1

Sondaj pe bune

Am crescut cu doi părinți plini de umor. Al mamei, eh, al mamei e mai greu de priceput, dar e din belșug, sarcastic, ironic și cu țintă fină. Al tatălui, al lui e de legendă. Surd dacă ești și tot te strici de râs de-l prinzi în pasă bună – aproape tot timpul a se înțelege. Am crescut cu ăștia doi și ceva, ceva s-a legat și de mine. Niciodată n-au fost răutăcioși în glumele lor și mereu ne-au încurajat în a privi viața cu umor. (mamă, știu că suna a SF cele scrise de mine aici, dar crede-mă, ești al naibii de haioasă!)
În ceea ce privește subiectele, situația e cam așa: tata cam ia peste picior pe toată lumea, familie mai ales. Are material cât cuprinde. Mama, eh, mama păstrează ironiile pentru situații extreme, între timp își folosește privirea, criminală, vă rog să mă credeți. Eu până nu demult, făceam mai mult haz de necaz. Unde am nimerit, am dat peste subiecte din belșug. Familia cea nouă mi-am lăsat-o în pace. Sunt oameni atât de dragi mie și atât de buni și simpli și cu inimi până-n cer și-napoi că și de aș fi vrut să zic, n-aș fi găsit ce.
Între timp, s-a mărit. Moment care a schimbat multe. Etica și bunul meu simț au întâlnit limba ascuțită. Ale mele toate trei. Am căpătat dintr-o dată, ca să zic așa, subiecte cât pentru o colecție de romane. Am totul chiar sub nas, râd de una singură (sau în doi) dar nu știu, parcă nu îndrăznesc… E voie? Sunt rea dacă râd de prostii? Dacă prostiile sunt în familie ar trebui să mă fac oare că nu le văd? Aud? Of, nu trece zi să nu capăt câte una zdravănă sau să văd una și mai și și pe cuvânt de onoare că așa, așa îmi vine să mângâi câte o poveste pe tastatură. Am mai scăpat eu când o fost prea grosolane ca să nu le menționez. Și vin, ca bulgării, vin peste mine. Mă acoperă. Nu știu ce să fac. Să tac, să zic. Așa că apelez la voi si pun în funcțiune un sondaj, primul.
Să vedem, voi ce ziceți?

p.s. Nu că aș vrea să influentez în orice fel votul, să fim înțeleși dar așa, ca fapt divers (am aflat și eu ieri): Știați că nu-i bine ca băiețeii să poarte pantaloni cu bretele? Cică nu mai cresc în înălțime!!! (cum Doamne iartă-mă să țin în mine chestii din ăstea???)

Anunțuri
4

Alfabetul Alexandrei

A – de la aici și acum. Încerc să nu mai stau ancorată între două lumi – cea care a fost și cea care o să vină ci să-mi trăiesc prezentul. Nu-mi iese de fiecare dată dar sunt pe drumul cel bun. O simt.
B – de la bucurii mărunte. Un zâmbet de-a lui Ionuț, o strângere de mână, o plimbare pe nisip, miros de mare, o seară cu oameni dragi mie.
C – de la Costas cel creț. Cel mai cel dintre toți. Bărbat cu umor și inteligență peste medie. Ironic și sensibil și bun. Le are pe toate și-i al meu.
D – de la dor. Tot mai mult și tot mai des, dor de casă și de prieteni. Nu știu ce m-aș face fără telefon, messenger și mesaje. Cu siguranță aș fi în minus cu o dependență. Alt d.
E – de la excursii. Aș putea să o țin tot așa, dintr-o excursie în alta, din aeroport în aeroport. Tot pe drumuri. Nu mă mai satur de văzut lucruri și locuri noi. De-abia aștept să văd câte bilete de avion îmi aduce anul care vine!
F – de la familie. Puțin importantă până în urmă cu câțiva ani. Familia era acolo, se subînțelegea. De o vreme încoace însă mi-e tot mai aproape de suflet.
G – de la grabă. Caracteristica mea de bază. Nu am răbdare mai pentru nimic și sunt mereu pe fugă. Cu un picior afară. Și când ajung acolo unde mă grăbeam să ajung, nu, nu mă liniștesc. Mă grăbesc înapoi.
H – de la Halkida sau Chalkida sau Xalkida. Noua mea acasă. O critic și o miștocăresc, mă oftică de mor nu alta, dar nu mă dau dusă. Am ajuns la concluzia că prefer să nu-mi placă aici dar să pot să plec când vreau și unde vreau decât să-mi placă în altă parte dar să nu pot pleca la fel de ușor. Asta-i situația când ești parte în afaceri de familie.
I – de la Ionuț. Ioannis. Piticul meu. Adorabil, isteț, vesel, iute, zâmbăreț, fericit. Copilul.
J – de la jucării. Le văd peste tot. Ionuț se bucură de cratițele mele, eu aș cumpara și trenul cu numărul 10 și cutia de cuburi și poate încă un sac de prostiuțe și cărțulii colorate și ursuleți și și și…
K – de la Konstantinos sau Kostas. Vezi litera C.
L – de la lume largă, lume, aș mai vrea vreo zece vieți să te văd toată. V-am zis cât îmi place să mă plimb?
M – de la mama. Mami. Mama mea. În continuare, cuvântul care mă topește. Mama. Mami. Mama mea. O înțeleg acum și pe Maia. Cea de la care încă învăț.
N – de la n-aș putea fără telefon și internet nici măcar o zi. Grav.
O – de la nume de cod Gălbenuș. Prietenii știu de ce. Cea mai gravă pierdere de timp din istoria mea îK (înainte de Kostas). Când îmi amintesc îmi vine să mă iau la bătaie, nu alta!
P – de la pitic. Cel din capul meu, veșnic pus pe șotii. Care se pregătește de ani buni să iasă-n lumina reflectoarelor, respectiv în ediție tipărită.
R – de la roșii cu feta și pâine prăjită cu ulei de măsline. O seară de vară, un băiat cu părul creț și un pahar de vin alb. Alt moment din categoria lucuri mărunte ce mă fac fericită.
S – de la sunet de pian. Mă înnebunește și de-aș putea l-aș pune pe fundalul tuturor gândurilor mele.
Ș – de la șoapte. Chițăind cu Ionuț, pe întuneric. Eu șoptesc, el chiuie.
T – de la tata. De departe cel mai haios om pe care-l cunosc. Are un sac de
poante-n spate și alte mii de ironii și poezii. Un deliciu.
Ț – de la țoape. Norocoasă cum sunt, îmi ies în cale peste tot. Partea rea e că uneori simt că sunt și eu una. Partea bună e că-mi trece repede și mă inspiră de minune!
U – de la unu + unu = trei. Și atât.
V – de la Viena, ce altceva. Orașul cel mai drag mie. Unde am petrecut ani de vis și unde o să mă întorc mereu cu sentimentul că sunt acasă.
W – de la WiFi. Fără de care aș fi probabil mai liniștită și mai puțin on line.
X – de la Xalkida, Chalkida, Halkida.
Y – de la i-ul grec. Unul dintre ele, pentru că pe aici i-urile sunt de mai multe feluri. După patru ani tot le încurc și le pun după ureche. Și grecii mai spun că germana-i grea!
Z – de la zmeură. Fructul meu preferat. În orice combinație, cantitate și oricând.

Dau mai departe ideea, Ralucăi (poate ne faci un rețetar alfabetic:) și Dianei (că-i loc și de alte ocupații) și oricui mai are chef de împărtășit.

2

Cozonac încovrigat

Mă apucă din când în când, așa cum spuneam și în postarea anterioară, cheful de gătit. Prajituri și biscuiți, dulciuri și alte cele. Din categoria desert, se înțelege. Nu am realizat până acum că pentru astfel de activități e nevoie de talent și răbdare. Nu. Mă încăpățînez și insist să ascult sfatul soțului care spune că e vorba doar de practică pentru a atinge perfecțiunea gustului. Ieri fiind invitați la o adunare de juniori – Ionuț și alte două zâne mi-am pus în cap să dau gata asistența. Căutare rapidă printre rețetele cu dificultate mică – doar așa ca să mă aigur că n-am cum da greș, am pregătit ingrediente, am așteptat să adoarmă piticul și am pornit. Chec simplu în formă rotundă. Câte ouă atâtea linguri de făină și zahăr, coaja de la o lămâie și un praf de vanilie. Până și fiul meu s-ar fi descurcat, așa pare. Am amestecat toate cele enumerate mai sus. Vreo cinci minute până m-a durut mâna și ochiul (expertă, ce mai!) mi-a zis că-s bine. Jumătate din cantitate o amestecați cu o lingură de cacao. Care jumătate? Fundul bolului abia, abia e acoperit de întreg. Cam zemoasă compoziția. Ei, nu-i nimic, execut checul și mai simplu, fără cacao. Torn amestecătura, puțină vă spun! în forma rotundă (oh, din silicon, de un verde smarald o minunăție de tavă cumpărată de dragul culorii și nefolosită de trei ani). Se umple cam un sfert. Cum naiba crește checul meu? Mă uit din nou pe rețetă. Nici o vorbă despre praful de copt. Știu ei mai bine. O bag la cuptor. 30 de minute mai târziu, checul din poză și covrigul din cuptorul meu au în comun doar ingredientele.
De supărare, l-am înghițit dintr-o îmbucătură și m-am prezentat la întâlnire cu niște delicate și pufoase prăjiturele făcute de alții.

P.S. Cică ouăle alea trebuiau despărțite și bătute separat. Albușurile pe o parte, gălbenușurile pe alta. Măcar o jumătate de oră în total. Nu mă las. Revin.

2

Triluind a veselie

Nu am mai avut de foarte multă vreme (am și uitat de când) așa o stare de bine și de liniște interioară. Habar n-am ce s-a întâmplat, pur și simplu plutesc. De trei zile încoace. Am pace în minte și-n suflet și sentimentul că toate-s pe drumul cel bun și se vor termina cu bine. O fi 11.11.2011 de vină? Că parcă atunci m-a apucat… Sau să fie biletul de avion către Viena? Gândul unui Revelion cu băiatul cel creț în vreo locație dragă mie? O fi ălalalt bilet de avion? Către casă? Să fie toate la un loc? Cert e că starea asta pe cât de bine-mi pică, pe atât e de neprietenă cu inspirația mea. Acu’ de sunt în armonie cu tot ce mi-e în jur, parcă nu-mi vine să stau pusă pe harță. Nici de miștocăreală nu-mi arde și nici de râs în sinea mea. Am niște reacții ce mă sperie nu alta (bine că o realizez!!!). De exemplu, ieri m-am trezit aprobând cu foc necesitatea unei bluze de marcă, de foarte marcă, în garderoba unui copil ce n-a împlinit nici un an. M-am trezit răsfoind cataloage cu tăvi și ustensile de gătit (eu?!!!) și am și pus în practică niște rețete (ok, celor mai mulți asta nu vă spune nimic, pentru cei ce mă știu însă… e un fel de sfârșitu’ e p-aproape :). De trei zile-ncoace nu am ridicat vocea la Ionuț nici măcar cu un ton, să se manifeste cum vrea el. Și ce dacă-mi mută covoarele dintr-o cameră în alta? Sau bate toba câte două ceasuri pe zi? Nimic, dar absolut nimic nu mă atinge. Ciripesc. Sunt o privighetoare în mișcare, am făcut pace cu toți subiecții postărilor mele, sufletu-mi cântă vesel. Aș zice să mă țină. Măcar până termin un set nou de povești (că între noi fie vorba, doar pentru ele se potrivește simfonia asta din mintea mea).

0

Neserioasă și atât

Ce vă ziceam ieri? Că stau cuminte, nu citesc știri, nu aud și nici nu văd nimic? Mă retrag în lumea piticului meu drag, închid ochii și trec pe fără sonor? Am mințit. Cu nerușinare, doar știam că nu o să pot să fac din ăstea… De cu bună dimineață am profitat de mucii lui Ionuț (da, da, n-au trecut încă) și de vântul ăla despre care v-am tot povestit și am stat în casă cu degetu’ pe tastatură și urechea-n radio și din două în două minute cu toată mâna pe telefon (trăiască tehnologia!) și pusă pe twitter-eală. Ionuț a fost nebăgat în seamă și a tras niște trânte pe care nu le va uita ușor, eu am ars mâncarea – de două ori, am ignorat telefoane întrebătoare și am stat țâfnoasă vreo 2 ceasuri în care am primit o vizită și n-am putut butona. Rezultatul? Sunt la fel de în ceață ca și azi dimineață, poate chiar mai deasă acum, mă dor capul , ochii și degetul arătător (în ordinea asta) și nu mă simt mai deșteaptă cu nici o secundă. Partea bună e că mâine cu siguranță nu mai repet experiența. Sunt la capitolul mi se rupe și promit că așa rămân. Pleacă Papandreou? Rămâne? Rămâne Grecia în EU? Iese? Avem bani? Nu? Să mă anunțați voi, eu iau o pauză. Cum zicea un coleg de butonat, mă uit la televizor, îi văd pe toți și încep să cred în universuri paralele. Eu sunt deja cu un picior în ăla paralel cu ăsta… Pa, pa.

p.s. Am gura mare pentru că am spatele asigurat: producția de conopidă, varză și alte legume din grădina lu’ soacră-mea se anunță a da p-afară. Are și găini și e pe cale să agațe și vreo două capre în ogradă. Ne-am scos. Mac, mac…

0

Jale mare

Vreau, oh, Doamne, vreau înapoi liniștea din satul meu. Liniștea aia de dinainte de criză și greve, scandaluri, euro, FMI, nemți, francezi, EU, de dinainte de zilnica întrebare „oare ce naiba facem mâine?”, liniștea aia ce mă plictisea îngrozitor și care se repeta, zi de zi, lună de lună. Nu mai vreau incertitudini și întrebări, nu mai vreau nici fețe triste. Vreau bârfe stupide, ore întinse la cafea și povești despre haine cumpărate în rate. Oh, Doamne, vreau pace, pacea care te îndemna să te bucuri de statul cu burta la soare, vreau să îmi fie dor să fiu deprimată, să aștept zile de toamnă pentru că acum avem doar zile deprimante cu soare. Oameni triști, dezorientați. Ce naiba se întâmplă? Oh, Doamne, vreau să mor de plictiseală, o plictiseală din aia, împrumutată de la spiritul elen. Vreau să nu mai îmi vină să deschid câte un portal de știri tot la două minute ca să văd ce s-a mai schimbat în țara asta. Vreau să iau peste picior năravuri, să râdem toți la o rundă de povești întinsă peste noapte, ca în vremurile bune.
Oh, Doamne, ce nu vreau și eu?
O să mă fac mică, o să mă ascund în țara lui Ionuț, la el e vesel și bine, între pitici și tractoare… poate trece…