0

Marea schimbare

Mereu mi-a plăcut iarna. Schimbarea orei – ooo, ce veselie, una-n plus de somn și leneveală! Frig afară, căldură și răsfăț pe sub plapumă, dimineți de duminică petrecute-n pat cu o carte bună și vânt care bate pe la uși. Mic dejun luat prin vreo cafenea la ore la care alții iau prânzul. Ce vremuri.

De când a apărut Ionuț în viața mea/ noastră multe s-au schimbat. Iarna înseamă mai multe zile de stat în casă – mai ales dacă plouă și nu se mai oprește, leneveală pe fugă, zile de duminică sau luni sau joi care sunt la fel, mic dejun luat la ore la care alții se întorc acasă după vreo petrecere.
Schimbarea orei? Coșmarul iernii. O oră de somn în plus? O fi fost pe vremuri ore multe și pentru zilele de acum.

Întuneric. Liniște. Maaaaaaaammmmmmmmmiiiiiiii! Deschid ochii. Un ceas arată 5:45. Altul 6:45. Sunt confuză. Cum naiba s-a schimbat ora? Mergem înainte? Înapoi? Care-i ora bună? Unde sunt? Maaaaammmmmmmmiiiiiiiiiiiii. Nu-mi place nici una dintre cele două ore. La naiba cu ceasul. Maaaaaaammmmmmmiiiiiiiiiiii. Unde-s mașinuțele? Trăzni-le-ar mașinuțe și tractoare și excavatoare. Maaaaammmmmmmmiiiiiiiiiii, unde-i păturica? Maaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Mieunat matinal. De neprețuit! Cineva acolo sus sigur mă urăște. Mă ridic, se ridică și crețul, cât e ora? Prea devreme.
Intru în cameră. A vinit mami. Unde-s mașinuțele? Mă acoperă mami. Respir, inspir, respir, inspir. Care mașinuțe? TOATE! vine răspunsul. Scot o ladă de sub pat. Unde să le pun? În pat.
Le răstorn în pat. Mă duc să dorm, încerc eu. Nu, nu vrei, încearcă el. Tu nu vrei, vreau eu. Ies. Maaaaaaaaaaammmmmmmmmmiiiiiiiii. Îl găgălește mami pe Ionuț. Ioane, dormi! Sau joacă-te. Sau fă ce vrei. Mă duc să dorm. NU! Pentru o clipă uit de toate teoriile în care cred. Uit de tot. Îmi vine să-l strâng de gât, să-i fac orice numa’ să-l văd dormind. Ies. Maaaaaaammmiiiii. Miaună. Nu se oprește. Vreau să merg înapoi dar nu mă țin picioarele. Cad în pat. Mai aud un maaaaaammmmmmmmiiiiii după care, liniște. Se joacă Ionuț singur, zice el. Bine faci, zic eu. Închid ochii. Câteva secunde (minute?) mai târziu o luăm de la capăt. Mic dejun la 6 jumate. El e vesel, eu visez la duminici sub plapumă cu frig afară și vânt pe la uși.

Anunțuri
1

Mărturii

În urmă cu vreo două luni mă sună o duduie să-mi povestească despre pregătirile pe care le face pentru un botez. Tema asta, a pregătirilor, mă lasă rece în general – fie că-i vorba de nuntă sau botez. Oi fi mai închisă la minte (zgârcită?) când vine vorba de aruncat bani pe fereastră pentru tot felul de decorațiuni. Nu știu. Cert e că veșnica expresie „o dată în viață se întâmplă x și z” nu mă atinge și mă încăpățânez să o țin pe a mea: decât să dau mii de euro pentru aranjamente și meniuri exotice mai bine plec într-o excursie peste mări și țări (în cazul în care te ține buzunarul să le faci pe amândouă, bravo ție, dar cei la care mă refer eu aici nu au astfel de posibilități și, de cele mai multe ori, bagă-n seama mai mult gura lumii decât propria plăcere). Vorbă lungă și mă îndepărtez de subiect. Mă sună așadar doamna și-mi povestește despre ce vrea soacră-sa, ce vrea mă-sa, ce nu vrea ea și ajungem la subiectul „mărturiilor” (bombonele împachetate frumos pe care le iau cadou musafirii) a căror lipsă la un botez sau nuntă e de neconceput. Ea le vrea așa și așa, mă-sa le vrea altfel, ce vrea soacră-sa costa prea mult și vai încolo și încoace oare ce să facă? Are nevoie de 100 și alte câteva zeci, asta ajunge la câteva sute de euro și n-are bani dar nu se face să lași să se vadă că nu ai bani of, ce necaz. Mă trezesc vorbind. Îi spun, ia auzi, dacă tot nu se poate fără mărturiile ăstea, de ce nu te duci la organizația X (un ONG care se ocupă de copiii abandonați, din familii dezorganizate, copii cu probleme, probleme mari!) unde am făcut eu mărturii pentru botezul lui Ionuț (și unde, culmea le făcuse și ea pentru primul copil!). Ca o paranteză, ONG-ul ăsta încearcă să scoată bani și din piatră seacă așa că voluntarii fac invitații, mărturii, tot felul de accesorii fără de care nu se poate nuntă ori botez în Grecia, iar câștigul merge la copii. „Ah, bine zici! Mă duc acolo, să vedem ce au!” zice ea. Eu deja mă simt mai bine – iată ce idee bună i-am dat fetei! și… aștept.

Trei zile mai târziu, nu mă sună, o sun eu.
– Ai fost? Ai găsit?
– Am fost. Dar n-am găsit. Erau urâte.
– Ce vrei sa zici? Îți trebuie un tul cu niște bomboane și legat cu o sfoară. Ce-i urât?
– O, nu, nu vreau, de data asta vreau niște cutiuțe! Roz cu buline etc.
– Păi au și cutiuțe. Au tot ce vrei! Le cumpără și le fac personalizate! Care-i problema?
– Sunt scumpe. Ajunge la aproape 2,80 una (euro).
– Și banii ajung la copii…
– Da, dar e mult. Mie-mi trebuie cam 200.
– Atunci fă mai ieftine.
– Nu, că nu-mi place nimic din ce au.
– Fată dragă, bomboane băgate într-un con făcut din ziar să dai oamenilor și nu contează! Cui îi pasă??? Banii merg la copii! (pe asta o zic strigând, cu nervul în pioneze)
– Nu, nu înțelegi! Contează! La primul botez am avut de unde să aleg, erau frumoase acum însă nu-mi plac… Așa că o să merg la magazinul ăla etc… Că știi, mă gândesc oare ce o să zică lumea că e la sat botezul și da, ai dreptate dar mai bine duc eu la ONG niște haine vechi și… mă scot cumva și… înțelegi…
Se explică, o dă cotită, păcat că nu pot să o pocnesc prin telefon, aleg să nu o mai aud. Închid urechi, închid ochi, închid telefon.
Și-s al naibii de tristă.

0

Telefonul fără fir

Trăiesc de ceva vreme scene de film prost. De prost gust. Două doamne, prietene la cataramă și la bine și la rău mă au pe mine drept cunoștință comună. Cu una vorbesc mai des, cu alta am cam tăiat conexiunea pe motive de incompatibilitate și irascibilitate(a mea la prostie și snobism). M-am trezit prinsă între ele încă de dinainte de nașterea piticilor noștri. Am acceptat legătura strict din cauza lipsei prietenelor cu copii și acum îmi pare tare rău. Că de mama nu-i în pace cu cele debitate de alte mame, nici copilul nu are ce învăța. Însă în ideea în care îmi place să mă cred deschisă la minte, am zis, hai, fie, să vadă și Ionuțul cum e în alte universuri. Și tot așa, întâlniri de joacă și discuții, cu una din mame pe post de vultur (ce fac ai voștri și al meu face mai bine!) cu alta mai mereu stresată de greutatea fetei și visând la încă un copil care de data asta să fie băiat (nu a fost să fie, a doua a ieșit tot fată, așa că încearcă în continuare), cu teorii despre creșterea copiilor (paralele cu ale mele), superstiții și bisericisme, grafice de creștere (cui îi pasă de grafice???), comparații și presiuni. Am îndurat cât am îndurat – ei bine, m-au și inspirat, nu neg dar la un moment dat gluma a început să devină tot mai groasă și mai serioasă. Una mă sună și începe să mă descoasă – pune întrebări nevinovate, dezleagă încet gura Alexandrei (nu că ar fi greu). Îmi dau cu părerea despre stupiditatea unor obiceiuri (să-ți strigi copilu’ Vasilica de la naștere până la 1 an jumate când îl botezi și după aceea să ne anunți pe toți că de fapt o cheamă Ioana pentru că, atenție nu e voie să spui numele înainte de botez, așa dictează tradiția și asta dragilor e cam peste capacitatea mea de înțelegere) despre cât de dusă la extrem e religiozitatea și superstițiozitatea unora (ține pruncul după botez plin de ulei și spală-l după trei zile cu apa pe care o arunci în mare!) în timp ce toate se mărită cu burta la gură (cică asta-i voie!) și alte câte și mai câte. Sună alta și începe să-mi spună despre ce a făcut cealaltă și ce prost crescută e fii-sa și cum nu vrea să-și împartă jucăriile (da, vreau și eu să văd copil de doi ani care-și împarte de bunăvoie jucăriile) și cât de sub graficul de greutate e și vai și ce. Îmi țin gura pentru că nu-mi place să-mi dau cu părerea despre alți copii. Am și eu o limită și o vorbă universală – nu sunt toți la fel și ăsta-i cel mai frumos lucru! Mă sună cealaltă, descoase în continuare. Între timp tai legăturile cu cea obsedată de perfecțiune (mi se făcea fizic rău de fiecare dată când auzeam întrebarea cu kilogramele lui Ionuț, cu ce a mai făcut nou și evident, inevitabilul răspuns că alții fac asta mai repede) și în momentul în care cele descusute de prima ajung la urechile celeilalte și mai apoi la mine, din alte surse, în momentul acela s-au aprins beculețele și a început distracția. Una întreabă și eu, naivă și proastă, zic. Oh, și cum le zic. Am început să mă simt scârbită însă de tot teatrul ăsta de doi bani și de sat de oameni plictisiți așa că am să-i pun capăt și nu mai răspund la telefon. Sau, cum zicea soțul, dacă ai chef să te distrezi da-i drumul și debitează, joacă-te de-a telefonul fără fir, cine știe, poate-ți vine idee pentru altă carte. Că asta am tot vrut să vă zic și m-am luat cu altele. Pe prima am terminat-o. Urmează să o periez, să o colorez (nu eu că din astea nu fac!) și să o trimit mai departe…

0

Stele, luna și Micuții Prinți (doi și ai mei amândoi!)

Acum vreo două săptămâni, pe când îmi era mie bucuria mai în toi (ălea patru ore de care vorbeam/ scriam într-o postare anterioară) țac, Ionuț se trezește mucos, bineînțeles, duminică dimineața. Îl văd cu ei curgând (urâtă imagine, știu) încercând să-și dea jos pijamaua. „Azi mergem la muzeu, să vedem stelele și luna și pe Micul Prinț”. Dau să-l șterg, îl ajut să se dezbrace și-i spun că de fapt nu mergem, pentru că e răcit și mai bine stăm o zi două acasă, ne trece și mergem cealaltă duminică. „Și nu merge Ionuț la grădiniță mâine?” Dau din cap a nu și-l văd cum o zbughește vesel, încălțat cu doar o șosetă.
Trece duminica, trece și ziua de luni, nasul curge, timpul trece, Ionuț merge marți la grădi, eu am un început de gât roșu și sunt fără pic de chef sau inspirație. Vine sâmbătă seara, apoi altă duminică. Piticul se trezește roșu ca mărul în obraji, cu febră mare. Îmi povestește despre muzeu și despre lună și Micul Prinț. Zice el ceva și de niște mașinuțe „de la alt muzeu unde merge Ionuț cu mami și cu tati altă dată”.
„Ioane, nu mergem nici duminica asta la muzeu. Ai febră…” îi tai eu elanul (și parcă-s și mai tristă decât el pentru că visam la escapadă de zile bune)
„Ca și ariciul? Dă mami sirop lui Ionuț și trece febra și mergem la muzeu” (ariciul e răcit, în cartea lui preferată).
„Ca și ariciul! Așa că ștrumfule, nici duminica asta nu mergem…”
„Mergem mai târziu când nu mai are Ionuț febră.” concluzionează feciorul meu în timp ce meșterește la niște roți.
A trecut o duminică lungă cu febră și lacrimi, o noapte și mai lungă („Nu vreau la mami în pat, să vină mami la Ionuț în pat! Aici avem toate mașinuțele și lui Ionuț aici îi place!”), o dimineață nesfârșită și o luni care mai puțin și se gată.
M-am apucat de scris povești și jumătate de pagină mai târziu nu mai am chef de nimic. Azi toate-s aiurea și fără sens, mă doare gâtul, îmi lăcrimează ochii, am nasul înfundat și mă enervează orice mișcare… Soțul apare-n spate și se oferă să-mi facă mâncarea mea preferată pentru cină. Și aleg eu filmul la care să ne uităm. Se trezește și Ionuț. Respir adânc, mă pregătesc să-l aud plângând (în fiecare zi, timp de doi ani și șase luni, plâns la prânz!) Nu, stai, nu plânge! Mă strigă: „Mamili, mamili, unde-i mamili, ia-mă-n brațe mamili. Te găgălește Ionuț!”
Așadar, ce Mic Prinț când eu am doi?