5

Și băieții plâng (și bine fac!)

Stau gata să explodez, mă cert de una singură. La mine-n minte e război. Eu întreb, eu răspund, ridic tonul, mă înfoi ca un curcan și caut momentul potrivit ca să pot să da volum gândurilor. Măăăăă, de ce nu lăsați băieții în pace? De ce un băiat nu-i bărbat în devenire dacă plânge? De ce un băiețel nu poate să fie supărat și trist? De ce un băiețel nu are voie, Doamne ferește să fie curios de păpușile fetițelor și să le plimbe-n cărucior? De ce râdeți când vrea să se joace cu cratițe și să aspire-n casă? Dar mai ales, revin, repet, de ce un băiat nu are voie să plângă?
De când mă știu m-au enervat etichetele. Categoriile. Băieții fac așa, fetele fac altfel. De la vârste mici de tot, chiar de la început, îi băgăm în cutiuțe și ne revoltăm de încearcă să vadă și ce-i peste capac. Nu văd nici o urmă de problemă în faptul că Ionuț plânge când e supărat, că vine la mă-sa în brațe când caută alinare, că se teme de întuneric sau că jucăria lui preferată (printre mulțimea de cuie, ciocane și roți) e Dasiy. Ce-i așa motiv de mirare când puiuțul vrea să stea lângă mami într-un loc nou? Vă temeți pentru viitorul lui? Că o să crească și o să stea lipit de piciorul meu? Că o să fie un fricos? Că nu va fi independent? Că nu o să fie un „bărbat adevărat”? Un bărbat adevărat ca voi, ăștia mulți din jurul nostru, care-și dau cu părerea? Bărbați adevărați care nu plâng dar care la 30 de ani locuiesc încă cu părinții. Care nu plâng, sunt independenți dar încă duc plase cu haine murdare, la spălat, la mama, la mama aia pe care o sună numai cand au nevoie de bani; nu plâng, e drept dar stau cuminiți, sub papuc și dau din mușchi și din figuri doar când sunt între prieteni bărbați. Faptul că Ionuț și-a ales la magazin o mașină de tuns iarba de culoare roz cu fluturași („Mami, ce frumoși sunt!!!”) în loc de cea pentru băieți, albastră, e motiv de îngrijorare, ziceți voi? Că a vrut să facă balet cu fetițele, e un lucru care ar trebui să-mi dea de gândit? Că a pierdut-o pe Daisy și a fost trist două zile până am găsit o altă Daisy, e o chestie ce-i pune viitorul de „bărbat adevărat” sub semnul întrebării? Mă înfoi și mă agit și strig în gura mare, lăsați băieții în pace: să plângă, să fie triști, să fie veseli, mămoși, blânzi, drăgăstoși, duri, aprigi, să fie așa cum simt ei, fără să le puneți etichete și să-i transformați în niște frustrați așa ca voi!

0

Și un episod de azi…

Am ajuns acasă cu piticul. Îi citesc, îl pun în pat. „Cred că o să mă mai joc puțin și adorm mai târziu!” spune el. „Cum vrei!” zic eu. Ies din cameră, merg și eu să mănânc în pace, intru la verificări peste un sfert de oră, Ion e în vârful patului, cu un munte de șervețele umede în brațe, o șterge de zor pe Daisy! Respir una buna și adâncă și-l întreb „Dar chiar trebuia să le iei pe toate? Unul cred că ar fi fost suficient!” „Pe toate le-am vrut” zice el. „Dormi?” întreb „Imediat!” răspunde el, așa că mă dau dusă (după ce, evident, iau cu mine toate șervețelele și schimb fața de pernă că era udă bine) Ies din cameră, trec alte zece minute, îl aud vorbind singur. Mai trec cinci aud pași pe hol, apare lângă mine. „Vii să îmi schimbi scutecul?” întreabă mutrișoara cea dulce. „Vin!” Mergem în cameră și mă ia cu leșin. Patul e leoarcă, saltea, plapuma, pernă, căței, Daisy, hainele de lângă pat, mocheta. „Am udat și-n spatele patului dar nu mult că nu mi-a ajuns apa!” Mă uit la el, ăsta glumește? Râde. Respir, inspir, respir, inspir, strâng din dinți și mă pocnește un vuiet de plâns din ăla, din ăla adânc de nu-i pot pune stop. Ionuț începe să râdă, eu plâng si mai cu foc, vine să-mi dea o mașinuță. „Ia-o mami tu, ia tu mașinuța!” Mie-mi vine să-l iau pe el și să-l arunc pe geam (da, recunosc, gânduri violente mi-au traversat mintea mai ceva ca mașinile de cursă!) Mă apuc să strâng: totul e ud (câtă apă o fost în sticla aia???) băltoacă în spatele patului, respir, inspir. E gata strâns, Ionuț pe jumătate adormit începe să miaune nu vreau să dorm, îmbracă-mă. Mă opresc și-i spun „Sunt așa de furioasă de-mi vine să plec în lume! Vreau să merg în cealaltă cameră să mă liniștesc și vin să te îmbrac! Stai în pat, stai pe lângă, stai unde vrei, eu merg să mă liniștesc!” Începe să urle mai cu foc, nu, nu vreau, nuuuuu! Nu vreau să pun mâna pe el pentru că mă tem că o să-l strâng de gât nu alta (da, acum după ce m-am liniștit, știu și eu, e doar apă!!!) plec din cameră, vine după mine, urlă, urlă, îmbracă-mă, nu dorm, șterge-mi mucii, urlă, urlă, mă trezesc urlând și eu, lasă-mă, TE ROG, lasă-mă! Îmi vine să plec în lume, lasă-mă! Nu mă lasă, ia-mă-n brațe, vreau să dorm. Plângem amândoi. Se urcă-n pat, îmi dă obrazul la pupat, adoarme. Eu am un ghem în suflet și nu mă simt nicicum. Mama ei de apă…

0

Un episod de ieri

Ionuț se joacă la el în cameră, cu mine lângă, trândăvind pe salteaua noastră de citit. „Mami, mă sui pe schelă și-mi repar magazinul cu bormașina!” Mă uit la el, mă umflă râsul, „Măi Ioane, ce schelă, nu o văd!” „Păi nu o vezi cu ochii, ți-o închipui!” răspunde el, citând din mă-sa. Bate cuie, montează, vorbește de unul singur, merge în bucătărie, aduce niște cratițe – „Ioane, ăstea-s din dulapul ÎN CARE NU AI VOIE SĂ COTROBĂI!!!” – mă trezesc vorbind mai tare decât ar fi cazul. „Mami, dar trebuie facem o schelă mai înaltă și ălea cu care am voie sunt mici! Stai să-ți arăt!” El încearcă să-mi arate, eu sunt ofticată la gândul că trebuie puse toate la loc. „Mami, camera mea e un șantier și patul e excavatorul!” Se suie în pat, trage tot de la loc, vaaaaai, simt cum îmi crește iritarea. Încep să le pun la loc, azi nu vreau să faci dezordine, de ce, pentru că așa vreau eu, să nu faci! Nu am chef de explicații, uit de-a binelea tot ce propovăduiesc și chiar cred. Ionuț e trist. Le pune la loc, iau cratițele, el nu tace „lasă Daisy mergem la plajă!” Pleacă în baie – aia cică e plaja! dă drumul la apă, dezastru. Mă trezesc urlând. Ion urlă și el, urlu și mai tare, ia să vedem care urlă cel mai tare, ghici. 5 minute mai târziu, el e supărat, eu mă simt ca naiba. Ce-i cu mine? Nu-mi vorbește până la ora cinei. Ia piticul o mașină la masă, începe să o ciocnească de cana de lapte. „Vreau să te oprești. Nu-mi place deloc ce faci!” Eu zic, eu aud, Ionuț mă privește și ciocănește în continuare. Știți și voi momentele ăstea? Mie prima dată mi se face stomacul nod. Urcă nodul ăla încet, încet înspre gât. Pulsează și dă să explodeze. Respir. Îl privesc. Iau mașina și o bag în buzunar. Ionuț schimbă mutrișoara: mirare, furie și atunci mă aplec la urechea lui și-i spun „E curent pe masă, a, scuze, nu pe masă, pe câmp. Bate tare vântul, Sally a zis că o doare oglinda retrovizoare” Piticul meu se luminează. „Tu mami, eu oare pot să spun că scaunul ăsta e un tractor? Și laptele ăsta e benzina, uită cum îl beau pe tot!!” Mă relaxez, se relaxează, râde și Costas – n-a priceput, dar râsul e contagios…

0

O nouă etapă

Este incredibil cum o oră cu un om cu suflet frumos îți poate schimba ziua. Un om de la care ai ce să înveți. Care nu pretinde că le știe pe toate, care își recunoaște greșelile, își acceptă imperfecțiunile, care nu se află în competiție cu nimeni decât cu el însuși, ca să fie mai bun în fiecare zi. Este incredibil câtă energie pozitivă îți poate transmite, cât de frumoasă e viața când te lași înconjurat doar de astfel de suflete. E mai ușor să treci peste momente urâte și răutate. De când sunt aici nu mi-a fost dat să am parte de mulți astfel de oameni. O fi fost cu un scop. Pentru că pe vremea aia, a începutului, credeam că e nevoie de cantitate. Să am în jur mulți oameni ca mine, ca soțul meu, să fim majoritari, să fie ușor să comunic, să nu mă enervez la tot pasul cu minți închise și uneori, stupide. Nu. Nu am avut dreptate. Pentru că, din nou, am realizat că eu nu le pot avea pe toate. Primesc din stânga, dau cu dreapta. Așa că am ales, calitate peste cantitate când vine vorba de cei care mă înconjoară. Mai bine o oră, o dată pe săptămână, lună, cu oameni care-mi inspiră ziua, decât într-o companie zi de zi, companie care mă întunecă și mă lasă goală de energie bună. Număr pe degete oamenii frumoși. Dar sunt așa de fericită că-i am și că mă lasă să-i țin aproape. Nu mă mai risipesc în încercări de a fi plăcută de toată lumea – Doamne, cât de naivă am putut să fiu? nu mai îmi arunc timpul celor care nu îl merită. Prefer o bancă, o carte, un Ionuț cu picioarele în nisip și singurătatea. Nu mai caut companie doar de dragul de a o avea. Am găsit pacea cu mine și pentru momentele în care vreau să râd în doi sau trei, din fericire, am de unde alege. Calitate, nu cantitate. O fi o altă etapă? O fi aerul sărat? O fi amândouă? Sau o fi „afișul” ăsta care m-a pus pe gânduri? 🙂

9937_357237147726488_1826641551_n