6

Empatia – lecție practică

Duminică am fost la teatru. Cu grădinița lui Ionuț, două autocare pline, 80 de persoane. Copii și aproape în totalitate, mămici. Tați, pe lângă crețul nostru, încă doi sau trei. Piticului și mamei le-au crescut inimile de bucurie, mă laud. Prima ieșire de genul ăsta, în care am apucat să ne cunoaștem cu alți părinți și să punem fețe pe numele pe care le rostește Ionuț în fiecare zi. „Excursia la teatru”, la Atena, e așteptată în fiecare an. O duminică din an, doamna educatoare își rupe o zi din cele libere ca să-i aibă pe toți copiii la un loc. Atâta energie duminica dimineața nu am mai văzut de foarte multă vreme. Femeia e mereu cu gura până la urechi și, evident, ăștia mici îi mănâncă din palmă. O duminică neașteptat de frumoasă și, cum se putea să nu fiu cârcotașa, stereotipuri cât cuprinde: mie femei mai gălăgioase ca ăstea de pe aici rar mi-a fost dat să văd. Milioane de „bravo” la fiecare două vorbe câte unul, te pedepsesc de nu stai jos, liniște acum, să mâncăm la teatru avem voie? nu, am spus nu si e nu pentru că eu sunt mama și știu! Bine, acum recunosc, exagerez nițel pentru eu cam aud pus în practică tot ce-mi trece pe sub ochi (articole, discuții pe diverse platforme etc.) Și pentru toată cârcoteala mea (da, eu știu tot și le cunosc pe toate!) am căpătat un bolovan fix în cap care m-a pus în banca mea.
Ionuțul meu a așteptat încântat să înceapă piesa, avertizându-mă că o să se sperie când se stinge lumina. Bla, bla, am răspuns eu, lasă că ești cu mami și cu tati și evident că nu o să se întâmple nimic! În clipa în care s-au stins becurile în sala, a început să urle de zici că l-a prins ceva de picior și dă-i cu plânsul până s-au aprins la loc. Am stat la prima jumătate de piesă (când el, bietul, ofta de mama focului și zicea mie nu-mi place, e prea întuneric, lasă mamă că nu-i, răspundea deșteapta de mine plină de empatie, lovi-m-ar pana de curent!), pe când s-au mai stins și a doua oară, Ionuț nu s-a mai dat ținut înăuntru pentru nimic în lume. Pe mine, o vitează din naștere, între noi fie vorba m-a iritat teribil chestia. Acu’ pe bune ce-i cu plânsul ăsta? Doar știa că se sting becurile! Ce copil e ăsta? Vai de mine, ce mă fac eu cu așa un fricos? Sunt extrem de iritată și nu, eu nu vreau să ies din sală! Nu-l mai duc la nici o piesă, nimic, stăm acasă! Auzi la el, frică de întuneric! Din fericire, nu am fost proastă până la capăt și m-am răbdat și am ținut de gură, nu am dat pe afară nici un comentariu stupid și jignitor și bine am făcut. Soțul m-a privit, a priceput ce-i la mine-n minte, mi-a făcut semnul ăla, știm noi care și a ieșit cu piticul din sală. Am mers și eu după ei, Ionuț a început să ne explice cum că a fost frumos la teatru dar prea întuneric și de acum încolo să facem teatru acasă, pe scena noastră, că e lumină și așa, încet, ascultându-l, m-am mai calmat și eu. Crețul, cel mai înțelegător tătic, îi spunea lui Ionuț că și el se teme de întuneric și că nu-i nimic rău dacă plângi când ți-e frică, toți plângem și-l strângea în brațe și da, eu m-am simțit ca ultimul om văzând ditamai bărbatul cu puiul de om discutând despre fricile lor. Au venit și alte mămici grijulii să vadă ce a pățit Ionuțul meu, lasă, e doar o fază, trece și asta și cu fiecare picătură m-am simțit și mai aiurea. Am plecat de la teatru, am oprit să hrănim piticii, alt episod. Loc de joacă din ăla cu bile, toți copiii au sărit înăuntru, prietenii lui Ionuț, haaaai și tu!!! Ionuț se lipește de mă-sa și nu, eu nu vreau. Simt cum crește iară iritarea-n mine, de ce puiuț? Nu vrei să te joci și tu cu mingile? Nu mami, nu vreau. Vreau să stau aici cu tine și să mă uit la ei. Ha? Mintea mea e prea îngustă, eu așa ceva nu am făcut niciodată, de ce să stai să te uiti? Să intre și Ionuț, numai el stă afară și râde uitându-se la alții cum se joacă. Ceva nu e în regulă. Soțul îmi citește gândul. (uneori se plimbă-n capul meu ca pe bulevard, serios!) „Așa făceam și eu!” Mă relaxez instant. „Nu pot să-l înțeleg.” „Păi nici nu trebuie, acceptă-l așa cum e și gata!” Deșteptule, mă gândesc… și nici nu citești nimic și prea le știi pe toate…

5

Oglindă, oglinjoară…

Zi de primăvară la noi, mă trezesc foarte bine dispusă, Ionuț e vesel și el. Ieri am fost la teatru, la Atena cu grădinița: copii, părinți, voie bună. O duminică frumoasă, plină de revelații pentru mine, evident, o să revin cu o poveste în zilele ce vin!
Ne urmăm programul, piticul la grădi, eu la ale mele, după ce m-am trezit de-a binelea îmi vine pofta să-l văd pe crețul tată așa că fac un ocol și, înainte de a porni spre casă, trec pe la el pe la magazin. Înăuntru, pe un scaun, o băbuță se odihnește și povestește cu soacră-mea. Mă vede, salut și eu, încep să povestesc una alta cu soțu’ când aud pe fundal discuție:
– Cine-i fata? întreabă bătrânica.
– E nora mea! răspunde soacră-mea.
– Aaaa, e … străina? continuă băbuța cu o tonalitate a vocii mai joasă.
– Da, răspunde soacră-mea. Alexandra e din România.
– Ha, bine măcar că arată ca o grecoaică! Că acum e plin de străine pe aici, și-s negre și urâte, vai de mine, ne iau toți bărbații. Cu ce le fură mințile oare? Măcar asta a voastră nu pare să fie străină.
Și dă-i și dă-i, spune ea ce spune, eu încerc să mă concentrez la cele spuse de creț (care în continuare îmi vorbește în engleză) și să-i șterg vocea din fundal, brusc, îmi amintesc ceva și o întreb pe soacră-mea (în greacă). Baba se uită la mine, se uită la soacră-mea și-mi zice: „A, vorbești și bine, nu ești proastă!” Mă înfundă râsul (vedeți ce politicoasă-i românca?) și dau din cap, „Da, da, vorbesc și nu, nu-s proastă.”
„E, să știi că ne-ai luat unul dintre cei mai buni băieți! Tare bun băiat ți-ai găsit!”
„A găsit-o!” mă scapă soacră-mea. Eu zâmbesc, ies, dispar. Îl sun pe creț câteva minute mai târziu și-l întreb: „Auzi, chiar a zis că arăt ca o grecoaică?”
„Da!”, spune el râzând. „Dar nu te stresa prea tare, cred ca a vrut să-ți facă un compliment și nu, nu arăți ca o grecoaică. Arăți mai bine. Că doar de aia m-am lăsat luat!” (știe grecu’ ce să zică, nu?)

p.s. Nu, nu trăiesc deloc cu impresia și stererotipul româncele sunt cele mai frumoase, etc. Doar că, potrivit gustului meu, țara în care mă aflu nu are printre cele mai arătoase exemplare. Repet, e doar chestie de gust.

4

Plouă, plouă, plouă

Știți diminețile ălea leneșe și ploioase? Când afară se aude vântul și știi că e frig și tu ești în casă, sub plapumă, te întinzi bine, îți faci o cana mare de cafea și te bucuri de vreme din căldura locșorului tău? Ce-mi plac mie diminețile ălea. Miros de cafea, pâine prăjită, apa care curge afară și cer întunecat. E opt dimineața, am treabă abia de la 10, respir, inspir și… da… mă trezesc. E ora 7. Ionuț a început să-și caute mașina mare (bine măcar că e mare!) și fără roți pe la șapte juma’, mic dejun, fulgi în toate direcțiile, curățăm masa de lapte, cineva se distrează și e în formă maximă. Nu, nu-s eu. Ne pregătim de grădi, oh, vreau bluza aia cu „camama de bozat”. Cu aparatul foto adică.
– E la spălat!
– Vreau să văd.
Vede.
– Ne îmbrăcăm acum?
– O vreau că nu e murdară.
– E în coș de trei zile.
– Te rog mamili, o vreau.
Vă rog, nu aruncați cu pietre. E abia opt dimineața și afară plouă frumos.
Cizme de ploaie eu și el. Pelerina, umbrela, ghiozdanul („Ionuț, e greu! Ce ai băgat în el?” „Niște avioane.” „Câte?” „Toate!”)
Înghesui cheile în buzunar, umbrela într-o mână, Ionuț din care se vede doar nasul, în cealaltă. – Vreau să duci tu umbrela mea și să o ții să nu mă ude. Și vreau să fug prin bălți.
– Fugi când venim acasă de la grădi, fugi cât vrei. Acum mergem pe trotuar, te țin de mână și te uiți la drum.
Plouă, plouă mărunt dar nu suficient de mărunt. Suntem undeva între o ploaie sănătoasă și niște picături. Ionuț povestește, cântă ceva cu niște pițigoi, râde de unul singur, evident, se uită după bălți nu la drum, scapă umbrela, ne aplecăm să o luăm, se împiedică și alunecă. Râde. Râd și eu (da, am și haine de schimb în ghiozdan!) Se ridică: „maaami, am lunecat și mai vreau!”
„Ionuț, te uiți te rog la drum!”
Mergem cât mergem, apuc să văd balta din groapă, prea târziu ca să deschid gura. Îl simt cum își scapă mâna din a mea și țac, săritură-n înălțime, pleoșc, apă. Multă. „Mami, ai văzut? Am sărit în ditamai balta!” Strâng din dinți – mai bine decât să-l strâng de gât, nu? îl iau de mână, cobor la mutrișoara lui: „Ionuț, sari în drum spre casă, ești uuuuuuuddddd!” strig eu (da, am strigat!). „Nu mami, nu mai sar, am sărit!”
Parcurgem ultimele minute liniștiți (distanța casă – grădi e undeva la 5-10 minute)
Ionuț cântă și la un moment dat îmi spune: „Știi, acum sunt foarte atent și la drum că altfel alunec!” Acum. Minunat. ‘Neața și vouă!

1

Limba greacă e chineză

Primele săptămâni după mutarea sediului general în Grecia au fost cele mai grele. Nu pricepeam o boabă din cele spuse de cei din jur și mi se părea că toți se grăbesc atunci când vorbesc. Stăteam ca proasta și mă holbam în toate direcțiile, încercând să ghicesc vorbele celui din fața mea. Colac peste pupăză și alfabetul arată altfel, au trecut ani buni și încă înfund și confund i-urile lor care-s vreo cinci. Soacră-mea nu vorbea nici atunci nici o altă limbă, socrul meu le mai rupea pe engleză dar insuficient ca să ne înțelegem fără ajutor. Soțul meu care e printre cei mai puțin vorbăreți oameni pe care-i cunosc, evident, nu prea s-a omorât cu tradusul așa că de voie de nevoie am învățat. Am făcut ore de greacă cu o profesoară de engleză, am făcut ore de greacă și cu o româncă (am citit la basme cât n-am citit toată copilăria mea), o ascultam pe străbunica povestind (era convinsă că dacă vorbește chiar dacă eu nu pricepeam nimic, ceva, ceva tot îmi va intra în cap!) mă uitam la telenovele grecești (de fapt erau un fel de seriale de comedie recomandate de Maria mea dragă) și căutam să interacționez cât de des cu localnici. Privind în urmă nu cred că acum aș mai avea curaj să plec undeva și să o iau de la zero cu o limbă străină. Am lucrat cu diverși indivizi – jur, pentru o vorbăreață ca mine nimic nu-i mai rău decât să stau într-o cameră în care toți vorbesc și eu să nu pricep nimic! De zis, ce să mai zici? Pe vremea când am avut Urban-ul, revista mea dragă, ce vremuri, ce vremuri am învățat în două luni cât alții în doi ani, că era musai și nu se putea altfe. Între timp, au trecut cinci ani, și pot să spun că mă descurc binișor. De trebuie știu să și scriu iar crețul meu spune că și de fac greșeli – că mai fac, nu le corectează pentru că-s „fermecătoare”. Nu încerc să par de pe-aici și nici nu transpir în eforturi de a vorbi fără accent  (nu știu de ce dar, între noi fie vorba, când mi se spune „a, tu ești străină!” mie-mi crește inima de bucurie).

Singura problema – că deh, nu se putea fără, e incapacitatea mea de a face mai multe lucruri deodată. Încerc să repar lipsurile însă merge tare încet. De șofat și vorbit în același timp nu prea am putut la început. Românește poate, dar în greacă nici să-mi ții pistolul la tâmplă. Între timp, am rezolvat parțial problema. Vorbesc dar nu când parchez. Drept e că atunci când parchez nu mai știu bine nici o limbă… Dacă am în jur mai mult de doi oameni care fiecare o zice-n limba lui, după maxim 10 minute mă pierzi. Ai mei îmi vorbesc în românește, soacră-mea strigă ceva în grecește, crețul încearcă să-mi explice în engleză și mă sună prietena mea de pe tărâm german. S-a întâmplat, eram tare obosită și le-am răspuns la toți de nu m-a înțeles nimeni.

De vreo lună merg la gimnastică. La pilates, care-i ora mea de relaxare, nu am nici o problemă, fata ne vorbește încet, calm, rar, o plăcere. La body pump parcă așa îi zice, amețesc doar gândindu-mă. Muzică tare, mișcări rapide, instrucțiuni în greacă. Mâna dreaptă sus, piciorul stâng sus, ridică genuchi, sus, jos, în stânga în dreapta. Pe lângă faptul că mă coordonez ca o găină beată, de cele mai multe ori până să-mi dau seama ce am de făcut, se schimbă schema. O mai aud și pe instructoare cum ne zice, da’ le zice prea repede și prea pe limba ei, „Varvara! Iar ai încurcat picioarele!” (nu știu de ce mă strigă așa, am corectat-o de vreo două ori dar nu s-a prins așa că Varvara am rămas!) „Ridică piciorul drept! Nu! Ăla-i stângul! Mai repede, stop, schimbă!” Muzică tare, oboseală mare, data viitoare sar lecția și merg să alerg de una singură, fără instrucțiuni. 

Un lucru e sigur, oricât mă plâng și oricât de greu e uneori (încă nu pricep nimic din ce-mi spui dacă o faci pe deșteptul cu mine!) mă tot gândesc, dacă nu aș fi aici, cine ar mai scrie episoade din ăstea, de legendă? Vă amintiți? https://ouzoland.com/2010/04/01/rama-și-macu-sau-bunu-tinu-superstar/

 

 

2

Ce vezi sau ce-ti zic?

De când am copil, m-am schimbat mult. Ne-am schimbat. Am trecut de la obiceiuri care nu ne faceau bine la altele mai „sănătoase” și încercăm pe cât posibil să-l creștem pe ăsta micu’ în spiritul ăsta nou. Crețul meu cel drag a avut veșnic probleme cu greutatea, încă se luptă cu obiceiuri proaste care s-au lipit de el în copilărie și care nu-i dau drumul. Nu vrea să ajungă și Ionuț să se chinuie ca el. O mai ceartă-n glumă, în serios pe bunica și pe mamă-sa care mereu îl încurajau să aibă în mână „măcar un colț de pâine”. Am mai povestit eu și altă dată, aici mâncatul e sport național. Când se pun ăștia la masă, trebuie mai întâi să deschizi nasturele de sus de la pantaloni și apoi să purcezi la înghițit. Dacă mănânci mai puțin sau te saturi repede, cei din jur se îngrijorează: „Nu ți-e foame? Nu-ți place? Mai ia nițel!” și de obicei concluzia (pe care o trăgeau în cazul meu) era „E, nu-i de aici, încă nu s-a învățat cu mâncarea noastră!” Sunt de cinci ani aici, m-am învățat și cu mâncarea însă obiceiurile nu mi le-am schimbat. Nu mănânc niciodată până nu mai pot, mă abțin de la ciugulit între mese și seara las cina voinică altora! Soțul încearcă să-și schimbe obiceiurile și să le adopte pe ale mele iar Ionuț, Ionuț nu știe altfel. Mai avem și noi accese – câte un tort bun, înghețată, cartofi prăjiți (doar când mergem la masa la soacră-mea!) dar în general, alegem cumpătarea. Și opțiunile care ne fac bine în defavoarea celorlalte. Și așa îl creștem și pe cel mic. Pentru el e mai ușor, le ia pe toate natural, noi mai avem de luptat cu gânduri murdare care implică și vreo ciocolată de prin vreun dulap. Pentru el e perfect normal să mănânce nuci și stafide și alune nesărate când are poftă, eu mai visez uneori la ele trase-n ciocolată.

Acuma, după introducerea asta menită să-mi scoată din cap faptul că singurele dulciuri din casă sunt niște mere delicioase 🙂 mă apuc să-mi vărs of-ul strâns de zile bune. Că eu nu pricep nici în ruptul capului ce naiba-i în capul părinților când pun ce pun în pachetul cu gustarea copiilor la grădiniță. La cea pe care îl duc eu pe Ionuț – unde primesc de mâncare ce le trimitem noi, mămicile – fiind vorba de program scurt (de pe la 8:30-9 până la 12:30-1 ) apuc să mai trag cu ochiul, așa, ca o jurnalistă de investigație (ce am fost și nu prea). Iaurt (vorba vine, iaurt) cu biluțe, sandwich-uri cu tot felul de șunci și parizere și brânzeturi topite, croissante cu varii umpluturi. Ion își duce fructele într-o punguță și tare-i place să le combine cu nuci bune și stafide aromate, câte un biscuite făcut cu mânuța lui, sau un iaurt acru care-i dă parcă și mai multă energie.
Altă nedumerire de-a mea e mâncatul la teatru. De fiecare dată când am fost, prichindeii își cumpără la intrare pungi cu popcorn și chip-suri („al meu numai la teatru mănâncă așa ceva!!!”) și tot felul de sucuri de care numai numele a mai rămas. Mergem la teatru, nu la cinema, nu-i așa? Obiceiuri stupide pe care le vor căra după ei întreaga viață…
Cică peste câteva zile vom merge cu un grup de copii la teatru după care îi vom duce să mănânce la un restaurant (gen faimosul Mc in varianta grecească). Am belit ochii ca cepele, ce să caute copii de 3-4-5 ani într-un loc din ăsta? Și să mai faci și eveniment din întreaga acțiune? Păi dacă merg doar o dată la nu știu câte luni, ce se poate întâmpla? Că lor le place! Păi clar că le place, doar capătă lângă mâncare și o jucărie tâmpită, sunt copii, evident că le place. Dar asta-i datoria noastră, să le arătăm că se poate și altfel. Nu? Poate că totuși sunt eu cea dusă cu pluta. Sau poate că nu. Dar văd în jur atâția copii deformați și chinuiți de prea multe kilograme-n plus, și da, știu că doar „o singură dată” ăsta nu o să-i deformeze și mai tare și poate nici nu o să le schimbe obiceiurile alimentare în rău, pe vecie, dar pocnește-mă să mă trezesc (dacă-i cazul!) că nu pricep: DE CE?

Am fost făcută-n multe feluri, de la exagerată, băăă, da’ tu nu mănânci???, lasă copilul să încerce și el, cum adică are doi (DOI!!!) ani și nu mâncat cicolată și bombonele și sticks-uri și alte cele? Să vezi când o să dea iama-n ele, nu îl mai oprești. Ne-am asumat riscul. Acum are imediat trei ani, cunoaște multe, întreabă, gustă (aproape din toate) dar nevăzându-le în casă nu prea e interesat. Are mereu opțiuni. Știe că ieșim la restaurant și la final comandăm și desert, știe că dacă plouă și e urât afară stăm acasă și facem prăjitură și biscuiți, știe că dacă merge la bunica primește biscuiți sau câte o bomboană. Le vede pe masă, într-un bol ce tronează în centru și câteodată-i spune bunicii, să știi că o să iau una când plec (tare polticos băiat am:) Altă dată îi zice, azi nu vreau caramea sau, sunt zile când vrea două. Să le împartă cu mama. Nu fabulez. Serios, nu dă iama.
Și pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că nu o să dea iama pentru că de aia are ochi, să vadă. Să ne vadă. Nu știați deja că ei, cei mici, fac de fiecare dată ce (ne) văd (pe noi făcând) și nu ce le zicem (noi să facă)?

0

Și despre celălalt băiețel…

Un copil minunat, băiețelul meu minunat. Ne-am trezit ieri devreme, dar devreme de tot, Ionuț prost dispus, cu chef de luat la harță. M-a urmărit prin casă toată dimineața. Vreau aia, nu cealaltă, ba mai bine aia pe care am vrut-o de prima data. Respir, inspir, dau drumul la radio, ne relaxăm. Urmez ritualul de dimineața, el e primul gata de plecare, eu trag nițel de timp. Ies din dormitor, intru-n baie, perfecționistul de fecioru-mi strigă după mine, „N-ai închis ușa la dormitor!!! Ușa, mami, ușa!” Sunt deja în baie, el e încă acolo, lângă ea – „Închide-o tu, te rog!” În tot timpul ăsta, Ionuț e călare pe un tren din ăla care se mișcă atunci când împinge cu picioarele, face „rondul de dimineață când verific șinele dacă nu s-au stricat când dormeam!” Îl aud cum se chinuie să ajungă la clanță, evident, fără să coboare de pe tren. Nu-i destul de lung să-i iasă așa cum vrea și începe să țipe, vai ce mai țipă, câtă furie stă ascunsă într-un omuleț așa de mic? Și lovește cu pumnii-n ușă și urlă și e așa nervos, nervos ca mine și ca ta-su când nu ne iese ceva așa cum vrem! Oare el cu cine seamănă? Eu am gura blocată cu peria de dinți, respir, inspir, la naiba, e mult prea mult zgomot pentru ora 7 dimineața, simt cum îmi crește nivelul nervilor, vreau să urlu și eu ceva, taci, mă, taci!!! dar… tac. Nu zic nimic. Aștept. Îi dau timp. Număr până la cinci. În fond, nu m-a strigat încă. Îmi amintesc o chestie care mă bântuie de zile bune, frustrarea e constructivă. Tac. Zgomotul se intensifică, Ionuț coboară într-un final de pe tren și-l izbește de podea. Pentru o secundă cred că l-a crăpat. Sare pe loc și urlă, are volumul dat la maxim. Apoi înșfacă trenul, îl ridică, îl sprijină de toc, se urcă pe el și… prinde clanța. Închide ușa. Ca prin minune, așa ca un buton din ăla de on/ off se oprește. Liniște. „Am închis-o! Singur, singurel!” Moment în care în capul meu s-au învălmășit gândurile, așa, ca oamenii care ies de la un concert bun. Fericiți și înghesuiți. A reușit singur. L-am lăsat să se bucure de momentul ăla minunat în care după ce te enervezi bine, da, îți reușește ceva. Minunat moment. Mi-am ținut gura, l-am lăsat în pace.
Acum stau și gândesc, îmi trag concluziile. Nu știu ce-i mai greu în episoade din ăstea: să taci și să te abții de la a da o mână de ajutor când nimeni nu ți-o cere sau să reziști impulsului de a-i închide gura (furia aia, tare zgomotoasă e în exprimare) Pentru mine amândouă-s grele. Voi, mămicilor, tăticilor, bunicilor cum vă descurcați?

P.S. Soacră-mea îmi explica, de cum a auzit povestea mea, cum în cultura lor, a celor de aici, a lăsa un copil să se „chinuie”, să plângă, în general să fie furios (mai ales când tu poți foarte ușor să-l „liniștești”) e de neconceput. Dar, a adăugat, are mai mult sens ce spun eu decât ce fac ei. 🙂

1

Despre un băiețel

Știți ce-i mai rău decât un băiețel de 3 ani? Unul de 32. Pentru că pe ăla de trei care crede că le știe pe toate și vrea să le facă așa cum știe îl poți opri. Mai poți discuta. Oferi alternative. Explici (da, funcționează!!!) și până la urmă tot o dai de capăt. Ăla de 32 le știe pe toate, vrea să le facă așa cum știe și le face. Pentru că nu te (mai) aude sau, aude selectiv. E bărbat și are 32 de ani. Și da, le știe!
Duminică dimineața ne pregătim de plecare la Atena. Ăla mic se joacă, în așteptare, ăla mare vrea să facă duș. Fă ce vrei dar te rog lasă părul în pace (mama din mine a glăsuit). Iese din baie, părul frumos și creț: ud. Dau ochii peste cap dar, înțeleaptă, tac. Plecăm și ajungem la destinație repede, o zi minunată. Vreo 18 grade la soare, 12 la umbră. La soare tricou, la umbră palton. Un vânt din ăla numa bun de plimbat gripe și viroze de la unul la altul. Ne pornim la plimbare pe jos. Crețul cel mare nici nu-și pune pe el jacheta – e cald!!! Pentru a doua oară, tac. Umblăm cât umblăm, e ba cald, ba răcoare, am grijă de piticul Ionuț ca de ochii din cap, mai arunc așa, discret câte o privire la consort. Fără jachetă, părul în vânt. Tac, bine doar că gândurile n-au sonor. Număr până la trei, respir, nu ajung până la cinci și nu mă mă mai rabd: „Nu iei jacheta aia pe tine? E cald și nu prea!” Mă privește de sus (ok, e vreo trei capete deasupra mea). „Vai, dar e așa de cald!” Tac, tac și iar tac. Ne căutăm prietenii, îi găsim, ne așezăm, mâncăm, voie bună, duminică minunată. E cald în restaurant, soțul rămâne neschimbat, pe poziții. Trece un ceas, un ceas jumate, Ionuț dă tonul plecării. Crețul iese fără griji primul, jacheta lui rămâne atârnată pe braț. Îmi ia vorba din gură prietenul lui: „Tu nu te îmbraci? Nu mai e chiar așa de cald!” zice el și mai bine tăcea pentru că soțul le știe pe toate și mai ales dacă-i este cald sau frig și îi închide gura cu un „Nu” sec. E ora 16, căldura s-a cam dus eu îmi închid jacheta până-n gât, Ionuț își caută mănușile. Eh, nu-i chiar așa de frig dar lui Ionuț îi plac mult mănușile. Încheiem ziua și ajungem acasă. Trece un ceas, ha, cineva tușește. Tac. Până pe seara zgomotul se îndeasă. Tac și-i fac ceai. „Doar când sunt întins pe spate mă apucă tusea. De fapt nu e nimic!” se scuză el. Dau din cap și tac. Ah, de-ar avea gândurile mele sonor… Sau poate că-i mai bine așa că n-au… 🙂