2

Un traducător de încredere. Sau nu…

Încă de la începutul relației noastre, eu și crețul am decis: copilul (sau copiii) noștri o să vorbească două limbi. Cel puțin două. Chiar dacă soțul nu s-a prea chinuit să învețe românește, nu are nici o problemă ca eu și Ionuț să comunicăm în limba mea. El nu pricepe mai nimic – cel mai frustrant trebuie să fie, zic eu, atunci când eu și piticul avem vreun conflict și el se uită la noi fără nici o putere. Între noi fie vorba însă cred că preferă situația exact așa cum e. Sau a preferat-o, prevăd o schimbare… Ionuț a îmbrățișat întreaga situație perfect natural – îmi amintesc și acum ce emoții am avut la început. Degeaba am citit zeci de cărți pe subiect, mereu s-a găsit un binevoitor care să pună sare pe gânduri: o să vorbească mult mai târziu, vai, îl amețiți de cap, nu o să mai știe în ce limbă trebuie să se exprime, ce faceți cu bietul copil?! Evident, toate fricile mele/ noastre s-au dovedit nefondate. La doi ani copilul a început să vorbească în ambele limbi (e drept, românește vorbește frumos dar cu un accent de student grec la o facultate din România), diferențiază perfect cele două limbi, știe cine ce limbă vorbește și, chiar cred, se distrează de minune când noi doi vorbim și cei din jur nu înțeleg. Tata a mai încercat să-l facă să „traducă” dar puiuțul nici măcar nu s-a sinchisit să îl bage în seamă. Când au venit ai mei în Grecia pentru ziua lui, soacră-mea a avut o tentativă de a coversa cu mama prin intermediul lui Ionuț, dar evident, rezultatul nu a fost cel așteptat. Copilul a refuzat să spună ce zice una și alta și s-a limitat la a vorbi cu fiecare pe limba lor. Zilele trecute însă, am asistat la un episod delicios. În curte la soacră-mea, eu, ea și Ionuț. Șmecheraș, se uită la ea și spune (în greacă): „Vrei să-ți spun cum se zice la iarbă în românește?” Soacră-mea toată zâmbete, dă din cap aprobator, se citește pe fața ei fericirea, copilul vrea să mă învețe românește! Evident, spune da și începe un dialog între cei doi, în care Ionuț îi zicea ce să întrebe și el îi traducea. După vreo cinci minute, mă duc să iau un pahar cu apă și când mă întorc, soacră-mea se uită toată zâmbet la mine și zice (în românește): „Vrei scaun?” Mă uit la ea, mă uit la Ionuț (care e cu gura până la urechi) și îi răspund (în grecește): „Ce să fac cu un scaun? Am șezlongul!” Zâmbetul îi înțepenește și-mi zice: „Eu am întrebat dacă vrei înghețată!” „Nu!” zic eu, „M-ați întrebat dacă vreau un scaun!” Ionuț începe să râdă tare de tot și o zbughește de lângă noi. „Păi așa mi-a zis să zic!” răspunde ea și începe să râdă. Pe drum înspre casă pornesc o discuție cu fiul. „Ionuț, nu prea e ok să o fraiereși așa pe iaia! Biata de ea chiar vrea să învețe!” „Știu mami, dar așa am râs, o zis la înghețată scaun!” Râdem amândoi, o las baltă. Ieri seară, altă scenă. Ionuț cu ta-su la masă. „Tati, vrei să-ți zic cum se zice în românește la ardei?” „Da, spune-mi!” Îi spune, ia la rând alte obiecte din jur, le zice bine. La un moment dat, face o pauză, se uită la mine și-i spune „Ăsta știi ce e? Cum se spune la lapte?” „Nu știu!” spune ta-su. „Se spune… farfurie!” răspunde Ionuț. Și începe să râdă. Crețul ăl mare îl privește lung: „Adică dacă o sun pe buni Maia și-i spun că vreau farfurie? îmi aduce lapte? Măăăăăi, mă păcălești! Lapte e lapte!” Ionuț face ochii mari, nu mai zâmbește. Se uită la mine foarte serios: „Tati știe. L-ai învățat tu? Să nu-l mai inveți tu! Lasă că-l învăț eu!” Mă pufnește râsul, ta-su se uită la noi, nițel dezorientat, râde și el dar parcă nu e râsul lui. „Se îngroașă gluma, poate n-ar fi rău să mă apuc de învățat!”

3

Daisy și împărțeala

Astăzi vreau să v-o prezint pe Daisy. Pe Daisy a noastră primită de la Deuța. Pe prima, originala, a uitat-o Ionuț în parc, zi în care a fost cel mai trist copil. Repeta de unul singur „a plecat în excursie, sigur vine înapoi!” N-a venit ea, a venit o variantă mai scundă și cu gura închisă. O iubește mult, mult de tot. Celor care comentează – Daisy? E păpușă pentru fetițe! Ionuț le răspunde foarte senin, nu, e păpușă pentru copii. O luăm peste tot, dar atenție, stă la mami în geantă, nu iese deloc de acolo! Azi am lăsat-o să se odihnească, noi am plecat la plimbare. Ne-am întors mai bogați cu un excavator – nu mami, din ăsta sigur nu avem! Are roți, nu șine! La culcare, în pat, Ionuț își numără prietenii stabili – doi căței și nelipsita Daisy și ultima achiziție, excavatorul. Îmbrațișare și pupic de noapte bună, ies din cameră și asist la următorul dialog:
– Nu Daisy, nu-ți dau excavatorul să te joci. E numai al meu! Nu, nici măcar puțin. Te rog frumos să nu pui mâna, am spus că el al meu. Îl vrei și tu? Doar puțin? Daisy, Daisy, ce ai pățit? Te-ai întristat? Bine, te las să te joci puțin și tu. Vai Daisy, ai reușit să-i pornești motorul! Știi ce mult mă bucur! Vrei să te mai joci puțin cu el? Bine, uită, acum îl vreau și eu, zic să îl împărțim. Eu învârt roțile din față, tu pe cele din spate. Vezi, ce bine ne distrăm?

Am râs de una singură și mi-a venit să sar în pat lângă el, să-l smotocesc și să-l drăgălesc până-n zori. Minunea mea de copil…

photo-11

P.S. Pentru cei care se întreabă ce-i mare fâs toată discuția, spun doar atât: pe Ionuț nu l-am „învățat” să împartă. Am evitat și evităm în continuare să-l facem să dea jucării altor copii, dacă nu vrea, nu dă. El decide. Din cauza asta mi-am auzit povești de nu știu câte ori la locul de joacă, faptul că-s „străină” m-a scos cu basma curată. Noi, ăstea străinele nu cunoaștem obiceiurile locului. Copilul trebuie să împartă, e semn că-l crești bine. Oriunde mergem, ducem cu noi jucării și dacă vrea să dea, dă. Are câte una pe care nu o lasă din mână – gen Daisy sau câte o mașinuță nouă și decide singur. Din aceași categorie: nu l-am „învățat” să salute, nici să spună mulțumesc sau te rog. Și totuși o face la fel de natural ca noi cei din jur… Na, de asta-s așa făloasă azi. Pentru că dialogul lui imaginar cu Daisy m-a făcut să fiu și mai convinsă că da, se poate și altfel!

0

Micuța dictatoare iese la pensie

De când mă știu mi-a plăcut să fiu cea care ordine celor din jur. Să organizez chestii și oameni, să-i fac pe toți să respecte programul MEU, să nu-mi iasă nimeni din vorbă. La grădiniță făceam armată cu bieții colegi și mai ales cu cei mai mici decât mine (Alexandro cea mare, tu mai ții minte ce rele eram?)
Cine-și amintește (Cicileano? Deuță?) cum mi-am pus prietenii de la bloc să zugrăvească tavanul de pe casa scărilor, la ultimul etaj, pentru „sala tronului” (mă credeam prințesă!). Cum adunam copiii vara și ne jucam de-a școala – evident, DOAR eu eram doamna profesoară și scriam la tablă și le dădeam lucrări de control, vai ce vremuri. Sau cum pregăteam spectacole și-i distribuiam pe toți în roluri (eu cel principal, evident) de la un moment dat au început să se fofileze verișoarele și să nu mai dea cu săptămânile pe la noi. Micuța dictatoare. Când am mai crescut – și eu și restul, nu s-au mai dat îmblânziți așa ușor așa că am trecut la asuprirea lui sor-mea. Chinuită și vai de ea, înțeleg și-i dau dreptate: când m-a prins în urmă cu câțiva ani mi-a tras o tunsoare de zici că eram veveriță. Cum ziceam, îi dau dreptate. Concluzia? Mereu am avut figuri în cap și idei că știu eu cum să pun problema așa încât toți să stea drepți și să respire doar la comandă. Încet, încet, dar sigur, cobor cu picioarele pe pământ și realizez cu un oftat că zilele ălea de șefie (aparentă) sunt de muuuult apuse. Primul care a îndrăznit să comenteze înapoi a fost crețul. M-a luat pe sus, vorba aia și în trei mișcări m-a lăsat fără replică. Și mi-a plăcut 🙂 Așa că am încheiat un pact de neagresiune,
m-a luat de nevastă și așa, pe nesimțite, am renunțat la luptele de putere din casă. Mai las și eu așa cum vrea el, mai lasă și el (ok, el lasă mai mult, doar de aia zice până și mamă-mea că-s norocoasa cu un băiat ca el) Cu Ionuț situația stă nițel diferit. Poate pentru că are trei ani și poate, sau de fapt sigur, pentru că până nu demult, Ionuț cam făcea ce ziceam și voiam noi (nu umbla, nu vorbea, până la un an, un an jumate, trai pe vătrai, dansează cum cânt eu!) Acum însă, domnișorul crescut liber și corect, cu drepturi în casă și de a-și spune părerea, apasă butoanele lui mă-sa într-o veselie. Războinica din mine, trezită la viață mai că s-ar lua în coarne cu micuțul, doar că, din fericire atâta minte mai am. Are 3 ani și chiar știe ce vrea. Nu mereu același lucru cu mine și e drept, e cam fixist când vine vorba de rutina lui. Uneori rămân calmă, alteori neputința mă face să mă isterizez. Pentru mine, de departe, e cea mai grea temă de casă: să uit de control, să nu vreau să controlez, să mă controlez pe mine și doar pe mine. Până la urmă, rămân episoade ca ăstea de mai jos care, rememorate acum m-au făcut să râd de una singură 🙂

(vreau să intru să las ceva la un magazin, Ionuț rămâne cu bicicleta în fața ușii)
– Ionuț vreau să nu te miști de pe bicicletă, să mă aștepți liniștit, ok?
– Da.
(Intru, mă întorc, îl văd cum coboară de pe bicicletă și se așează lângă)
– M-am mișcat. Dar stau liniștit, zice el.
Zâmbește satisfăcut, mie mi se aprind farurile.

– Ionuț azi vreau să mergi la plajă cu tata. Sunt obosită, mă doare capul, vreau să stau acasă și să citesc.
– Nu.
– Ionuț azi mergi la plajă cu tata.
– Merg dar nu mă dezbrac.
– Dacă vrei să stai îmbrăcat, stai îmbrăcat.
– Nici nu-mi dau jos sandalele. Și vreau șosete.
– Bine. Hai să schimbăm scutecul (încerc să-i dau unul din ălea, de te poți băga cu ele în apă)
– Ce-i ăsta? Nu vreau din ăsta! Eu vreau scutecul meu.
– Ionuț, o să scot scutecul murdar și-l pun pe ăsta. E tot scutec, doar că poți să intri în apă cu el.
– Nu.
– Ionuț vreau să pui scutecul ăsta.
– Nu.
Urlu. Mă ridic, fug în balcon, respir, inspir, revin.
– Te-ai liniștit?
– Da. Pui scutecul?
– Nu.

(Da, are în continuare scutec și orice încercare de-a mea de-al face să renunțe s-a soldat cu eșec. Ultima găselniță e lui fiul meu e expresia „nu sunt pregătit”. Așa că-i dau pace până o fi!)

Ora prânzului, Ionuț decide că nu vrea să doarmă. Eu și ta-su mergem în dormitor, trec vreo cinci minute, apare și el.
– Ce faceți?
– Vrem să dormim.
– Eu nu dorm. Eu mă joc.
– Ok, joacă-te, spun eu. Dar joacă-te afară din camera asta. Bine?
– Bine.
Ionuț iese din cameră și se așează EXACT în fața ușii. Începe să se joace. Cântă. Chiuie. Povestește de unul singur. Își aduce mașinuțe din camera lui. Tractoarele. Șantierul. Toate la mai puțin de un pas de ușa dormitorului.
– Ionuț, nu pot să dorm!
– De ce, mami? Eu te las! Mă joc singur!

Altă zi fără somn la prânz.
– Ce zici, Ioane. Mergem la bunica în curte? Dacă tot nu vrei să dormi…
– Mergem!
– Da acu’ fă bine și să nu adormi în mașină!
– Ba cred că o să adorm. Că-mi place să dorm în mașină dacă nu mă lași.
El râde. Eu mă încrunt și pufăi.
– Mami, cum ne liniștim noi când ne enervăm? Cu îmbrățișare. Vrei una?

0

Superlative

Zilele trecute mă roagă o prietenă dragă să o ajut. A plecat departe și are nevoie de o cremă de față pentru petele cauzate de soare. La mine-n Xalkida este un dermatolog bun, poate chiar cel mai bun, care prepară cea mai cea alifie, a auzit ea de undeva. Dă înainte telefon, o comandă, sigur, sigur, merge și pe nevăzute, vine doamna Alexandra să ia cutiuța cu amestecătura magică, mie îmi dă adresa, mă duc direct la țintă. Dacă o fi cel mai cel dintre cei mai cei, sigur merge țac -bam treaba, nu ne încurcăm… Ajung pe la ora prânzului, mă întâmpină o doamnă simpatică, îi spun ce vreau, începe să caute.
– Ce nume a dat doamna? Că nu eram eu aici, era o altă secretară.
Îi spun, îl repetă de vreo trei ori greșit, caută, nu-i. Îi dau numele meu, mă gândesc poate oi fi uitat eu ce mi-a scris fata și ea a dat numele meu. Nu-i. Nici cel de familie al soțului (meu), nici al ei. (în Grecia, după căsătorie, îți păstrezi numele de familie, nu-l iei automat pe cel al soțului decât dacă ți-e musai ție)
Doamna începe sa se agite, caută printr-un morman de hârtii și hârtiuțe de pe birou. Apare și domnul doctor cel cel mai bun. Caută și el. „Ce căutăm?” O hârtie cu o comandă pentru o cremă! Ce fel de cremă? Îi repet, se apleacă amândoi la căutat hârtia. Evrika! A găsit post it-ul cel mic și pricăjit, citește de pe el numele ce aduce a ceea ce căutam. Ăsta e? Ăsta. Așa o cheamă? Nu sună exact așa, dar cu siguranță ăsta e. Începe să completeze comanda în computer, îmi cere tot felul de date – numele tatălui ei – nu-mi amintesc nici moartă! E măritată aici? E măritată cu grec, zic eu, dar nu trăiește aici. Și dacă e măritată cu grec, de ce nu zice numele lui? Ne-ar fi făcut viața mult mai ușoară! Eu așa o trec în computer, cu numele grecesc! exclamă triumfătoare.
Să vin după cremă mâine? întreb eu timid. Nu e nevoie, în două secunde e gata. Intră în birou, o aud cu domnul doctor cum măsoară și împart, iese triumfătoare, o împachetează. Plătesc – 35 de euro. Stați să vă dau și chitanță. Mă surprinde plăcut. Vă scriu 15 euro pe chitanță și dacă întreabă cineva atâta să spuneți că ați dat, 15, mă înțelegeți? Dau din cap, mă umflă râsul. „Trebuie să o țin în frigider? Știți, trebuie să o trimit în Anglia și mă întrebam”…
„Stați liniștită, nu o să fie așa de cald pe drum! Numai la noi e așa vreme bună, vai de ei în restul Europei!” zâmbește conspirator. Zâmbesc și eu, dau să ies, mă strigă: „De-acum încolo să folosească numele grecesc, să-i spuneți dumneavoastră!”
Închid ușa și pentru a nu știu câta oară mi-e asa de clar de ce aici lucrurile sunt cum sunt și merg din „bine” în „cel mai bine”. Bine măcar că e soare. Sau poate de aia.

0

Căpșunica în bucătărie

De când am descoperit Pinterest-ul, mă bate o poftă de gătit și experimentat rețete, ceva de necrezut. Văd niște poze care-mi lasă gura apă, caut rețeta, o frunzăresc rapid, dacă-mi sună cunoscute ingredientele (și mai ales dacă le am prin casă) dau fuga în bucătărie și mă pun pe treabă. Adevărul e că până acum nici o încercare nu a avut rezultatul din poze dar pofta e prea mare ca să mă dau bătută. Am găsit ieri de dimineața o rețetă cu titlu’ în franțuzește, cremă, vanilie, căpșuni, am notat ingredientele, devreme după predarea lui Ionuț la grădi am cumpărat tot și m-am pus pe treabă. Să ne înțelegem, m-am apucat de treabă așa cum fac de obicei, citind rețeta PE PARCURS. Gospodinelor (și nu numai!), accept smierită să mă pocniți cu polonicul! După ce am curățat 650 de grame de căpșuni mi-am dat seama că 0 era de fapt g și 65 de grame erau suficiente (din restul am făcut o spumă de căpșuni pe care am lichidat-o în două mișcări cu lingura, direct din bol, fără urmă de mustrări de conștiință – Ionuț are alergie la albușul de ou și crețului nu-i place!) Apoi, urmăresc rețeta mai departe, puneți siropul în frigider până a doua zi. Clar. Până la prânz mai sunt trei ore, suficient, îmi zic. Merg mai departe, fără să-mi fie învățătură de minte și să citesc rețeta până la capăt… Bat ouăle, adaug crema, zahăr, tăiem vanilia – măsurători în inci, încerc să ghicesc cam câți cm ar fi (vă zic, sunt dezastru!) „Luați patru vase mici, turnați compoziția și puneți-le la cuptor într-o tavă plină cu apă caldă” Ohhhh, încep să-mi pierd răbdarea, nu am patru vase mici, am numai unul mare, iar nu iese ca în poză. 50 de minute de acolo au fost 35 de-ale mele pentru că întreaga compoziție începea să miroasă a ars. Am terminat. Nu arată ca aici, dar nici chiar dezastru de nepozat nu e.

cremasiropul

Oana, predau legătura, salvează-ne onoarea 🙂

P.S. Am primit o ofertă extraordinar de simpatică de la un post de radio local de a face o emisiune. Până în septembrie am timp de pus la punct strategii și idei, dar acum e vară și pauză în programul meu creativ. Îl am pe Ionuț care mă ține ocupată, cartea e corectată și serios, la un pas de a fi gata de trimis la tipar iar explicația asta e doar așa, ca să fiți siguri că nu mă apuc profesionist de gătit ci doar îmi umplu timpul…:)

0

Dilemă la ceas de seară și un răspuns inocent

Ajungem acasă de la grădi, Ionuț coboară de pe bicicletă, se uită la mine foarte serios și-mi spune: „Când o să fiu mare o să fiu negru, o să cânt la chitară și o să mă căsătoresc cu prietenul meu Nicolas”. Eu m-am uitat la el, el la mine și a repetat cele spuse. „Ok, zic eu. Nu cu Myrto?” „Nu!” zice el. „Cu Nicolas!” Tac și trecem în cameră. Nu vreți să știți ce-i la mine-n cap. Revăd episodul de săptămâna trecută când, după o vizită la vecina de sus, Ionuț mă întreabă din senin, „Dar mami, nenea, nenea unde e?” „Care nene?” „Nenea lui tanti de sus!” „A murit” zic eu. „Cum e aia? Ce înseamnă a murit?” „Nu știu cum să răspund acum, m-ai luat pe nepregătite, ma lași câteva zile să mă gândesc?” (am scos-o până la urmă la capăt, paralele între un desen animat pe care îl vede, ceva ceva a priceput și nu l-am speriat deloc, zic eu)

Ionuț se așează la citit, repetă cele spuse mai devreme. Îmi dau seama că treaba cu negrul a pornit de la faptul că duminică mergem la un festival de gastronomie și artă la Ambasada Africii de Sud (știi, acolo o să fie și oameni de altă culoare, ca și cei văzuți în vacanță, suntem toți egali, pentru tema asta de casă am fost tare pregatită!) Chitara i-a intrat de curând în minte, nu-mi pot da seama cum de a unit cele două subiecte. Chestia cu Nicolas însă mi-a dat de gândit. Nu i-am dat mare importanță în ochii lui însă mi-am dat mie de lucru și de gândit. Cum explic? Ce zic? „Păi cum ce îi zici? Că e anormal, e o boală și că bărbații se însoară cu femei!” comentează repede soacră-mea. „Nu cred nici că-i anormal, sigur nu e o boală și sunt o groază de cazuri în care bărbații sunt cu bărbați și femeile cu femei” mă răstesc eu (la subiecte din ăstea, îmi sare țandăra foarte ușor!) „Păi atunci nu-i explici, îi zici doar că cei mai mulți sunt femei cu bărbați și gata, îl lași pe el să își facă o părere” continuă ea mai înmuiată. „Păi tocmai asta e, prin țările pe unde circulăm noi o să mai vadă și bărbați cu bărbați și femei cu femei. Oare nu pot să-i spun așa cum i-am zis de fiecare dată: unii oameni sunt altfel, vor alte lucruri, nu toți suntem la fel, normalul tău poate nu e și al meu? Dar asta nu ne face mai buni sau mai răi?” Femeia înghite-n sec, nu poate să mă înțeleagă și nici nu-i cer. La mine-n cap gândurile se învârt ca mașinile în ora de trafic. O analizez, o rotesc, îmi doresc să fiu prin Olanda pe undeva (prietenii știu de ce) și să-mi fie mai ușor să-i explic unui puști de trei ani că fiecare e liber să trăiască așa cum vrea… Între timp îl întreb, așa într-o doară, „măi Ioane, ce înseamnă să te căsătoreși?” „Păi înseamnă că te joci toată ziua cu excavatoare și mașinuțe și mănânci biscuiți și ciocolată, dar numai din aia albă că aia neagră îmi face alergie!”
Bun, mă umflă râsul de-a binelea, mă liniștesc instantaneu și da, mai am timp să caut explicații.