Cinci ani, o săptămână și o zi (de pomină)

În urmă cu cinci ani (o săptămână și o zi) am lăsat totul în urmă și m-am mutat în Grecia. Băiatul cu părul creț a venit să mă ia de acasă și dusă am fost. Fără urmă de regret sau privit în urmă. Regrete – când vine vorba de alegerea făcută (EL!) – n-am. De privit în urmă, mai privesc, recunosc. Mi-e dragă tare Viena și uneori, uf, uneori îmi doresc să-l fi convins pe creț să vină el la ea, nu să merg eu de acolo. Dar totul a venit cu un preț și la schimb pentru soțul meu cel minunat am primit un sat la mal de mare, cu exponate din cele mai variate și personaje care întruchipează tot ce nu-mi place mie pe lumea asta. Dacă idioții ar putea zbura, locul ăsta ar fi un aeroport. (nu-i a mea expresia, dar se potrivește ca o mănușă!) Bisericoase, habotnice, țațe și gălăgioase, mărci și figuri de oameni care nu au altă treabă decât să se afle-n treabă. În tot răul și un bine, toți ăștia mă inspiră. Mă fac să apreciez niște oameni – pe care-i număr pe degetele de la două mâini! și să-i iubesc și mai mult.

Stau și adun. Cinci ani, o săptămână și o zi (cea e azi). Într-un loc în care la început mă simțeam ca într-un film mut, nu știam o boabă de limbă de-a lor, mi se păreau toate mult prea tari și gălăgioase. În continuare mi se par așa, dar am început să-i înțeleg când vorbesc. Crețul îmi spune că le zic și eu bine, doar așa, cu nițică greșeala care doar îndulcește imaginea. Cică se vede de la o poștă că nu-s de aici – știți ce bine-mi pică mie treaba asta?

Au trecut cinci ani, o săptămână și o zi. Nu mai număr, nu-mi mai pasă. Drept dovadă că anul ăsta a trecut aniversarea și am observat-o zile bune mai târziu. Încet, încet mă adaptez. Sau mă obișnuiesc. Am și prieteni, oameni dragi, am început să iubesc și marea și vara lungă. Caut lucruri de făcut, dar nu mă mai interesează ce cred alții. În liniște și pace. Îmi urmez visul, îmi cresc piticul, învăț cu el, mă schimb, mă schimbă, ne schimbă. Nu mai am ambiții de birou și job cu program fix, caut lucruri care mă fac fericită. Scriu, citesc, cunosc oameni noi, încerc să-i înțeleg pe cei vechi, rupt pagini vechi, deschid curioasă pagini noi. Nu știu dacă am simțit vreodată atâta pace-n suflet (oh, da, să nu uităm de criză! Hmmm… Nu! Am uitat!)

Cinci ani, o săptămână și o zi. De pomină. Sau poate nu chiar, dar suna bine. În titlu. Între noi fie vorba, nimic special, trezire la 6:45 și un Ionuț decis să testeze ce se întâmplă dacă mama nu bea prima dată cafeaua. A testat, am testat și eu și am petrecut ultimele 5 ore făcând exerciții de respirație, asta, recunosc, după ce m-am „insterizat sănătos” (citându-l pe Ionuț)!

Cinci ani, o săptămână și o zi. Nu trece nici măcar una fără să-mi amintesc vorbele cuiva – se știe ea 🙂 care, cândva, mi-a spus să mă bucur de fiecare zi, că tare frumos e ceea ce am. Și da, așa e. În fond, “Nu ești niciodată prea vârstnic pentru a-ți fixa un nou țel sau a visa un nou vis.” (C.S.Lewis) nu-i așa?

Cinci ani, o săptămână și o zi.

fa2e8f2f78664cb096952783e22dba23

Anunțuri

Un gând despre &8222;Cinci ani, o săptămână și o zi (de pomină)&8221;

  1. Pingback: 5 ani fără fumuri « andreea's weblog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s