6

30 și 1

Mâine intru oficial în clubul femeilor de peste 30 de ani. A mai trecut un an, am mai adăugat o cifră. Mă simt mai… mare. Mai cu alte gânduri, parcă mai serioasă decât de obicei. Las în urmă un an frumos, mă pregătesc de altul și mai și. Adun și scad, înmulțesc și împart și, la final, îmi dau seama că în pofida cârcotelilor (atât de caracteristice mie) rezultatul e același: sunt unde mi-am dorit să fiu. Nu regret, nu mă uit înapoi. Sunt o mamă împlinită, o soție fericită, o femeie care tocmai a realizat (mult mi-a luat!) că are timpul și șansa și sprijinul pentru a-și urma visul. Stați aproape.
La mulți ani, Alexandra!

Anunțuri
2

Mini Cooperu’ lui Ionuț e un tractor…

Ionuț a intrat într-o nouă etapă. Aia în care mama și tata youtube-uiesc toată ziua în căutare de videoclipuri simpatice, adecvate vârstei (lui) și care musai să conțină un tractor, două sau, de nu se poate o lună și niște stele. Sau măcar o mașină (roșie) sau o vacă. Pentru ca piticul să își poată încheia ziua cu 15 minute (sau hai, 20 spre 30) de vizionat și chițăit. Am dat startul obiceiului la început de an, la Viena. Din motive de nevoie – pentru ca Ionuț să stea liniștit în jumătatea de oră înainte de culcare și să nu dea iama printre lucrurile prietenilor noștri (cuplu fără copii și fără dorințe de a avea care ne-au lăsat în grijă apartamentul pe perioada vacanței vieneze). Pentru că televizorul era inexistent, am apelat la un videoclip (cu o luna și o stea și o bufniță dansatoare) ca să-l țină ocupat. A funcționat. Când am revenit acasă, am adus cu noi și noul obicei. Ionuț a cerut singur luuunnaaaa. Așa că, înainte de programul baie- mâncare – somn, luna a fost superstar. Luați de val, am mai căutat un videoclip. Ca să nu se plictisească cică copilul. De fapt eu nu mai rezistam cu refrenul lunii. Am găsit ușor: tractorul („toti” în limbaj ionuțistic) și la pachet a venit cu vaci, porci, oi. Așa că, seară de seară auzi doar: toti – luna, luna – toti. Tot în alea 15-20-30 de minute. Ieri, primul incident. Pornesc videoclipul cu luna, Ionuț începe să strige toti. Sar cu tastatura la tractor, urlă luna. Revin la lună, strigă toti. Și tot așa până îmi pierd răbdarea (în tot intervalul ăsta de butonare intensivă ba aici, ba acolo, vă rog să mă credeți că nu am zis nimic. Calm întruchipat am fost!) „Ce vrei până la urmă?” „Toti!” strigă juniorul din toți răunchii. Pornesc. „Nuuu, mama! Tata toti!” începe Ionuț să explice. Ce tată, ce toti? „Luna!”, o dă întoarsă foarte senin. Pornesc luna. „NUUUU, MAMA! Tata toti!” Chiar în minutul în care simt că-mi urcă furia și încerc să decid: ori îl arunc de la etaj ori sar eu, intra tatăl odraslei în peisaj. „Ceeee vreaaaa deee laaaa mineeee????” „Ah…” răspunde senin soțul. „Așa a făcut și ieri când tu nu erai. Așa că m-am gândit că s-a plictisit și am găsit alt video. Împreună cu el. Cred că e noul favorit! Încearcă! ” Un minut mai târziu, Ionuț e cu gura până la urechi privind asta:

p.s. 1. Ca să nu vă bage-n ceață titlul, Mini Cooper e mașina mea preferată…
p.s. 2 Și când mă gândesc acum că în tot timpul ăsta noi încercam să-l impresionăm cu asta:

și cu asta:

9

Viitorul sună bine în lumea copiilor SUPER(plictisiți)

Ionuț împlinește peste mai puțin de două luni doi ani.
Ideea (mea) era ca la doi ani sa-l trimit la grădiniță. Nu pentru că ar fi musai ci pentru că simt eu că are nevoie de companie de vârsta lui. Pentru că e nițel cam sălbatic atunci când vine vorba de alți puștani și pentru că așa, poate începe și el să vorbească mai pe înțelesul nostru. Bietul de el, cu trei limbi auzite-n casă, cred că are nevoie măcar de un mediu în care una e vorbită în exclusivitate. Și evident, de ce să mă ascund după mănușă, pentru câteva ore de liniște și timp pentru mine. Scris, citit, învățat, reorganizat viață. Sunt vitează, așa-i? Până la urmă cred că o să fiu eu cea care o să își blesteme ideile și o să plângă în prima zi și în următoarele 365.
Așadar, m-am pus pe cercetat. Ca un control freak ce sunt. Ce se întâmplă-n jur, ce se aude, care-i cea mai cea grădiniță, unde aș putea să-mi duc odorul pentru două-trei-maxim patru ore pe zi. O grădiniță pe stilul nostru. Și tot așa învârtindu-mă, întrebând în stânga și-n dreapta (alți părinți, alte mămici, bunici, educatoare) am avut parte de revelații peste revelații. Am aflat așadar (ce surpriză!) că sistemul de stat e varză și că intră doar cine poate. De voie sau nevoie mi-am întors privirea către cel privat. Și acolo, ține-te bine, ciocane-n mutră. Una vreau eu, alta-i oferta și, din nou, de parcă nu mă obișnuisem cu asta, eu sunt cea căzută-n cap.
Sună telefonul: „Am auzit despre grădinița asta, acolo și acolo, cum că ar fi cea mai bună din Halkida! Are și grupe pentru copiii mici, până la trei ani.” Știam locația, mi-a picat la țanc (două minute de acasă, în pas vioi) „Detalii, detalii” exclam eu fericită.
„Copii sunt ținuți în program continuu de activități, învață în fiecare zi altceva, dă-ți seama, pe când ajung la școală, în clasa I, știu deja tot! Și să scrie și literele! Nu-i așa că e fantastic? Fac și limbi străine și muzică și sporturi” vine avalanșa de informație și eu simt cum mă sufoc. „Și de jucat, de jucat, când se joacă?” întreb eu timidă. „Păi de ce să se joace? Să se joace acasă! Lasă, e bine, să învețe, să fie primii în clasă când merg la școală! Eu acolo îmi duc piticul!” concluzionează fericită nevoie mare interlocutoarea. Și tot așa, alte câteva telefoane mai târziu.
Mă ia cu amețeală. Ce îmi doresc eu? Un loc vesel în care Ionuț să meargă cu plăcere. Un loc unde copii se joacă, sunt în comunitate, socializează, neforțați, unde mai învață și câte un cântecel, o poezie, culori și nume de animale, dar unde le învață liberi, jucându-se și pentru că le place. Un loc unde sunt lăsați să fie (încă) copii mici. Fără griji, fără stres, fără competiție. O grădiniță pentru copii mici. Nu-l vreau pe Ionuț învățat și plictisit și atotștiitor în primul an de școală (vai de mine, ce mamă ești? Străinele ăstea…). Vreau să vină toate la timpul lor. Cer prea mult?
Se pare că da. Sistemul ăsta, combinația între competiție și părinți complexați mă doboară. Am amânat grădinița pe septembrie. Până atunci, poate, poate… (cât pe ce să scriu…emigrăm 🙂 )

0

Anul bun se cunoaște din prima zi, nu?

Săptămână de vacanță la Viena, bifat tot ce era pe listă, schimbare de an în locația preferată cu băiatul meu cel drag, reîntors la realitate și lipsa laptopului timp de 9 zile. Ionuț – cred eu – i-a ros cablul (exagerez, evident) și până am comandat- primit altul am stat cuminte.
Ăstea enumerate mai sus s-a petrecut în intervalul în care am lipsit de aici. Am uitat de tras concluzii (am fost prea ocupată cu mucii inexistenți ai fiului meu) am uitat de făcut liste noi pe anul care a început. M-am bucurat de zile frumoase cu oameni dragi mie. De locuri pe care le iubesc. Și cu cât stau și mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama că nu prea am ce spune sau planifica. Pentru că în 2011 am stat cu agenda la purtător și în final toate s-au așezat după vrerea lor. Am fost într-o continuă plimbare. Am văzut. Așa că zic așa: dacă anul ăsta, 2012-le adică, îmi aduce măcar jumătate din ce am trăit în ălalalt, o să fiu o Alexandră cu gura până la urechi zi de zi! Evident, ceea ce vă doresc și vouă!