Empatia – lecție practică

Duminică am fost la teatru. Cu grădinița lui Ionuț, două autocare pline, 80 de persoane. Copii și aproape în totalitate, mămici. Tați, pe lângă crețul nostru, încă doi sau trei. Piticului și mamei le-au crescut inimile de bucurie, mă laud. Prima ieșire de genul ăsta, în care am apucat să ne cunoaștem cu alți părinți și să punem fețe pe numele pe care le rostește Ionuț în fiecare zi. „Excursia la teatru”, la Atena, e așteptată în fiecare an. O duminică din an, doamna educatoare își rupe o zi din cele libere ca să-i aibă pe toți copiii la un loc. Atâta energie duminica dimineața nu am mai văzut de foarte multă vreme. Femeia e mereu cu gura până la urechi și, evident, ăștia mici îi mănâncă din palmă. O duminică neașteptat de frumoasă și, cum se putea să nu fiu cârcotașa, stereotipuri cât cuprinde: mie femei mai gălăgioase ca ăstea de pe aici rar mi-a fost dat să văd. Milioane de „bravo” la fiecare două vorbe câte unul, te pedepsesc de nu stai jos, liniște acum, să mâncăm la teatru avem voie? nu, am spus nu si e nu pentru că eu sunt mama și știu! Bine, acum recunosc, exagerez nițel pentru eu cam aud pus în practică tot ce-mi trece pe sub ochi (articole, discuții pe diverse platforme etc.) Și pentru toată cârcoteala mea (da, eu știu tot și le cunosc pe toate!) am căpătat un bolovan fix în cap care m-a pus în banca mea.
Ionuțul meu a așteptat încântat să înceapă piesa, avertizându-mă că o să se sperie când se stinge lumina. Bla, bla, am răspuns eu, lasă că ești cu mami și cu tati și evident că nu o să se întâmple nimic! În clipa în care s-au stins becurile în sala, a început să urle de zici că l-a prins ceva de picior și dă-i cu plânsul până s-au aprins la loc. Am stat la prima jumătate de piesă (când el, bietul, ofta de mama focului și zicea mie nu-mi place, e prea întuneric, lasă mamă că nu-i, răspundea deșteapta de mine plină de empatie, lovi-m-ar pana de curent!), pe când s-au mai stins și a doua oară, Ionuț nu s-a mai dat ținut înăuntru pentru nimic în lume. Pe mine, o vitează din naștere, între noi fie vorba m-a iritat teribil chestia. Acu’ pe bune ce-i cu plânsul ăsta? Doar știa că se sting becurile! Ce copil e ăsta? Vai de mine, ce mă fac eu cu așa un fricos? Sunt extrem de iritată și nu, eu nu vreau să ies din sală! Nu-l mai duc la nici o piesă, nimic, stăm acasă! Auzi la el, frică de întuneric! Din fericire, nu am fost proastă până la capăt și m-am răbdat și am ținut de gură, nu am dat pe afară nici un comentariu stupid și jignitor și bine am făcut. Soțul m-a privit, a priceput ce-i la mine-n minte, mi-a făcut semnul ăla, știm noi care și a ieșit cu piticul din sală. Am mers și eu după ei, Ionuț a început să ne explice cum că a fost frumos la teatru dar prea întuneric și de acum încolo să facem teatru acasă, pe scena noastră, că e lumină și așa, încet, ascultându-l, m-am mai calmat și eu. Crețul, cel mai înțelegător tătic, îi spunea lui Ionuț că și el se teme de întuneric și că nu-i nimic rău dacă plângi când ți-e frică, toți plângem și-l strângea în brațe și da, eu m-am simțit ca ultimul om văzând ditamai bărbatul cu puiul de om discutând despre fricile lor. Au venit și alte mămici grijulii să vadă ce a pățit Ionuțul meu, lasă, e doar o fază, trece și asta și cu fiecare picătură m-am simțit și mai aiurea. Am plecat de la teatru, am oprit să hrănim piticii, alt episod. Loc de joacă din ăla cu bile, toți copiii au sărit înăuntru, prietenii lui Ionuț, haaaai și tu!!! Ionuț se lipește de mă-sa și nu, eu nu vreau. Simt cum crește iară iritarea-n mine, de ce puiuț? Nu vrei să te joci și tu cu mingile? Nu mami, nu vreau. Vreau să stau aici cu tine și să mă uit la ei. Ha? Mintea mea e prea îngustă, eu așa ceva nu am făcut niciodată, de ce să stai să te uiti? Să intre și Ionuț, numai el stă afară și râde uitându-se la alții cum se joacă. Ceva nu e în regulă. Soțul îmi citește gândul. (uneori se plimbă-n capul meu ca pe bulevard, serios!) „Așa făceam și eu!” Mă relaxez instant. „Nu pot să-l înțeleg.” „Păi nici nu trebuie, acceptă-l așa cum e și gata!” Deșteptule, mă gândesc… și nici nu citești nimic și prea le știi pe toate…

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Empatia – lecție practică&8221;

  1. parca tu ziceai ca urasti sa compari copiii si ritmul lor de dezvoltare .Una sunt amintirile din copilarie ale Alexandrei si alta trairile prezente ale lui Ionut.unde te grabesti?

    Apreciază

    • nu ma grabesc si nici nu-l compar cu alti copii. poate doar cu mine cand eram mica :)))) mi-e greu sa-l inteleg cand se poarta asa, retras. poate pentru ca eu nu-s deloc asa… dar, cum zicea si inteleptul de ta-su, accepta-l asa cum e si gata!

      Apreciază

    • da, da, cred ca in cazul asta e mai mult a lui ta-su decat al meu, dar nu-i bai… ma obisnuiesc eu :))) ca si el bietu’ tre’ sa se invete cu multe pacate de-ale mele… stii ca io-s cam isterica de fel ;))

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s