Și despre celălalt băiețel…

Un copil minunat, băiețelul meu minunat. Ne-am trezit ieri devreme, dar devreme de tot, Ionuț prost dispus, cu chef de luat la harță. M-a urmărit prin casă toată dimineața. Vreau aia, nu cealaltă, ba mai bine aia pe care am vrut-o de prima data. Respir, inspir, dau drumul la radio, ne relaxăm. Urmez ritualul de dimineața, el e primul gata de plecare, eu trag nițel de timp. Ies din dormitor, intru-n baie, perfecționistul de fecioru-mi strigă după mine, „N-ai închis ușa la dormitor!!! Ușa, mami, ușa!” Sunt deja în baie, el e încă acolo, lângă ea – „Închide-o tu, te rog!” În tot timpul ăsta, Ionuț e călare pe un tren din ăla care se mișcă atunci când împinge cu picioarele, face „rondul de dimineață când verific șinele dacă nu s-au stricat când dormeam!” Îl aud cum se chinuie să ajungă la clanță, evident, fără să coboare de pe tren. Nu-i destul de lung să-i iasă așa cum vrea și începe să țipe, vai ce mai țipă, câtă furie stă ascunsă într-un omuleț așa de mic? Și lovește cu pumnii-n ușă și urlă și e așa nervos, nervos ca mine și ca ta-su când nu ne iese ceva așa cum vrem! Oare el cu cine seamănă? Eu am gura blocată cu peria de dinți, respir, inspir, la naiba, e mult prea mult zgomot pentru ora 7 dimineața, simt cum îmi crește nivelul nervilor, vreau să urlu și eu ceva, taci, mă, taci!!! dar… tac. Nu zic nimic. Aștept. Îi dau timp. Număr până la cinci. În fond, nu m-a strigat încă. Îmi amintesc o chestie care mă bântuie de zile bune, frustrarea e constructivă. Tac. Zgomotul se intensifică, Ionuț coboară într-un final de pe tren și-l izbește de podea. Pentru o secundă cred că l-a crăpat. Sare pe loc și urlă, are volumul dat la maxim. Apoi înșfacă trenul, îl ridică, îl sprijină de toc, se urcă pe el și… prinde clanța. Închide ușa. Ca prin minune, așa ca un buton din ăla de on/ off se oprește. Liniște. „Am închis-o! Singur, singurel!” Moment în care în capul meu s-au învălmășit gândurile, așa, ca oamenii care ies de la un concert bun. Fericiți și înghesuiți. A reușit singur. L-am lăsat să se bucure de momentul ăla minunat în care după ce te enervezi bine, da, îți reușește ceva. Minunat moment. Mi-am ținut gura, l-am lăsat în pace.
Acum stau și gândesc, îmi trag concluziile. Nu știu ce-i mai greu în episoade din ăstea: să taci și să te abții de la a da o mână de ajutor când nimeni nu ți-o cere sau să reziști impulsului de a-i închide gura (furia aia, tare zgomotoasă e în exprimare) Pentru mine amândouă-s grele. Voi, mămicilor, tăticilor, bunicilor cum vă descurcați?

P.S. Soacră-mea îmi explica, de cum a auzit povestea mea, cum în cultura lor, a celor de aici, a lăsa un copil să se „chinuie”, să plângă, în general să fie furios (mai ales când tu poți foarte ușor să-l „liniștești”) e de neconceput. Dar, a adăugat, are mai mult sens ce spun eu decât ce fac ei. 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s