0

Vreau de la Moș Crăciun…

… un vaccin anti prostie. Care să fie eficace chiar de doare. Serios vorbind, m-aș oferi voluntar întru testarea lui, poate așa îmi vine și mie mintea la cap și nu mai bag de seamă toate cretinismele ce-mi ajung la urechi. Sau poate ălea/ ăia ce debitează se vindecă. Cum vrei tu, Moșule…
Ionuț e răcit, vorba vine, e mucos. Probabil că a primit virusul de la băiatul cel cu părul creț adică tată-său care de miercuri încoace tușește și e cu pachetul de șervețele la datorie. Nu știu. Cert e că s-a trezit ieri cu mucii-n gura, scuzați expresia și până seara am tot șters la ei. Febră nu, doar nițică tuse cât să mă țină pe mine antenă (între timp urmez și eu calea mucoșilor asortată și cu durere-n gât) Când s-a aflat că Ionuț nu-i bine, au început să curgă telefoanele din direcțiile altor mame, sprijin la suferință. Pentru că eu mai nou nu mă mai panichez (ok, mai că n-am leșinat la prima lui febră și răceală, între timp mi-am revenit în simțiri și cu picioarele ancorate-n realitate) am luat tonul cel plin de stres al altora în glumă și la mișto. Eh, îi curge nasul, îi trece, nu-i mare lucru. Mă antrenez pentru la anul când merge la grădiniță și probabil va fi așa mai mereu. Eh, îi șterg mucii, stăm în casă o zi două, trece. Credeam că e de bun simț să nu îmi fac griji, e doar un copil, toți copiii, mai devreme sau mai târziu, au parte de din ăstea, le vrei ori ba. Când a răsărit întrebarea, „Băi, dar ce mamă ești de nu-ți pasă că-i bolnav? Te gândești să-l trimiți la grădi chiar dacă N-AI NEVOIE (!?!) știind că se va îmbolnăvi… Din ăstea nu o să întâlnești în Grecia…” la propriu, am rămas fără replică. Ce să explic? Că da, nu-mi pasă că a răcit, ei fix, pentru că a mai răcit și o să mai răcească? Și chiar de-l țin în casă până la 18 ani tot o să o pățească odată ș-odată? Că nu-l vaccinez pentru gripe și alte mofturi doar pentru că sunt de părere că trebuie să se călească nițel? Că oricât mi-aș dori să nu fie niciodată, dar niciodată bolnav, tot o să se întâmple? Că nu-mi pasă dacă o să se îmbolnăvească o lună, două, trei în primele episoade de grădiniță pentru că eu nu-l vreau crescut în borcan? Că nu-mi place să-l știu că linge toate gardurile și pune mâna pe toate gunoaiele dar accept faptul că doar așa învață și se călește? Că nu îmi pasa că bate vântul și nimic nu mă oprește din a-l lăsa să umble desculț?
Hai sictir! (de unde naiba mi s-a năzărit expresia asta???)
Ce mamă sunt? Una pe care dacă ați fi avut-o probabil că acum n-ați mai fi tremurat la fiecare adiere de vânt și nu v-ați fi mai vaccinat copiii contra tuturor posibililor și imposibililor viruși. Și mă repet, hai sictir!

Anunțuri
3

Negrule, negruțule, vedea-te-aș culoare!

Am ajuns acasă. Bucurie mare (ei da, mi-a fost nițel dor), soțul cu gura până la urechi. V-am pregătit surprize mă anunță el în drumul de la aeroport înspre Halkida. Ajungem acasă. Începe expunerea realizărilor: holul de lângă camera lui Ionuț arată ca unul de la o grădiniță. Puzzle-uri de lemn agățate pe perete, o tablă pliiină de magneți (piticul e topit după ei), ceva jucării de lemn cu bile (fac zgomot!!!) și din nou, magneți. Fiul meu e cu gura până la urechi. Eu la fel – casa e lună și bec. Un singur lucru îmi întunecă privirea: un munte de haine care ascunde ditamai fotoliul. Hm, am spălat tot, exclamă fericit crețul. Nu le-am călcat pentru că nu știam cum îți place să le… împătur, se scuză repede.
Nu mai calc, îi explic eu pentru a suta oară. (cum se face oare că bărbații aud numai ce vor și ce îi interesează? Ah, e reciproc spuneți voi? N-am știut…) Așa că încep să împătur și să le distribui la locurile lor (n-am mai avut răbdare până a doua zi, certați-mă!) Mâna îmi ajunge pe o bluză de o culoare îndoielnică. Un gri-petrol- urât. Uuuu, tricoul meu cel roz! Dialogul ce urmează e pe bune:
– Coooooosssta, strig cu foc.
Apare de după ușă cu mutra pleoștită.
– Asta nu-i culoarea inițială, așa-i? M-am gândit eu când l-am văzut, dar n-am fost sigur: așa o fost sau așa o ajuns? răspunde gâtuit soțul meu cel gospodin.
Mâna mea trece la altul. Fostul meu tricou preferat, alb cu o pisică rozalie imprimată-n față. Același gri-petrol-urât. Ridic o privire a la mamă-mea (prietenii știu).
– Nici ăsta nu era așa? întreabă mai mult din priviri consortul.
– Nu. Cum le-ai combinat la spălat?
– Exact așa cum ai lăsat tu scris! Rufele colorate împreună, rufele albe separat.
– Și pe ăstea două, alb – colorat și roz cu ce le-ai băgat?
– Cu hainele colorate! răspunde el ușurat.
– Definește colorate, încep eu interogatoriul, ca la școală.
– Păi albastre, verzi, negre… scoate el dintr-o suflare.
– Costaaaaa!!! Negre???
– Păi da, negrele nu-s colorate?

Între timp mi-a trecut oftica (vorba vine, tot cu gura până la urechi am stat) și încerc să realizez unde am greșit. Căci, așa cum mi-a atras atenția și soțul meu cel grijuliu, e vina mea. Trebuia făcută o listă detaliată care să cuprindă toate împărțirile de care au parte hainele colorate, mai închise, mai deschise, mai albe sau bej. La ce te poți aștepta de la cineva care încă nu pricepe că albul nu e doar alb ci e alb pur sau alb zahăr, alb cu reflexe albastre sau perlă? Sau care crede că gri-albastru-violet îi cam același lucru? Păi nu?

0

Port ochelari cu lentile roz: viața mea-i frumoasă (când Ionuț mă strigă maaaa-maaaa)

Nu m-am putut vedea niciodată în ipostază de mamă. Nu credeam că o să ajung să fiu una și mereu mi s-a părut că rolul ăsta e destinat altora, sigur nu mie. Și totuși s-a întâmplat iar acum – știu, e clișeu – realizez că nu aș schimba situația asta pentru nimic în lume. Poate sunt reticentă când vine vorba de a-i asigura un frate/ soră lui Ionuț dar pe el, oh, pe el nu l-aș da nici de-ar fi să pot da timpul înapoi. Și ca o mamă ce sunt acum (posesivă și egoistă) vă dați voi seama cum am așteptat prima lui vorbă. Pe la 10 luni a zis ceva ce a sunat a mama, evident. A sunat doar pentru mine și doar o dată, o singură dată. Bucuria mi-a fost de scurtă durată. La fiecare încercare de a-l manipula, repetând silabele la nesfârșit, maaa-maaa, maaa-maaa, fiul meu povestea cu mingea. Gol. Primul lui cuvânt. Tare și răspicat. În loc să mă învăț minte, am continuat. Maaaa-maaaa, maaa-maaa de atâtea ori pe zi până când Ionuț, sătul, mi-a răspuns: tata. Tare și răspicat. Și a ținut-o așa cu gol și tata până de curând, când am lăsat orice speranță și i-am dat pace.
Viena. Eu, Dea, Ionuț. Pe canapea. Mă ridic, dispar. Aud: mama? Sor-mea începe să urle, l-ai auzit??? Te-a strigat!! Vin în cameră și ies din nou. Aud: mama? Sar ca nebuna înapoi pe canapea, îi iau pe Ionuț la smotoceală. Ies din nou. Aud: mama? Revin, sar, smotocesc și pupăcesc. Ies. Aud. Revin. Smotocesc, pupăcesc. Ies. De vreo douăzeci de ori. Nu mă mai satur. Ionuț mă strigă, mă caută, spune mama și așteaptă râzând reacția mea. E aceeași de fiecare dată. Îl smotocesc și pupăcesc și-l drăgălesc. Nu mă mai satur. Așa că din cauza asta sunt prinsă într-o stare de euforie ce nu se mai gată (mama, mama, mama!) fac planuri mari și chiar le pun în practică. Chef de miștocăreală n-am (încă) dar nu-i nimic, (re)vine el. Viața chiar e frumoasă (când Ionuț mă strigă mama!)

0

(Nu)-s „acasă” și mi-e bine

Am plecat din satul meu cu o zi mai repede, marțea trecută adică. Greva de miercuri nu s-a mai ținut (grecii ăștia atât de dragi mie, nici de grevele promise nu se pot ține!) dar vai, nu m-am supărat deloc. Am câștigat o zi la Viena cu Maria mea de suflet. M-am bucurat de zilele cu soare de acolo, de revederi cu prieteni dragi, am realizat (ca de fiecare dată) că vremurile ălea de umblat noaptea din bar în club și de atârnat pe câte o canapea străină până dimineață cu Belle and Sebastian pe fundal sunt apuse și trecute (și în veci nu or mai fi la fel cu ăstea de acum, oricât am încerca să ne păcălim). Ionuț s-a bucurat și el de locuri de joacă mai altfel decât ălea de acasă, cu copii așa ca el, obișnuți cu praf și noroi, desculți chiar, fără mame stresate că picăăăăăă pruncu’ și se lovește, fără urlete nuuuu te urca, nuuuuuu pune mâna, nuuuuuu, nuuuuuu!!! Pești și porumbei, plimbări cu metroul, voie bună.
De luni suntem la Timișoara, alți prieteni dragi, ce nu m-aș mai da dusă. Stau aici, la cloșca mea cum s-ar zice și ioi ce bine-i. Scriu: pregătesc poveștile pentru cei mici și mai am o listă de altele, pentru oameni mari numa’ bune de pus pe blog (că-s al naibii de siropoase și originale, pe cuvânt!).