Standard

Masa meselor și un capac

Când m-am mutat în Grecia, acu’ patru ani, în primă fază am locuit în regim de studenție. Noi într-o cameră, fratele crețului în alta, sufragerie, bucătărie, baie la comun. După primul an, am rămas doar noi doi și câteva lucrușoare. Încet încet ne-am reorganizat, rearanjat, zugravit, schimbat, renovat și împărțit pe zone de interes. Am primit undă verde la amenajat și decorat și sub sloganul „fă cum vrei că mie sigur o să-mi placă!” am făcut dintr-o casă, acasă (compliment de la soțu’ a se înțelege). Am învârtit mobila dintr-o parte în alta, am cumpărat noi, am scăpat de vechi, am pus-o pe mama să-mi aducă o masă veche, veche de acasă (cu ea, sufrageria mea arată ca a unei familii adevărate – după cum s-a exprimat o fană dragă nouă) am adus vechituri de peste tot (o pasiune comună) și am tot schimbat până am bifat mulțumită: ăstea așa rămân! Ultima fixație: holul de la intrare – care, din cauza dimensiunilor (e relativ mare) și a formei (de cameră) a servit multă vreme drept birou pentru Costas. Are și o canapea (pe care o vrem aici, fiind PRIMA canapea cumpărată împreună) și rafturi multe pentru cărți (nu toate arătoase și de pus în sufragerie, dacă înțelegeți ce vreau să spun) și un birou uriaș și încă un raft și multă lipsă de aer și spațiu și lumină. În clipa în care soțul meu a decis că de fapt nu are nevoie de computer acasă și biroul a rămas gol, în mintea mea a încolțit primul plan. Scăpăm de el, scăpăm și de un raft și în loc… da, ce aducem în loc? După ce am răsfoit în minte întreaga cămară/ depozit a soacrei (acolo unde ducem și aducem noi tot ce ne sau nu ne mai trebuie) mi-au rămas ochii pe o masă. Veche și pocită. Cică fusese a străbunicii lui Costas. Soacră-mea o vopsise (un verde frumos) și ținea niște glastre pe ea. Undeva afară. Risipă de lucru frumos dacă mă întrebați pe mine. Așa că am negociat cu femeia (pe sistemul, eu aș vrea – ea sigur îmi da orice îi cer) și am primit-o (împreună cu catalogarea simpatică a socrului „αυτή δεν πάει καλά!” – adică „asta-i țăcănită!”). Soțul, după ce a auzit trei zile la rând povestea cu cât de bine ar arăta locul dacă… și vai ce fericită ar fi (răsfățata de) nevastă(-sa), s-a apucat de demontat biroul vechi, raftul vechi întrebându-se și întrebându-mă oare ce o să punem în loc. „Spune-mi te rog că nu-i vorba de masa aia albă urâtă din cămară!” face o primă încercare. „Nu, nici vorbă! O să vezi!” răspund eu. „Oh, sau aia cu marmură din camera de sus” exclamă el. „Nu, nu. Ai răbdare!” chițăi eu „Te rog să nu fie biroul meu de pe vremea când eram elev! Nu, nu îl vreau!” „Liniștește-te, nu-i” pufnesc eu și mai cu foc. A demontat, a cărat bucățile în mașină și a așteptat. Ieri draguța de soacră a adus masa. Am instalat-o, m-am postat pe canapea, m-am uitat la ea cu drag și l-am așteptat pe creț. A intrat, a văzut-o, a zâmbit și a spus „Masa asta cred că are peste 150 de ani! Să vedem dacă bunica Sofia are pe undeva un scaun care sa-i facă pereche!”
Acestea fiind spuse vă provoc: să mai îndraznească vreunul să se mire de mine și să se întrebe de ce am lăsat în urmă tot pentru băiatul ăsta! Capacu’ oalei mele…

20120308-113701.jpg

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Masa meselor și un capac&8221;

  1. aha ai facut ce ai facut si ti-ai tras un mic birou pentru „nescrisele tale…povesti”.spor la treaba!Mama a asteptat sa faca 70 ani sa-i editam o mica carticica ,din zecile de poezii scrise .Te rog, tu, grabeste-te!

    Apreciază

  2. Pingback: Dragi vechituri | Aventuri în Ouzoland

  3. Pingback: Ultimul (de aici) | Aventuri în Ouzoland

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s