2

Între o macaroană și o dungă pe perete, cugetări…

Iuuuuu, ce mă disperă până la dezgust oamenii cărora le este mai dragă ordinea-n casă decât propriul prunc. Asta declarație, fiți atenți, vine de la mine, un control freak – nu dorm până nu-mi pun toate pernele de pe canapele în ordine, perdelele tre’ să stea la dungă și detaliile mele culese de prin piețele de vechituri au o anumită poziționare. A mea. Îmi place de mor ordinea și curățenia, ador să mă așez în fotoliul meu preferat cu o cană pântecoasă cu ceai și o carte bună și din când în când să-mi ridic ochii și să simt cum mă relaxez instantaneu privind în jur perfecta organizare (unii ar spune că-s nebună!) Dar să fim înțeleși, una-i piticul din capul meu, alta-i povestea când vine vorba de Ionuț. Copilul e liber. E liber să mănânce singur și să le împrăștie pe toate – aspirator avem! e liber să scoată cratițele (le știe el pe ale lui) și mereu primește macaroane și boabe de porumb și câte un cartof sau morcov ca să „pregătească masa pentru căței”. Prăjitură facem săptămânal și de cele mai multe ori până la final bucătăria e un dezastru însă cui îi pasă? Punem aspiratorul în priză, scoatem mopul (la cât e de încântat de ele, mai puțin și face singur!) și câteva clipe mai târziu toate-s la loc. Dacă vrea să-și construiască în sufragerie cort, să construiască, îi dau și cearceafuri și pături și tot ce-i mai trebuie, ba mă bag și eu cu el de mă vrea. În balcon are glastrele lui din care scoate pământ și umple altele și per total, nu am nici o urmă de tristețe de se lasă cu mizerie și dezordine. Are liber la desenat pe pereți (doar dacă se termină hârtia și doar la el în cameră!!!) Toate se repară și se pot pune la loc, serios acum, nici un preț nu-i prea mare când copilul ți-e fericit.

Am un spin însă când e vorba de povești auzite de pe la alții. Soțul îmi spune, hei, fiecare bordei, alt obicei. Da, teoria o știu…
Mă sună zilele trecute o amică, mamă a mai mult de un copil, ostenită rău, petrece zile bune-n casă făcând ordine – e mai rea ca mine când vine vorba de „toate la locul lor”. Nu mai pot, zice ea. Strâng aici, copilele trec în cealaltă parte și-și continuă munca dezordonată. Nu mai răzbesc. Parcă fac mereu curățenie și nu mai termin. Într-o primă fază am încercat să-i spun să o mai lase baltă. Acum nu-i chiar mare bai dacă nu speli podeaua zilnic și nici de te duci la culcare și-s vasele nespălate nu se întâmplă nimic. Experiența din mine vorbește. E mai greu la început, e drept, fixațiile ăstea se cer hrănite dar mai bine o casă în dezordine și copii fericiți decât o mamă cu probleme psihice. Nu? Termină de spus povestea, o ascult, după care îmi spune, păi da, amica noastă comună mi-a sugerat să iau o femeie să mă ajute la curățenie o dată pe săptămână însă mie îmi trebuie în fiecare zi, râde ea!
Îți face ea o dată pe săptămână, răspund eu, dar între timp mai trebuie și tu să pui mâna să le mai strângi, nu? La noi e masa și aspiratorul! Mănâncă Ion, curăță Ion („Mami, sunt ca un purceluș!”)
Păi nu, ea zice că nu trebuie să mai faci nimic! Se păstrează!
Se păstrează? În casă cu un copil de peste doi ani? Glumești?
Nu, că ea a zis că așa a crescut-o (nu ca noi adică) de nu face nici un pic de dezordine! Nu are voie să împrăștie și să mute de la loc! Nu o lasă să facă ea numai ce vrea (din nou, ca noi), e educată! Are noroc mare că e așa de liniștit copilul ei…
Da, mare noroc, zic eu. Închid.

Acuma stau și mă gândesc și mă uit peste gardul vecinului. Copii din ăștia chiar există? Se nasc așa, ordonați? Ușor de „educat”? Eu așa fixistă ca acum nu am fost de la început – sor-mea își amintește cu siguranță cum refuzam să fac ordine și să le pun pe toate la locul lor! Dar cred că văzând-o pe mama, ceva, ceva s-a prins și de mine.

Oare vreau și eu noroc din ăsta și de aia stau pe gânduri acum? Pauză. Ionuț mă strigă din bucătărie (da, altă zi fără somn!). E așa de fericit, vine val vârtej la mine, ține în mână o macaroană. „Vezi mami ce am găsit? Vezi? Nu ai aspirat bine ieri!!!”
Nu, clar și sigur: nu vreau noroc din ăla!

Anunțuri
0

Mereu e loc și de mai rău…

Ieri mă plângeam de zile reci și de stat în casă, de un Ionuț pus pe prostii și azi, azi am căpătat un capac pentru plângerile (stupide) de ieri… Toată noaptea am dat la rațe, să mă ridic în picioare nici nu poate fi vorba, mă simt ca după o beție cruntă și colac peste pupăză nu am parte nici de o mână de ajutor! De ieri seară bolește și socrul, soacră-mea e infirmieră și se teme sa nu aducă microbi de acolo, aici, soțu’ la muncă și Ionuț… eh, Ionuț treaz de la 7 a mutat întreaga cameră pe hol. Am apelat la măsuri extreme și l-am pus să se uite la desene animate (pentru că la noi în casă tv-ul e pornit doar seara și desenele animate tot atunci se petrec m-a și întrebat mirat: „După ce-s gata îmi faci baie și mă culci la loc??”) După juma’ de oră s-a plictisit și a început să-și caute de lucru. Acum e cu stetoscopul la gât și cu termometru într-o mână, „Lasă mami că te repar eu!” Ce bine ar fi …

0

Motivul pauzei

Las în urmă o săptămână tare lungă. De duminica trecută piticul s-a umplut de muci, marți l-am dus afară, a alergat ca un cățel scăpat din lesă așa că s-a pricopsit și cu tuse, joi au ajuns ai mei și vineri crețul cel mare s-a pricopsit cu o infecție alimentară ce l-a ținut toată sâmbăta în pat, fără pic de vlagă. Am organizat petrecerea de ziua lui Ionuț în ultima clipă – chemăm și copii? Rămânem numai noi ăștia mari? Duminică după amiaza ne-am strâns la noi acasă, am lăsat-o pe mama șefă peste bucătărie, tort, lumânări, Ionuț vesel, neoprit din sărit. Luni tort la grădi, după amiaza afară, începe să tușească și mai cu foc și marți la prânz începe „să dea și la rațe” (așa de mult i-a plăcut expresia de nu o mai face uitată!) O ține așa întreaga zi, spre seara se liniștește. Virus la stomac, 24 de ore. Miercuri, joi le-am petrecut în casă. Azi toate-s bune – mai puțin vremea. Au scăzut gradele, bate un vânt de mi-a mutat toate glastrele de pe balcon și așa se anunță a fi întreg sfârșitul de săptămână. Ionuț nu vrea să doarmă – nu-s obosit mami, nu-s deloc obosit azi! și chiuie prin casă. „Fac exerciții la scară”, strigă el. Eu stau cu laptopul în brațe în sufragerie și nu realizez în primă fază ce vrea să zică. „Mami, să mă urc?” Într-o secundă sunt pe hol lângă el. Scara mea decorativă stă să-i cadă în cap și Ionuț mă privește râzând „Vai mami ce o să ne distrăm și azi dacă stăm în casă!”
Să-l cred?

2

Copiii de azi, adulții de mâine…

Stau de zile bune și nu-mi revin de pe urma unei întâmplări. M-a întristat rău de tot și m-a pus pe gânduri. Urâte gânduri. Am ieșit în parc, eu, Ionuț, o prietenă grecoaică. Într-un parc din alt sătuc frumos de pe malul mării. Zi cu soare (din ăla cu dinți, dar te mai uiți?) Ionuț fericit nevoie mare că poate să fugă – fiind împrejmuit locul de joacă, sare, e cel mai vesel copil. Se cațără pe niște structuri de lemn, chiuie, povestește de unul singur. Adună câte o piatră, privește înspre grupul de copii (vreo patru, cinci, toate fetițe) râde-n soare. Nu se apropie pentru că așa-i felul lui, stă pe margine și se bucură de unul singur. La un moment dat merge la tobogan, urcă treptele și mă strigă. „Le spui tu fetițelor că vreau să mă dau și eu?” Încep să râd, mă îndrept către el, e așa o zi frumoasă, îi spun, hai mai piticuț, spune-le tu, în greacă, sunt aici, cu tine. Râde și el, dă să spună ceva, aud o voce lângă mine. Patru ani să aibă pitica? Se uită la noi și apoi le spune celorlate fetițe, pe ton serios, de om mare ” Vai, unii oameni nu pricep că dacă trăiești în Grecia trebuie să vorbești grecește! Fiecare-n țara lui!” Patru ani? Cinci? Mi s-a făcut pielea de găină. Ionuț se uită la ea, la mine, la ele, râde, nici nu cred că a realizat ce a trecut pe lângă urechea mea. Mă uit în jur și caut cu privirea, mă-sa îmi zâmbește. Eu nu. Mă uit la pitică și-i spun în grecește: „Vrea să se dea și băiețelul, îi faceți loc?” Înțepenește. Dispar toate una câte una…
Mă gândesc acum la ce-o să-mi mai fie dat să aud. Mie ca mie, dar Ionuț? Ce fac eu cu Ionuț? Cum îl feresc de proști și ignoranți? Cum îi explic? Că nouă nu ne pasă că ești albanez, negru, pakistanez sau grec? Sau român, sau bulgar? Că eu, orice ar fi, nu rostesc în direcția lui nici un cuvânt în altă limbă decât a mea? Gânduri grele – capac peste alte vorbe auzite la supermarket de la o doamnă binevoitoare (eu îi vorbeam lui Ionuț în românește, ta-su în greacă și noi doi, între noi, engleză că așa vrem!) „Bietul copil! Îl amețiți de tot! Doar în greacă să-i vorbiți că doar aici locuiește!”
Mă mai obosesc să dau explicații sau doar o ignor?