă) teatrul, dar merită încercat, nu? În fond, pofta se trezește mâncând.
Duminică dimineața, 11:15. Teatrul închis. A, păi piesa a fost deja, acu’ două duminici. Adică „duminica asta” a fost aia, din 11 septembrie, ne lămurește tanti de la poartă. De dimineață tot vine lume și întreabă. Și săptămâna trecută la fel… Perfect, zic eu. Am început bine ziua. Și am ținut-o tot așa. La prânz mă anunță soțul că miercuri, 28, e grevă la aeroport, de la 12 la 16. Zborul nostru (către zone mai roz și dragi mie) e (sau ba), ați ghicit, miercuri la 13. Plecăm ori stăm?
Aseară târziu am decis să schimb data și organizarea: gata, plecăm mai repede. Dar cum planul de ieri și situația de azi, evident, sunt incompatibile, acum sunt probleme cu achiziționarea biletului nou. Sunt în pioneze. Aștept. Plecăm (mâine) ori stăm (până miercuri.) Și dacă stăm, totuși, plecăm?

5

Continuăm cu lucruri sfinte…

În cele ce urmează vă dau voie să mă faceți cârcotașă, afurisită sau chiar de-a dreptul ticăloasă și lipsită de respect. Pe cei bisericoși nevoie mare îi sfătuiesc să se oprească din citit chiar aici, urmează o serie de blasfemii și miștocăreli greu de urmărit. Bunică-mea probabil mi-ar certa tonul acuzator, despre ce ar spune Nana noastră dragă nici nu vreau să mă gândesc. Doamne iartă-mă așadar, dar și explodez de nu aștern două episoade ce mie mi s-au lipit în frunte ca și clătitele (mele) de tigaie.
Acu’ vreo patru luni, în plin sezon gripalistic, mă sună o cunoștință. Pitica unei prietene de-ale ei era cu febră, a n-șpea oară în puține săptămâni. Temă de discuție ca între femei, vorba vine. O întreb ca tot omul: „păi unde a dus-o? A fost în contact cu multă lume? A ținut-o dezbrăcată? A băut ceva rece? Ce zice doctorul?” „Păi, zice ea, cică e gripă. N-a dus-o în parc, o ferește de stat cu alți copii mai ales de când e așa sensibilă. Doar duminică a dus-o soacră-sa la biserică, la slujbă…O ia în fiecare duminică” Pitica fetei e cu câteva luni mai mică decât Ionuț, a se înțelege. „Scuză-mă, îi spun eu, dar de ce o duce la biserică în fiecare duminică? Gripă-n floare, are abia un an și ceva și oricum nu pricepe nimic din ce se întâmplă acolo…” răspund eu, păcătoasa. „Păi așa trebuie, să se învețe de mică. Și oricum în biserică nu te prinde boala.”
Bun, discuția de mai sus nu a avut loc între mine și o necioplită. Fata are ceva școală și pretenții cât cuprinde. Cam degeaba. (în aceași ordine de idei, când i-au furat lu’ bunica portofelul, în timpul slujbei de duminică nu s-a semnalat nici un mort lovit de trăznet în biserică!)

Episodul de mai sus a fost și cel numit „de încălzire”.
Ăsta ce urmează s-ar putea să-mi aducă excluderea din familie (nu doar din cea a ortodocșilor). Câteva luni bune am fost privită cu reproș de fiecare dată când am îndrăznit să rostesc cu voce tare numele copilei (ales pe când ea avea câteva săptămâni) pentru că, evident, voi nu știți că aici bebeii nu au nume până la botez. Pe una bucată bebeică au strigat-o Ileana (nume ales întâmplător) un an jumate, până în ziua botezului, când ne-au dezvăluit surpriza: de fapt o să o cheme Camelia. Biata fată încă privește dezorientată de fiecare dată când cineva o strigă pe nume(le cel nou).
Înapoi la oile mele. Într-un final a venit și ziua cea mare și pentru bebelușa noastră. Plecați peste mări și țări să o creștinăm pe adorabila creatură (chiar e!), au făcut totul ca la carte, în buricul ortodoxismului. Nimic de obiectat. Chiar frumos am putea spune (dacă ești pasionat de ritualuri de botez). Când însă am aflat că fata va sta nespălată trei zile, cu uleiul sfânt năclăit în păr (are mult, cică nu-i voie să o tunzi înainte de botez, ups!) și că așa va reveni pe plaiuri natale, am crezut că se vrea a fi o glumă tradițională. N-a fost nici o glumă. Au ținut-o așa trei zile după care într-un final, au spălat-o iar apa, apa folosită a fost adunată într-o găleată și au aruncat-o în mare. Ține-ne Doamne întregi la minte (pe noi, restul). Și ei să-i trăiască numele, cum se zice p-aici.

De când mă știu am fost fascinată de tradiții și obiceiuri. Îmi plac. Atâta timp cât nu frizează ridicolul (sau ceea ce consider eu a fi ridicol). În lumea mea, în lumea din capul meu (cum am zis-o de atâtea ori) ai voie să te porți ca un creștin extrem de așa ți-e voia, dar fă bine și respectă tot ce-i scris, nu doar ce-ți convine sau ce dă bine la restul publicului. Dacă ești unul dintre cei care fac mătănii adânci de fiecare dată când trec pe lângă o biserică, care se închină pios, care se bat în piept cu credința iar pe la colțuri bârfesc, invidiază și nu știu ce să mai scoată la înaintare pentru a-și sublinia bunăstarea, nu o să mă convingi nicioadată că nerostind numele unui copil nebotezat încă ești mai tare în credință decât una ca mine, păcătoasa de mine. Am zis.

4

Despre zugrăvit ca despre lucruri sfinte…

Acu’ vreo doi ani, cam prin octombrie, vine soacră-mea cu ideea zugravitului casei (noastre). Nu locuim împreună cu socrii, dar pentru că doamna se simte ca acasă (și bine face!) își permite (și îi permit) să-și dea cu părerea. Cum în Grecia se poartă obiceiul aranjării casei înainte de nuntă, propunerea nu era nouă. Cum însă înainte de eveniment nu prea ne-a ars nouă de zugrăvit și redecorat, am amânat și am uitat. Ea nu. A găsit muncitori, am ales culori și după ce am auzit promisiunea (în 5 zile, până vă întoarceți, suntem gata!!) m-am liniștit. După cum ne este (bun, rău?) obiceiul (alții fac, noi ne cărăm) am făcut bagaje, am predat cheile la soacră și am plecat. Într-un weekend prelungit, la București. Joi dimineață, prima zi de lucru. Soacra raportează: Domnu’ Ianni – șeful – își aduce ustensilele și angajatul de bază, un moșulică tare vorbăreț. Vineri dimineață, încep să zugrăvească. Un perete din dormitor, jumătate de perete din bucătărie, o ușă de la balcon și una de pe hol. N-o fi chiar asta ordinea, dar ați prins ideea. Duminică seara, pe când ajungem acasă, vorba vine, plecăm direct la socrii. Casa e vraiște, pe jumătate zugrăvită, în totalitate murdărită (mucuri de țigară pe jos, pe parchet? răspunsul vine: ori schimbați parchetul, că și așa e vechi, ori iei o mochetă!), și semne că ar fi gata sunt. Pe naiba. Luni dimineața mă prezint eu la șantier, pornită pe scandal. Moșulică sus pe scară – îmi povestește în timp ce vopsește o ușă. Timp de aproape un ceas jumate. Cât de grea e meseria, că trebuie făcută cu atenție, că el e bărtân și nu vede bine așa că dă de mai multe ori cu pensula ca să fie sigur că acoperă tot. Mă simt ca într-un film cu proști. O ținem așa, în pas de melc întreaga săptămână, simt cum îmi ies din pepeni. Șeful Ianni nu e de găsit, doar moșulică apare în fiecare dimineață și lucrează cu program scurt. De la 8 la 1. Că îl doare spatele și nu poate sta în picioare așa de mult. Altă luni dimineață, casa în continuare vraiște nici urmă de finalizat lucrare. Apare șeful. El vrea bani, eu rezultate. Păi aș vrea să mă plătiți înainte că … știți am niște datorii… Terminați de zugravit, vă cărați și capeți bani. A spus soacră-mea că eu deja nu mai îmi găseam cuvintele (frumoase). A mai miorlăit așa, cam o jumătate de oră după care a dispărut. A rămas moșulică. Miercuri de dimineață reapare Iannis cu doi imigranți, afgani sau pakistanezi. Tacuți și al naibii de harnici. Până seara, casa a fost gata zugrăvită. Joi dimineața apar cei doi, moșulică și Ianni. Unul să-și strângă sculele, altul să-și primească plata. Ianni mă întreabă ceva, nu îl înțeleg exact. Mai vrea să vopsească un zid, un cadou din partea lui. Sunt absolut ruptă de oboseală, nervoasă că m-au ținut atâta în altă parte, îmi vreau liniștea. Nu pricep ce vrea de la mine, înțeleg doar că vrea să mai picteze ceva. Să picteze unde vrea, numai nu aici! Îmi vine să-l strâng de gât așa că îi dau afară. Nu mai vreau nimic, dispăreți! Au dispărut și reapărut două zile mai târziu. Vopseaua de pe ușa de la baie nu s-a uscat bine și la contactul cu balamaua, s-a lipit și dezlipit. Vine șefu’ cu un borcan de vopsea la mână. Nu-i ecologică, așa ca pe restul ușii, îi spun. Miroase. Nu am mai avut ecologică, dar nu contează, e tot albă. A fost albă timp de două zile, apoi s-a transformat într-un galben murdar. L-am înjurat în gând până săptămâna trecută când am schimbat ușa. Irelevant.
Doi ani mai târziu: reparăm baia, schimbăm uși. Primul episod e gata în câteva zile, al doilea în mai multe. Suntem gata. Soacră-mea îi laudă pe muncitori și ne amintim de ceilalți. Îmi zice râzând: eh, și nu l-ai lăsat pe Ianni să îți facă un cadou! Chiar așa, ce cadou? Nu l-am înțeles atunci, ce a mai vrut de la mine? Soacră-mea începe să râdă și mai cu poftă: nu ai înțeles ce voia să îți zugrăvească pe peretele din bucătărie? Nu, ce? Cina cea de Taină, în mărime naturală, continuă ea chițăind. Probabil ca să le iert păcatele.
A râs ea atunci, acum râd și eu… Voi?