0

Brum brum, b(r)avo mama!

Teoretic sunt șoferiță de aproape 10 ani. Practic, de ieri. Am trăit mereu cu spaima că eu nu-s bună la volan. Că nu mă pot concentra în atâtea direcții deodată – pedale, schimbător, oglinizi, trafic, Ionuț etc. că sunt un anti talent când vine vorba de șofat și alte un milion de scuze pe cât de (penibile) acum, pe atât de credibile și convingătoare (să mă țină departe de mașină) atunci. Cât am fost în țară, n-am simțit lipsa șofatului ca pe un handicap. La Viena, nici atât. De când sunt în Grecia însă, treaba stă cu totul altfel. La început mi-am găsit alte posibilități de mutare dintr-o parte-n alta. La un moment dat chiar uitasem că am carnetul în portofel. Nu-mi păsa, mă foloseam de oricine ca să ajung unde voiam. La un moment dat mai apropiat de ziua de azi am folosit o mașină automată (eh, cu din aia pot oricând!) iar episodul mi-a deschis nițel ochii. Ce bine-i să mergi unde ai mers, când vrei și cum vrei. Minunea a durat câteva zile, am rămas fără mașină dar cu un gând (stupid): nu pot conduce mașină cu schimbător (pe care o avem deja) trebuie să cumpărăm una nouă, automată. Am trăit cu ideea asta încă un an, folosindu-mă când de unul când de altul. A, evident, nici nu am mai încercat să conduc ce aveam din clipa în care mi-a venit strălucita (și deloc ieftina) idee. Așa că am așteptat și am plănuit. În timp ce, așa cum spuneam, unu altul mă plimbau pe unde trebuia. Zdruncinoasă mi-a fost trezirea la realitate. Cică-i criză. Și da, avem bani de o mașină automată. Dar dacă-i dăm acolo, îi tăiem din altă parte. Plecările în primul rând vor fi afectate. Adică nu o să mai fie. Atât a fost de spus. Cu gândul ăsta am plecat la Timișoara. Mi-am luat inima-n dinți, am tocmit instructor și am pornit-o la drum. Când iar mi-au fost zdruncinate credințele și jur că m-aș fi dat cu toate de pereți. Am pierdut vreme și ani buni ca să exclam la final, eh, la naiba nu-i așa greu cum îmi aminteam. Am șofat o zi, două, trei. Am revenit acasă, mi-am pus consortul pe scaunul din dreapta și am pornit la drum. Nu-i greu deloc. La drum drept. La deal și la parcat și mai ales la parcatu-n deal, acolo e nițică problemă. Dar exersez și nu mă las. Toți s-au entuziasmat și încearcă să-mi facă viața mai ușoară. Soacră-mea a venit cu ideea schimbului de mașini, ca să-mi fie mai bine și să nu renunț de data asta!  Așa că am luat-o noi pe cea mică și nouă, ea pe cea mare și veche (v-am mai spus eu că-i cea mai cea?) și acum exersez. Și când îl văd pe Ionuț încântat cum le spune tuturor că mama, care până acum nu, nu brum brum, acum mama b(r)avo brum brum la bolan, mai că aș sta la volan de dimineața până seara! Brum, brum așadar!

 

 

Anunțuri
4

Dacă eu nu te văd, nu exiști sau logica de supermarket

Primesc de la Alina zilele trecute misunea de a cerceta piața dulciurilor din Grecia cu un scop precis: biscuiți Oreo înveliți în ciocolată albă. Pentru necunoscători, biscuiții Oreo sunt niște divini! Biscuiți de ciocolată cu o cremă delicioasă, oh, deja simt cum mă iau regretele dietei decise de cu bună dimineață. Alina îi caută pe cei îmbrăcați în ciocolată albă peste tot prin Europa, așa că m-a pus și pe mine pe urmele lor. Primele două supermarketuri de cartier, misiune eșuată. La vederea sărăciei rafturilor cu dulciuri și alte minuni nici nu m-am mai obosit să întreb. Am lăsat supermarketul cu de toate, la final.
Raionul de dulciuri. O tanti aranja niște caramele în rafturi. Mă uit în stânga, în dreapta, dau de Oreo cei clasici, nici urmă de cei căutați. Îmi iau inima-m dinți și o abordez pe doamnă. „Mă scuzați, știți caut asta și asta” Se uită la mine de sus până jos și îmi arată raftul unde erau aranjați Oreo ăia pe care nu-i vreau. „Nu, nu din ăștia! Oreo înveliți în ciocolată albă.” Se uită la mine, se uită la raft și oftează: „Nu sunt!” „Da, am observat deja. Ați avut? Oare se găsesc în Grecia?” Nici n-am apucat să termin ce am avut de întrebat, doamna se înfoaie și se rățoiește (pe cuvântul meu că preț de câteva secunde imaginea ei s-a suprapus unei găini înfuriate!): „Dacă aici nu există, nu există nicăieri altundeva!” „Păi știți, o prietenă de a mea a mâncat deja și ea mi-a spus să caut Oreo îmbrăcați în ciocolată albă…” mai fac eu o încercare. „Draga mea” se îmbunează doamna privindu-l pe pitic (Ionuț în tot timpul ăsta a stat lipit de piciorul meu și și-exersat zâmbetele) „Dacă noi nu avem, înseamă că nu există nicăieri! Poate ai încurcat produsele” Mă uit la ea ca tâmpita, ea la mine, zâmbesc, zâmbește înapoi. „Doamnă, dar fata a mâncat, există, am văzut poză! În Franța parcă…” mai încerc eu (disperată de… poftă!) „Atunci du-te și caută-i în Franța!” răspunde găina continuându-și aranjatul rafturilor. M-am blocat* și așa am rămas.

* Eu sunt mai înceată în reacții mai ales când e vorba de nesimțire, prostie sau tupeu. Adică de mi se adresează cineva răutăcios/ nesimțit mă blochez. Nu pot sa reacționez în nici un alt fel decât zâmbind. Ca la două minute îmi vin mii de idei de răspunsuri, unul mai viteaz ca altul, asta-i altă poveste. În cazul ăsta nu mi-a venit încă nici un răspuns care să se ridice la nivelul nesimțirii găinii respective. Mai caut.