Practica mă omoară…

Am ajuns acasă după o plimbare prin oraș, eu nițel amețită (dimineață ne-am trezit cu ploaie și 20 de grade, până la prânz la cele 20 s-au mai adăugat 10 și mult soare), Ionuț cam sâcâit (probabil din aceleași motive). Sandale noi, i le dau în picioare și-i spun, „Hai umblă puțin să văd dacă chiar sunt bune!”. „Nu!” vine răspunsul lui ca din pușcă. Stă pe jos, lângă canapea și-și admiră degetele. „Hai mă Ioane, umblă puțin să văd!” insist eu. „Nu!” răspunde el din nou cu un calm care mă face să strâng din dinți. Respir, pe când să inspir îl aud: „Nu am chef să umblu acum, mă descalți te rog?” „Haaaaiiiii măăăă Ioaaaneeee, ridică-te în picioare să văd de-s bune sandalele!” „Nu! Nu vreau acum!”
Știți senzația aia de-ți urcă tot sângele-n cap și te ia cu vârtej de nervi? Cam acolo am fost eu când l-am auzit. Am uitat de toate, mai că nu l-as fi ridicat de păr, să văd sandalele, mama lor de sandale. Mă privește senin și repetă. „Acum nu vreau să mă ridic, vreau să mă descalți și să-mi dai șosetele!” Negru văd în fața ochilor. Îl descalț și așa, pe un ton din ăla de răsfățată care nu a căpătat ce vrea comentez către pruncul de nici trei ani jumate. „Da, ok, nu ai vrut să te ridici în picioare să fii sănătos și să-ți pui șosetele singur!” (Ionuț nu stă desculț în casă nici pentru o secundă, poate să fie chiar și dezbrăcat, gol pușcă, șosetele sunt nelipsite!) „Dar nu pot să le pun singur!” spune el. „Vreau să le pui tu!” „Nu!” spun eu triumfătoare, așa ca să se învețe minte, să vadă cum e când e refuzat! Deșteaptă-s și cu teorie multă-n cap. Insist în a mea prostie, Ionuț devine agitat, „Mami, pune-mi șosetele, nu vreau fără”. Vine după mine în bucătărie. Strâng din dinți, parcă-s blocată-n supărare și nervi și cum e asta, eu îl rog ceva și el nuuu, o ține pe a lui? Lasă că-ți arăt eu ție! Ionuț se ține de pantalonii mei, mami, șosetele, nu le pot pune singur! Mă opresc o secundă, una, o singură secundă, închid ochii și cobor lângă el. Îi pun șosetele. „Lasă-mă două minute să mă liniștesc!” Fuge în camera lui. Îmi revine mintea. Cea de pe urmă, bine ar fi fost să fi fost acolo de la început. Merg la el – „Te-ai liniștit, mami?” Mă așez pe podea, își pune capul la mine-n poală. „N-ai zis tu să spun dacă nu vreau să fac ceva? Îți amintești mami? De ce te-ai supărat, măi mami?” „Pentru că am uitat, măi Ioane, măi! Așa-i. Dacă nu vrei să faci, să spui nu. E bine să spui nu. Eu am uitat, măi Ioane…” „Nu-i nimic, mami.”

Mă reapuc de citit cartea lui Juul – Arta de a spune NU cu conștiința împăcată. Am citit-o de două ori dar cred că nu-i destul. Am picat testul practic…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s