1

Număr…

Dea – sor-mea a născut. David o are acolo, la el acasă pe mamă-sa, pe tatăl său și pe ai lui bunici (respectiv pe Maia și pe Tinu). Eu lipsesc și serios că nu mai am stare. Mă învârt ca un leu în cușca, număr orele așteptând să număr minutele, ne păzesc pe toți trei de microbi și de frig și chiar și de vânt (!!!), m-aș apuca de făcut bagaje dar parcă totuși, e prea mult cu 48 de ore înainte, nu?
Am dat în mintea ăstora pe care le judec de zor aici, tresar la fiecare strănut, mai că n-am leșinat de emoție când m-a apucat tușitul (cine naiba a mai auzit de alergie la detergent de vase???), am băgat frica în creț (dacă n-ai grijă de tine și răcești, aici rămâi!!!) și am realizat că în astfel de momente de înalt stres chiar sunt ipohondră. Ca să (nu-)mi fie viața mai ușoară și pentru ca timpul să nu treacă deloc, a venit și iarna pe aici, frig de-ți îngheață sufletul, crivăț și ploaie. Număr. Aștept. Tresar (la strănuturi). Verific (nasul piticului). Lumea ar putea crede că mă plictisesc. Nu. N-am timp. Însă de-abia aștept să o fac: să mă plictisesc de admirat nepotul, la Viena! 47 de ore și jumătate.

4

Roboțicii îi șade bine cu roboțeala

Trezire la 7:30 – 7:45 (8:00 e din zilele în care sunt o norocoasă). Maaaamaaaa, maaamiii, maaammaaa, mam mam. Oliță. Mam mam. Spălat, îmbrăcat, mic dejun. Prima cană de lapte ajunge pe jos. Înainte de cafea(ua mea). A doua cană de lapte o bea cu paiul, eu țin cana. Ionuț râde. Pâine cu unt. Apuc și eu un colț, beau jumătate de cafea. Oliță. Citim trei cărți, se întinde după altele. (Ionuțule, iartă-mă mamă că le spun intimități). Facem paturile (eu fac, el trage), aerisim (ușa de la balcon deschisă, praștie și piticul p-afară!), îmi beau cealaltă jumătate de cafea. Eu povestesc de una singură, cu un ochi după el. Ionuț deschide sertare, scoate ce are de scos. Rămân pe unde la împrăștie, ca să le strâng am nevoie de a doua cafea. O beau repede, cu o mână strâng, cu alta-l îmbrac. Taaaai, taaaai se zbate din brațe-mi și o tulește înspre ușă. Mă îmbrac și eu. Cu un picior sunt după el. Se plictisește de așteptat și începe să reorganizeze cărțile din biblioteca mea. Ălea la care ajunge. Închid ochii și promit că nu țip ca nebuna. Până mă spăl pe dinți pornesc și mașina de spălat. Ionuț o aude, virează din sufragerie direct în baie și se plantează la butoane(le mașinii) lângă care tronează un semn interzis mare cât capul lui. Ionuț, te rog frumos lasă mașina. Dă din cap a nu (a nu-i voie! că doar știe) și totuși, o oprește și dispare. Îi pregătesc un măr, apa, leg un șiret, ce am uitat? Să fie bine uitat. Într-un final ieșim din casă, trag paltonul în lift, leg șiretul în fața porții. Mergem în parc, aleargă o oră, eu după el, mergem să cumpărăm una alta pentru masa de prâz (mai nou facem lista cu meniul săptămânal, îl trimitem pe creț la supermarket și economisim o groază de vreme!). Ajungem acasă, ies pe balcon la întins haine, tura a doua în mașină, Ionuț cu ale lui – de obicei scoate toate jucăriile și le împrăștie prin toată casa, bate-n geam și-l linge vesel în timp ce eu sunt afară (asta dacă nu mă ajută: un clește de haine la mine, unul peste balustradă) citim, magnetăm, ascunde mingi și mă trimite la căutat, facem de mâncare, dansăm. Ne certăm, ne drăgălim. Mai apuc să socializez, așa, printre rânduri. Să vă țin la curent. Prânz, somn. O oră de liniște. O oră în care scriu, citesc, ațipesc, ordonez (gânduri că de restul nu mai am putere și nici chef). Trezire, gustare de după amiază, altă tura afară sau joacă-n casă. Ne mai vine câte un musafir. Mai servim noi câte o vizită. În zilele bune, după amiaza, intră tata cel creț în peisaj. În alte zile bune, vine și bunica. În cele mai multe însă suntem noi doi. Seara, tata (da, seara e acasă!), baie, lapte, somn. Pentru el la 9, 9:30 pentru mine câteva minute mai târziu. Sunt un roboțel, fiecare zi e la fel. Rimează. Mai apuc să mă întreb: Oare de ce se folosește verbul „a sta” în combinație cu „acasă” și „copilul”? Mă gândesc mâine. Pauza s-a terminat. Mamaaaaa, mamiiiii, mamaaaaa.

2

Am geanta mea și mă mândresc cu ea!

Un oraș din afara Europei. Noi trei și un grup de alți zece. Printre ei, niște doamne. Din ălea ce aparțin periculoasei categorii „una suntem, alta vă arătăm”. Niște dudui care, îmbrăcate la moda fiind, cred că și-au câștigat locul înalt pe scara socială (marca ne face doamne!), individe atotștiitoare care își ocupă timpul liber urmărind (și încercând să copieze) viața vedetelor de televiziune, pseudo intelectuale pline de evlavie- dacă fac norma de x piese de teatru pe lună, las și biletele undeva la vedere, îmi crește cota în rândul interesatelor de cultură oh și altele, multe altele dar mă opresc până nu mi se face rău. Muieri pestrițe îmbolnăvite de idei și principii de doi lei: vreau să creadă lumea că am portofelul plin, vreau să creadă lumea că sunt vedetă așa că de-mi scutur capul precum calul (scuzați comparația, îmi plac mult caii!) o să se aprindă o stea cu numele meu pe vreun trotuar. Adică se ne înțelegem: n-am și nu-s.
N-am nici bani (câți aș vrea), nu-s nici vedetă. Dar îmi doresc mult ca voi să credeți că am și dacă se poate să mă și invidiați nițel. (nu că aș vrea să generalizez, dar e plină tarlaua elenă de exemplare din ăstea!)
Așadar, revenind la excursia de care ziceam, doamnele enumerate mai sus s-au trezit de cu bună dimineață (sejurul a fost scurt) ca să …viziteze. Un loc magnific, ni se spune, cu mirodenii și arome. Un rai al simțurilor. Ne prindem în horă. Mergem și noi. După o tură printre fantasticele – într-adevăr fantastice priveliști, ajungem și la momentul adevărului. „Dacă tot suntem aici, spune una, haideți să mergem să vedem și niște genți”. Urmează următorul dialog (pe bune!):
„Ce genți?” întreb încet, imaginându-mi obiecte făcute de mână, țesute sau chiar din piele, oh, ce bucurie!
„Genți de marcă!” spune o altă doamnă.
„De marcă? Furate?” întreb eu, naivă.
„Nu dragă! Contrafăcute! Eu vreau un xx” (o marcă faimoasă cu prețuri de la mii de euro in sus pentru un portofel)
Mă trezesc uitându-mă ca proasta și nu pricep. Arunc o privire către soț. Alt prost.
„Păi de ce să luați genți contrafăcute?”
„Că-s mai ieftine decât ălea de marcă și-s ca originalele, nu se vede diferența” mi se răspunde pe un ton din ăla, băăă, da chiar nimic nu știi?
„Da-s contrafăcute, nu-s originale!!” completează crețul cu râsu-n gât.
„Nici nu se vede că nu-s originale! Și-s de mai bună calitate decât ălea false din Grecia! Eu am acasă doar din ăstea!” explică duduia.
„Păi de ce să dai 200 de euro pe o geantă contrafăcută?”
„Pentru că-s mai ieftine decât originalele și au o calitate la fel de bună ca originalele și chiar par originale!!” îi răspunde exasperată doamna.
Soțul tace, tac și eu, zâmbim complici. Plecăm spre alte locații, mai demne de vizitat. Câteva ore mai târziu, zâmbetul se transformă-n rânjet când, la hotel, le vedem pe doamne cu prada. Vreo zece plase mari cu genți de marcă, contrafăcute. Pentru tot neamu’, că doar îs bune, de calitate și chiar par originale. Trăiască aparența și tot ce vine cu ea!

P.S. Decât un fals după o geantă de mare marcă, care oricât de reușit ar fi, tot fals e și tu o știi, mai bine o traistă de pânză originală. Cine pricepe e de-al meu.