Prietene. Bifat!

Am parte de vreo lună și ceva de revelații peste revelații. Îmi dau seama că până acum ceva lipsea și nu-i dădeam de capăt (și nici prea mare importanță) Nu știam eu exact ce-i, dar în clipa în care mi s-a ivit în cale m-a lovit. De când sunt aici, de patru ani, două luni și fix o zi, de când Maria mea dragă s-a pitit la scoțieni relațiile mele cu persoanele de sex feminin și cetățenie elenă s-au rezumat la politețuri și nervi mulți (ai mei) Cu foarte puține excepții (pe care le pot număra pe două- trei degete de la o mână) fetele de aici nu mi-au spus nimic. În așa mult timp, nu am găsit pe nimeni cu care să vorbesc aceași limbă (ironic). Prietenele mele internaționale s-au împrăștiat și ele. Au rămas două, una made in USA și alta de la nemții mei dragi. Am încercat, serios, am încercat să mă lipesc ba de o localnică, ba de alta, am închis ochii, am oftat în sinea mea, am trecut peste prostii auzite, m-am dat de ceasul morții să găsesc o undă de legătură. Nimic. Toate încercările s-au soldat cu supărări și retras în cochilie. 

Eh și când speram eu mai puțin, s-au deschis porțile și pentru mine. Acum am nu una, ci trei fete cucuiete, de ți-e mai mare dragul de cât de faine sunt. Grecoaice get beget. E așa o relaxare să povestim despre prunci (două au, una ba) și de-ale vieții, fără să comparăm, fără nici o răutate, cu aceleași cărți și muzici în minte. E așa de roz totul în jur când în sfârșit comunici într-o limbă străină ție dar care ți-e asa de familiară, care e așa de… peste cuvinte. Deasupra lor. Oh, e așa de bine de-mi vine să scriu și să le ridic în slăvi că de nu erau ele imaginea mea despre localnice ar fi rămas drept una jalnică și tristă și plină de invidii și stupidități. E așa de altfel și de normal să ne uităm la piticii noștri trântindu-se în nisip și mutând bolovani fără stresul mirobilor și al virușilor. E așa de natural să le împărțim mâncarea și să nu sărim una pe alta la vederea unor muci inofensivi. Doamne, ce schimbare, să nu fie musai să șezi să patruzecești și nici să nu te temi să spui numele copilului nebotezat. Să planifici ieșiri prin păduri și pe lângă mare, să ai ce-ți spune, să nu stai cu trupul acolo și cu mintea la mii de ani lumină. Să nu mai numeri ca nebuna zilele până ajungi la prietenele de acasă. (de care mi-e dor în continuare… ) 

Ce altfel e. Ce bine mi-e. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s