2

Nebunie la pătrat

Joi, 9am, pornim de la Viena înspre Timișoara. Eu, sor-mea și copiii. Doi. Ionuț – 3 ani și 2 luni. David – 1 an și 5 luni. „O să doarmă pe drum de nu o să-i putem trezi!” spun eu încrezătoare. Doar tot așa s-a întâmplat de fiecare dată când am făcut traseul. Pornim la drum. Prima oră trece în pace, Ionuț dă să adoarmă, pe David îl ținem ocupat cu niște nuci și stafide. Ceva îl supără și începe să chițăie. Nu tare, dar suficient cât să-l trezească pe Ionuț din amorțeală. Ăsta mare începe să miaune, eu nu vreau în scaun, vreau în brațe, nu vreau în mașină, nu vreau, nu vreau. Am răbdarea la început, îi povestesc, discutăm, se liniștește. Își concentrează atenția asupra lui David, începe să-l piște de picior. David plânge. Mă întorc și-mi țin mâna pe fiu. Râde și îi miros pofta de joacă. Trece altă jumătate de oră, încep să fie tot mai agitați și nu, nici urmă de chef de somn. David începe să arunce motocicleta din mână, plânge, i-o dau, o aruncă din nou. Preia și Ionuț jocul. Mă dor mâinile și spatele de la atâta întors și chircit printre scaune. Vreau apă. Vreau banană. Vreau alune. Le răstoarnă printre scaune, David are banană și în păr. Mai trece o jumătate de oră, poftă de somn? Nici gând. „Hai să oprim, îi lăsăm să alerge puțin, se obosesc și sigur dorm până după Budapesta!” spune Dea. Oprim, îi lăsăm liberi, aleargă, se împing, chiuie. Trebuie să plecăm. Ionuț nu comentează, David începe să țipe. A, așa deci, Ionuț se uită la el, se uită la mine și începe și el. Nuuuuu plecăm încă!!! Îl conving, îl convinge și pe celălalt, numai ce se văd în scaune, încep din nou să țipe amândoi. Țipă, țipă și, țac. Adorm în același timp! Mie-mi vine să chiui de bucurie, sor-mea e și ea toată zâmbete. Parcurgem aproape 40 de minute în linște. Ionuț visează, începe să plângă în somn, plânge tot mai tare, se zbate în scaun, nu avem unde să oprim, urlă, urlă tare de tot, se trezește și David, plânge și el. Dea la volan, eu încerc să-i liniștesc pe amândoi, Ionuț face scandal. Vreau să mă lăsați singur, sunt nervoooooos, țipă, țipă tare de tot, următoarea ieșire e undeva la 20 de km, viteză, Dea, viteză. Pun mâna pe el, îi vorbesc, trec minute bune, David plânge mai cu foc, liniște. Se liniștesc pe rând. Oprim din nou, mănâncă amândoi, aleargă, scandal la plecare, să vezi că adorm din nou amândoi. David ar mai vrea să doarmă, Ionuț nu-l lasă. Îl împinge, îl pișcă – de ce am pus noi scaunele unul lângă altul și nu am lăsat distanță între ei???? Îi sare somnul, încep să miaune, fiul meu e pus pe scandal, încep să-mi pierd răbdarea. Scot vorbe care parcă nu-s ale mele. „Ioaaaaaaaneeeeee, lasă-l în pace!!! Dacă nu-l lași în pace, opresc mașina și te las aici!!!” Mă minunez și eu de perla mea. „Nu mă lași aici! Zici tu numai așa!” spune el. Se liniștesc pentru câteva minute, încep din nou. Unul miaună, îl împinge pe celălalt, David plânge. E obosit, sâcâit, o vrea pe mă-sa. Eu simt că-mi pierd răbdarea. Isteria mă cuprinde. Îmi vine să sar din mașină. Glumesc cu Dea, unde naiba e siropul ăla pe care i-l dau când face alergie? Așa doarme de la el! Țip iar. Neputința mă roade rău. Sunt obosită, Dea la volan, la fel. Ăștia urlă ca nebunii, pe rând, deodată, nu mai termină. Țip. Țipăm. Mașină de nebuni. Respir. Inspir. „Ionuț, vă zic o poveste?” Liniște. Am găsit butonul. Ăla de-i închizi pe amândoi. Caut în minte printre cărțile din biblioteca de acasă. Le spun povești. Liniște. Mă ascultă, aproape adormiți. Liniște. Spun povești un ceas și peste. Spun și-i liniște. Ajungem.

3

Ne jucăm de-ascunselea pe văzute…

O duminică în casă. Toți trei. După citit, desenat, jucat baschet, fotbal și momente de stat și plictisit împreună vine soțul cu ideea: „Hai Ionuț să te învăț un joc! Tu ieși din cameră, eu iau mingea, o ascund și tu o cauți! Vrei?” „Daaaaa!!!” strigă Ionuț încântat. Iese din cameră, îl strigăm, apare cu gura până la urechi.
– Unde-i mingea? întreabă el.
– Păi trebuie să o cauți! Am ascuns-o, acum o cauți!
– Dar de ce ați ascuns-o?
– Așa e jocul! Acum caut-o!
Într-un final o găsește, îl trimitem pe ta-su afară din cameră, o ascundem într-o cutie.
– Ați ascuns-o? întreabă crețul cel mare.
– Da, tati! E acolo, sub pat! răspunde Ionuț.
– Păi nu spunem unde am ascuns-o, lasă-l să o caute! exclamăm noi, părinții, pe o voce.
Îl trimitem din nou afară, ascundem mingea, intră cu o mutrișoară întrebătoare „Dar de ce nu îmi spuneți unde e? Mami și tu știi?”, îl ajutăm să o caute, o găsește, iese iar ta-su și o ascundem noi mingea în altă cutie. Intră soțul și nu intră bine că Ionuț chiuie:
– Tati, eu știu unde e! E în cutia aialaltă!
– Ioaneeeeee, dar nu îi spunem, îl lăsăm să o caute!
– Dar de ce să o caute săracu’ tati dacă noi știm unde e!
– Păi știm unde e pentru că NOI am ascuns-o! Dar el nu știe și trebuie să o caute! Așa e jocul!
– Mie nu-mi place jocul așa… eu dacă știu unde am ascuns-o vreau să spun! Nu să ne păcălim!