Stele, luna și Micuții Prinți (doi și ai mei amândoi!)

Acum vreo două săptămâni, pe când îmi era mie bucuria mai în toi (ălea patru ore de care vorbeam/ scriam într-o postare anterioară) țac, Ionuț se trezește mucos, bineînțeles, duminică dimineața. Îl văd cu ei curgând (urâtă imagine, știu) încercând să-și dea jos pijamaua. „Azi mergem la muzeu, să vedem stelele și luna și pe Micul Prinț”. Dau să-l șterg, îl ajut să se dezbrace și-i spun că de fapt nu mergem, pentru că e răcit și mai bine stăm o zi două acasă, ne trece și mergem cealaltă duminică. „Și nu merge Ionuț la grădiniță mâine?” Dau din cap a nu și-l văd cum o zbughește vesel, încălțat cu doar o șosetă.
Trece duminica, trece și ziua de luni, nasul curge, timpul trece, Ionuț merge marți la grădi, eu am un început de gât roșu și sunt fără pic de chef sau inspirație. Vine sâmbătă seara, apoi altă duminică. Piticul se trezește roșu ca mărul în obraji, cu febră mare. Îmi povestește despre muzeu și despre lună și Micul Prinț. Zice el ceva și de niște mașinuțe „de la alt muzeu unde merge Ionuț cu mami și cu tati altă dată”.
„Ioane, nu mergem nici duminica asta la muzeu. Ai febră…” îi tai eu elanul (și parcă-s și mai tristă decât el pentru că visam la escapadă de zile bune)
„Ca și ariciul? Dă mami sirop lui Ionuț și trece febra și mergem la muzeu” (ariciul e răcit, în cartea lui preferată).
„Ca și ariciul! Așa că ștrumfule, nici duminica asta nu mergem…”
„Mergem mai târziu când nu mai are Ionuț febră.” concluzionează feciorul meu în timp ce meșterește la niște roți.
A trecut o duminică lungă cu febră și lacrimi, o noapte și mai lungă („Nu vreau la mami în pat, să vină mami la Ionuț în pat! Aici avem toate mașinuțele și lui Ionuț aici îi place!”), o dimineață nesfârșită și o luni care mai puțin și se gată.
M-am apucat de scris povești și jumătate de pagină mai târziu nu mai am chef de nimic. Azi toate-s aiurea și fără sens, mă doare gâtul, îmi lăcrimează ochii, am nasul înfundat și mă enervează orice mișcare… Soțul apare-n spate și se oferă să-mi facă mâncarea mea preferată pentru cină. Și aleg eu filmul la care să ne uităm. Se trezește și Ionuț. Respir adânc, mă pregătesc să-l aud plângând (în fiecare zi, timp de doi ani și șase luni, plâns la prânz!) Nu, stai, nu plânge! Mă strigă: „Mamili, mamili, unde-i mamili, ia-mă-n brațe mamili. Te găgălește Ionuț!”
Așadar, ce Mic Prinț când eu am doi?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s