Micuța dictatoare iese la pensie

De când mă știu mi-a plăcut să fiu cea care ordine celor din jur. Să organizez chestii și oameni, să-i fac pe toți să respecte programul MEU, să nu-mi iasă nimeni din vorbă. La grădiniță făceam armată cu bieții colegi și mai ales cu cei mai mici decât mine (Alexandro cea mare, tu mai ții minte ce rele eram?)
Cine-și amintește (Cicileano? Deuță?) cum mi-am pus prietenii de la bloc să zugrăvească tavanul de pe casa scărilor, la ultimul etaj, pentru „sala tronului” (mă credeam prințesă!). Cum adunam copiii vara și ne jucam de-a școala – evident, DOAR eu eram doamna profesoară și scriam la tablă și le dădeam lucrări de control, vai ce vremuri. Sau cum pregăteam spectacole și-i distribuiam pe toți în roluri (eu cel principal, evident) de la un moment dat au început să se fofileze verișoarele și să nu mai dea cu săptămânile pe la noi. Micuța dictatoare. Când am mai crescut – și eu și restul, nu s-au mai dat îmblânziți așa ușor așa că am trecut la asuprirea lui sor-mea. Chinuită și vai de ea, înțeleg și-i dau dreptate: când m-a prins în urmă cu câțiva ani mi-a tras o tunsoare de zici că eram veveriță. Cum ziceam, îi dau dreptate. Concluzia? Mereu am avut figuri în cap și idei că știu eu cum să pun problema așa încât toți să stea drepți și să respire doar la comandă. Încet, încet, dar sigur, cobor cu picioarele pe pământ și realizez cu un oftat că zilele ălea de șefie (aparentă) sunt de muuuult apuse. Primul care a îndrăznit să comenteze înapoi a fost crețul. M-a luat pe sus, vorba aia și în trei mișcări m-a lăsat fără replică. Și mi-a plăcut 🙂 Așa că am încheiat un pact de neagresiune,
m-a luat de nevastă și așa, pe nesimțite, am renunțat la luptele de putere din casă. Mai las și eu așa cum vrea el, mai lasă și el (ok, el lasă mai mult, doar de aia zice până și mamă-mea că-s norocoasa cu un băiat ca el) Cu Ionuț situația stă nițel diferit. Poate pentru că are trei ani și poate, sau de fapt sigur, pentru că până nu demult, Ionuț cam făcea ce ziceam și voiam noi (nu umbla, nu vorbea, până la un an, un an jumate, trai pe vătrai, dansează cum cânt eu!) Acum însă, domnișorul crescut liber și corect, cu drepturi în casă și de a-și spune părerea, apasă butoanele lui mă-sa într-o veselie. Războinica din mine, trezită la viață mai că s-ar lua în coarne cu micuțul, doar că, din fericire atâta minte mai am. Are 3 ani și chiar știe ce vrea. Nu mereu același lucru cu mine și e drept, e cam fixist când vine vorba de rutina lui. Uneori rămân calmă, alteori neputința mă face să mă isterizez. Pentru mine, de departe, e cea mai grea temă de casă: să uit de control, să nu vreau să controlez, să mă controlez pe mine și doar pe mine. Până la urmă, rămân episoade ca ăstea de mai jos care, rememorate acum m-au făcut să râd de una singură 🙂

(vreau să intru să las ceva la un magazin, Ionuț rămâne cu bicicleta în fața ușii)
– Ionuț vreau să nu te miști de pe bicicletă, să mă aștepți liniștit, ok?
– Da.
(Intru, mă întorc, îl văd cum coboară de pe bicicletă și se așează lângă)
– M-am mișcat. Dar stau liniștit, zice el.
Zâmbește satisfăcut, mie mi se aprind farurile.

– Ionuț azi vreau să mergi la plajă cu tata. Sunt obosită, mă doare capul, vreau să stau acasă și să citesc.
– Nu.
– Ionuț azi mergi la plajă cu tata.
– Merg dar nu mă dezbrac.
– Dacă vrei să stai îmbrăcat, stai îmbrăcat.
– Nici nu-mi dau jos sandalele. Și vreau șosete.
– Bine. Hai să schimbăm scutecul (încerc să-i dau unul din ălea, de te poți băga cu ele în apă)
– Ce-i ăsta? Nu vreau din ăsta! Eu vreau scutecul meu.
– Ionuț, o să scot scutecul murdar și-l pun pe ăsta. E tot scutec, doar că poți să intri în apă cu el.
– Nu.
– Ionuț vreau să pui scutecul ăsta.
– Nu.
Urlu. Mă ridic, fug în balcon, respir, inspir, revin.
– Te-ai liniștit?
– Da. Pui scutecul?
– Nu.

(Da, are în continuare scutec și orice încercare de-a mea de-al face să renunțe s-a soldat cu eșec. Ultima găselniță e lui fiul meu e expresia „nu sunt pregătit”. Așa că-i dau pace până o fi!)

Ora prânzului, Ionuț decide că nu vrea să doarmă. Eu și ta-su mergem în dormitor, trec vreo cinci minute, apare și el.
– Ce faceți?
– Vrem să dormim.
– Eu nu dorm. Eu mă joc.
– Ok, joacă-te, spun eu. Dar joacă-te afară din camera asta. Bine?
– Bine.
Ionuț iese din cameră și se așează EXACT în fața ușii. Începe să se joace. Cântă. Chiuie. Povestește de unul singur. Își aduce mașinuțe din camera lui. Tractoarele. Șantierul. Toate la mai puțin de un pas de ușa dormitorului.
– Ionuț, nu pot să dorm!
– De ce, mami? Eu te las! Mă joc singur!

Altă zi fără somn la prânz.
– Ce zici, Ioane. Mergem la bunica în curte? Dacă tot nu vrei să dormi…
– Mergem!
– Da acu’ fă bine și să nu adormi în mașină!
– Ba cred că o să adorm. Că-mi place să dorm în mașină dacă nu mă lași.
El râde. Eu mă încrunt și pufăi.
– Mami, cum ne liniștim noi când ne enervăm? Cu îmbrățișare. Vrei una?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s