2

Odă soacrei

O am în minte de foarte multă vreme. S-au strâns povești și amintiri frumoase și parcă tot mai mamă-i. De citești, mămică dragă, nu te agita fără rost, mama mamă numa’ una e. O știi și tu, o știu și eu (și într-o zi o știi și Ionuțul meu). Doar că se întâmplă uneori, rar ce-i drept, ca mama Lui să fie bună bună și să ajungi să o pui undeva, imediat după mama ta. Eu sunt o norocoasă, o simțeam dar nu am vrut să o spun cu voce tare. Că așa-s eu, mai afurisită. Mulțumită doar în anumite momente, când se strâng multe și-i musai să fiu…
De când a intrat grecul în viața mea (imediat cinci ani!) am auzit numai poveștile despre mame grecoaice, mame de băieți care le știu pe toate și care guvernează familia fără drept de apel. În jur, cam ăsta-i aerul general dar, din nou, poveștile triste-s pentru altele. Eu am o soacră ce nu-i așa. A mea e altfel. A mea e bună. Bună bună. Cea mai bună. Ce se dă peste cap să mă facă să zâmbesc, ce mă ascultă când am nevoie și dă și sfat de-l cer. Nu cred că o merit. Soțul, eh, ce să spună soțul decât că și eu sunt bună și de-aceea-i bună și ea. Nu-s chiar așa. Am avut, și uneori mai am momente de gelozie (băiatul ei e al meu acum și al meu e numai al meu) prostești momente (că de nu le-aș avea, n-aș fi eu). Le-a răspuns la toate cu câte un zâmbet și o îmbrățișare. Tot ce-i cer primesc, cu bucurie sinceră, dă de drag, că le vreau, că-mi place și mie ce i-a plăcut ei. De când m-a reapucat mania cu strânsul vechiturilor, îmi cântă-n strună și se distrează de minune de fiecare nouă descoperire. Alaltăieri când am ajuns la ea, mă așteptau pe iarbă două lădițe. Lădițele de lemn. Ultima găselniță. Am sărit ca o zăludă de bucurie. „Dacă-ți spun unde le-am găsit…”, începe ea cu gura până la urechi. „Le aruncaseră lângă un container de gunoi, am oprit mașina și … le-am luat. Oare m-a văzut cineva? Și dacă m-a văzut, ce-i? Uită-te la tine toată numai zâmbete! Și când îți spun că am găsit și ușa din aia veche… ”
E soacra mea. Nu știu ce am făcut să o merit dar … mulțumesc!

P.S. Poate n-ar fi o idee rea să încep să învăț meserie de la doamna. Nu de alta, dar uneori, când mă gândesc, mi se face milă de noră-mea ce va să fie… (pentru că, evident, am cel mai frumos, deștept, adorabil, incredibil, minunat băiat din lume!)