6

Bebeluși și alte cele

Discuție între mine și Ionuț.

– Mami, toată lumea are bebeluși, vreau și eu unul. Nu faci tu un bebeluș?

– Ionuț mamă, nici gând. Nu te baza pe mine și pe tata prea mult pentru treaba asta…

– De ce mami?

– Pentru că noi suntem fericiti așa, trei, noi trei.

– Și eu sunt fericit!

– Bine.

– Mami, dacă vreau pot să fac un bebeluș cu prietenul meu? Să mă căsătoresc și să fac un bebeluș?

– „Să faci” cu prietenul tău, nu. Nu se poate. Când ești mai mare, dacă vrei în continuare să te căsătorești cu prietenul tău, puteți înfia un bebeluș, luați unul gata făcut… Dar să-l faceți, nu se poate.

– Nu, eu vreau să am bebelușul meu! De ce nu pot să-l fac cu prietenul meu?

– Pentru ca să faci un bebeluș ai nevoie de o fetiță. O femeie. Numai o femeie poate să poarte un bebeluș în burtică… Bebelușul tău adică!

– Bine. Atunci mă însor cu o fetiță și facem bebeluși. O să venim la buni în curte și o să-i facem pe bebeluși aici, pe gazon.

(eu, fără grai și fără replică, el stă și se gândește câteva secunde)

– Auzi mami, da’ cum exact o să facem bebelușul?

I-am promis că revin cu explicația dar azi nu dă semne că i-ar mai păsa… Poate mă mai lasă vreo doi trei ani până-și amintește (și-mi revin eu)

0

Practica mă omoară…

Am ajuns acasă după o plimbare prin oraș, eu nițel amețită (dimineață ne-am trezit cu ploaie și 20 de grade, până la prânz la cele 20 s-au mai adăugat 10 și mult soare), Ionuț cam sâcâit (probabil din aceleași motive). Sandale noi, i le dau în picioare și-i spun, „Hai umblă puțin să văd dacă chiar sunt bune!”. „Nu!” vine răspunsul lui ca din pușcă. Stă pe jos, lângă canapea și-și admiră degetele. „Hai mă Ioane, umblă puțin să văd!” insist eu. „Nu!” răspunde el din nou cu un calm care mă face să strâng din dinți. Respir, pe când să inspir îl aud: „Nu am chef să umblu acum, mă descalți te rog?” „Haaaaiiiii măăăă Ioaaaneeee, ridică-te în picioare să văd de-s bune sandalele!” „Nu! Nu vreau acum!”
Știți senzația aia de-ți urcă tot sângele-n cap și te ia cu vârtej de nervi? Cam acolo am fost eu când l-am auzit. Am uitat de toate, mai că nu l-as fi ridicat de păr, să văd sandalele, mama lor de sandale. Mă privește senin și repetă. „Acum nu vreau să mă ridic, vreau să mă descalți și să-mi dai șosetele!” Negru văd în fața ochilor. Îl descalț și așa, pe un ton din ăla de răsfățată care nu a căpătat ce vrea comentez către pruncul de nici trei ani jumate. „Da, ok, nu ai vrut să te ridici în picioare să fii sănătos și să-ți pui șosetele singur!” (Ionuț nu stă desculț în casă nici pentru o secundă, poate să fie chiar și dezbrăcat, gol pușcă, șosetele sunt nelipsite!) „Dar nu pot să le pun singur!” spune el. „Vreau să le pui tu!” „Nu!” spun eu triumfătoare, așa ca să se învețe minte, să vadă cum e când e refuzat! Deșteaptă-s și cu teorie multă-n cap. Insist în a mea prostie, Ionuț devine agitat, „Mami, pune-mi șosetele, nu vreau fără”. Vine după mine în bucătărie. Strâng din dinți, parcă-s blocată-n supărare și nervi și cum e asta, eu îl rog ceva și el nuuu, o ține pe a lui? Lasă că-ți arăt eu ție! Ionuț se ține de pantalonii mei, mami, șosetele, nu le pot pune singur! Mă opresc o secundă, una, o singură secundă, închid ochii și cobor lângă el. Îi pun șosetele. „Lasă-mă două minute să mă liniștesc!” Fuge în camera lui. Îmi revine mintea. Cea de pe urmă, bine ar fi fost să fi fost acolo de la început. Merg la el – „Te-ai liniștit, mami?” Mă așez pe podea, își pune capul la mine-n poală. „N-ai zis tu să spun dacă nu vreau să fac ceva? Îți amintești mami? De ce te-ai supărat, măi mami?” „Pentru că am uitat, măi Ioane, măi! Așa-i. Dacă nu vrei să faci, să spui nu. E bine să spui nu. Eu am uitat, măi Ioane…” „Nu-i nimic, mami.”

Mă reapuc de citit cartea lui Juul – Arta de a spune NU cu conștiința împăcată. Am citit-o de două ori dar cred că nu-i destul. Am picat testul practic…

0

Măi mami…

Am ieșit de dimineață la cumpărături: eu, Ionuț și nelipsita Daisy. În drum spre casă, Ionuț cu chef de viață își trage mâna din mâna mea și o ia la goană. Pe trotuar. Văd așa într-un moment de groază strada în fața noastră, încep să țip după el, se întoarce către mine fără să se oprească din alergat, râde. Îl prind din urmă, cu doi pași înaintea străzii, dau drumul la isterie. Mă privește serios, trecem drumul de mână, se zmucește din nou pe celălalt trotuar și o ia la goană, de data asta însă nițel mai încet. „Iooooonnnnuuuț, oprește-te ACUM!” Se oprește, mă privește serios: „Da’ de ce, mami, de ce?” Încep eu cu textul, suntem pe stradă, nu vreau să fugi pe stradă, ăștia merg ca nebunii cu mașini și motociclete, e periculos, vreau să umbli nu să alegi!” Încheiem discuția, mă rog, monologul, ajungem acasă și vine la mine. Mă trage de fustă, semn că e momentul să cobor la nivelul lui. „Mă ții puțin în brațe?” Îl iau în brațe, își pune capul pe umărul meu apoi îmi ia fața în mânuțe. Eu plutesc. „Îmi pare rău că m-ai certat!” Mă bufnește râsul: „Îți pare rău că te-am certat sau că ai fugit pe stradă?” „Îmi pare rău că te-am supărat nu că am fugit!” Eu reacționez pe tonul meu certăreț: „Ionuț, e periculos să fugi pe stradă! Știi doar!” Se uită la mine și toată fața e un zâmbet. „Măăăi mami, dar eu nu am fugit pe stradă! Eu am fugit pe trotuar! Mă opream eu la stradă!” Are un accent așa de dulce și mă înmoaie de tot cu măi-ul ăla aproape șoptit. Au trecut trei ceasuri bune și încă nu mi-am revenit 🙂

4

Despre control și ce bine-i să n-ai!

Ce-mi place mie cel mai mult la etapa asta, de mamă e modul în care fiul meu mă învață minte. Inconștient și neplanificat, în cel mai natural mod cu putință mă pune la locul meu și îmi dă de gândit. Să aștept, să am răbdare, să-i fac loc, să-i dau timpul lui și cel mai important, să uit de verbul „a controla”. Nu-mi folosește la nimic oricum.
Ionuț are trei ani și aproape patru luni. La trei ani și trei luni era, după descrierea celor din jur, „un băiat mare, isteț dar cu scutec”. Mirarea din jur la auzul ăstei afirmații mi-a creat o stare teribilă de angoasă. Am făcut eu ceva greșit. E vina mea. Copilul meu e altfel pentru că eu l-am grăbit. Pe la doi ani am început cu un fel de „potty training” (Doamne, ce urăsc acum termenul ăsta! De parcă era vorba de un cățel…) și în pofida faptului că fiul meu nu dădea semne de interes, am insistat. Să intre în program, toți copii pe care-i știu la doi ani nu au scutece. Am eșuat lamentabil și am lăsat-o baltă după un episod în care m-am înfuriat pe el, pe bietul de el, pentru că nu voia. Nu voia și pace. Așa că am respirat adddâââncccc și l-am lăsat în pace. După ce a început să se exprime verbal, primele cuvinte-n propoziții, am încercat încă o dată, doar avea aproape trei ani! Răspunsul lui a venit ca din pușcă: „Mami, lasă-mă cu scutec. Nu sunt pregătit fără!” Acum râdeți, nu-i așa? Soacră-mea a mai încercat cu diverse metode de gen – „Uită-te la X, nu are scutec! Tu nu vrei să-l dai jos?” Și la toată încercarea asta venea și invariabilul răspuns a lui Ionuț, tare și răspicat: Nu!
Am luat poziția lui nu-mi pasă, eu nu mă stresez dar nu vreți să știți cum spumega sufletul meu. Citesc tone de materiale despre cum să ne lăsăm copiii în pace să fie, cum să-i tratăm echidemn, cum să uităm de control și lupte de putere și vai, din gură ieșeau înțelepciuni, în minte se duceau bătălii. Dar cum din fericire sunt chestii pe care nu le putem controla, am lăsat totul să fie. Cu greu. Cu vorbe calde de la alte mame bune, cu și mai mult citit, cu soț deștept care mi-a interzis să mai compar grafice și ore de atins „mile stones”. Nu știu cum, poate aerul de acasă de lângă Bega, întâlnirile cu oameni faini, poate toate la un loc m-au făcut să uit de faptul că am un băiat mare care încă poartă scutec. Și m-am trezit într-un moment și mi-am dat seama că nu-mi pasă. E băiatul meu mare care poartă scutece și când el o să zică gata eu o să fiu acolo pentru pasul următor. Ce naiba a fost așa de greu de înțeles. Și în plin proces de relaxare – adevărată, nu doar de ochii lumii!!! s-a întâmplat minunea.
Mergem la prieteni, îl vede pe tizul lui fără scutec, eliberându-se natural, în direcția vântului. Ionuț râde bine, își amintește episodul vreo două zile, minune, mie nu-mi vine la gură nici un comentariu manipulator! Nu. Nu comentez nimic, râdem amândoi și acasă, pe seară, îmbrăcându-l în pijama exclam, natural fără gând ascuns: „Mai avem patru scutece din pachetul ăsta! Când sunt gata nu mai cumpărăm, ce zici?” Se uită la mine serios, zâmbește și răspunde: „Bine! Pun chiloți de băiat mare!” Nu insisit, de fapt, a venit așa de natural încât nu am dat importanță. A doua zi, mă sună sor-mea, plecată cu băieții la piscină. „Ionuț s-a bălăcit și apoi a vrut să meargă să se joace-n casă. I-am dat pe el chiloți și n-a comentat nimic…” Mie-mi vine să scap telefonul din mână. Și de atunci, fiul meu poartă scutec doar la somn, și scăpăm și de ăla săptămâna viitoare când e gata pachetul pe care îl aveam acasă. „Mami, ai văzut? Sunt băiat mare și fac singur! Acum pot singur, mami!” Da, am mai învățat o lecție…