0

Vai de tractorul meu…

Ionuț strânge bani în pușculiță. Când zic „strânge” nu o dau pe sens figurat ci la propriu. Strânge monezi de peste tot. A încercat bunicul să-i ofere și niște bancnote, le-a refuzat politicos, el vrea doar bani adevărați. Adună bani ca să-și cumpere ba un tractoraș nou, ba o mașinuță. De vreo lună strânge bani pentru un tractor – 4,20. Nu-i mare brânză și deja avea bani de vreo zece însă l-am lăsat nițel să aștepte. Ieri a venit cu un pumn de monezi strânse din mașina bunicului și a zis de unul singur: „Mami, cred că de data asta am strâns destui!”
Dimineață devreme, înainte de a merge la grădi am mers și l-a cumpărat. Fericit, fericit nevoie mare. Amiază, îl iau de acolo și pe drum avem următoarea discuție:
– Azi am lăsat-o pe Ioana să se joace cu tractorul.
– Care Ioana? întreb eu.
– Ioana aia mică și drăguță care nu are nici un tractor acasă! Are numai mașini. O să-i cumpăr eu un tractor, răspunde el.
– De ce să-i cumperi tu?
– Pentru că așa vreau.
– Păi să-i cumpere mama ei un tractor! comentez eu, mamă de băiat ce sunt!
– Nu, vreau să i-l cumpăr eu!
– De ce? insist eu
– Pentru că-mi place! vine răspunsul.
– Ce-ți place? o țin eu pe a mea (de ce nu pot să tac?)
– Îmi place de Ioana!
– Am înțeles. Păi dacă-ți place… îi luăm tractor.
– Nu îi luăm noi, eu îi iau cu banii mei din pușculiță!
– A, și mai bine. Nu ziceai că pot să iau eu banii ăia ca să-mi cumpăr pantofi? întreb eu și jur, de-abia mă abțin să nu mă tăvălesc de râs (că doar n-oi plânge de p-acum!)
– Am zis, dar tu ai o grămadă! Un dulap plin. Ioana cea mică și drăguță nu are NICI UN tractor! Și o să-i iau eu un tractor și o să mergem la ea acasă să i-l ducem! Bine mami?
– Bine măi Ioane…

1

Trippin’ (nu, nu-i de râs!)

Bunica soțului e preferata mea. Are 87 de ani, un simț al umorului incredibil de dezvoltat și e mai deschisă la minte decât majoritatea locuitorilor din satul ăsta în care trăiesc. Dintr-o mulțime de fețe cunoscute, pe ea o aleg ca parteneră de discuție oricând. E înțeleaptă, simpatică și cu picioarele pe pământ. Își respectă timpul, îi place să stea si singură, citește și mereu are ceva bun prin vreun dulap. O ador. Serios. Sâmbătă seara mă sună soacră-mea. „Bunica nu e bine. A înnebunit. Mi-a spus vecina că toată săptămâna a auzit-o urlând în casă, se plimbă prin curte fără țel, țipă!” Mă blochez, doar am văzut-o în urmă cu două zile și era bine. „Nu, nu e bine, probabil ai prins-o într-o fază bună, dar nu e bine de câteva zile. Are episoade urâte de tot. Ce ne facem?”
Ne mobilizăm, crețul pleacă urgent de acasă, merge la ea. Vine după ceasuri bune, plânge. „Bunica a luat-o razna. Stătea cu noi în cameră și a început să țipe. Vede că ies animale din ziduri, crede că e urmărită. Revine la realitate, își amintește ce a văzut, știe că nu e în regulă. Nu a dormit de aproape o săptămână, vede umbre, animale care nu-s. Aude și voci.” Eu simt cum îmi fuge pământul de sub picioare.
Sună-l pe finul nostru. Că doar nebunii-s domeniul lui. Și așa, ca într-o doară, întreb, ia bunica oare ceva medicamente noi? Eu o sun pe soacră-mea să aflu, el îl sună pe fin.
Psihologul, amicul nostru, aude ce se întâmplă. Îi spune ceva de psihoză și că trebuie să o ducem la un psihiatru. Se poate ca întreaga problemă să pornească de la stres (soacra e bolnavă, bunica nu știe ce are pentru cpă evităm să-i spunem exact și toate ăstea, s-au adunat etc.) Noi suntem pe cale să o luăm razna și noi cu cele auzite. Între timp, îmi confirmă soacră-mea: Ia un medicament nou pentru că nu putea să doarmă și i-a dat doctorița o rețetă. Să ia în fiecare seară, înainte de somn timp de o lună. Luase deja 10 bucăți. Notează crețul numele medicamentului, discută din nou cu finul și se plimbă o tură și pe internet. Aflăm așadar că e medicament care se dă pentru tratementul episoadelor de depreseie MAJORĂ. Și nici atunci, ne explică specialistul. Sunt multe altele pe care le poți prescrie, ăsta are niște efecte foarte aiurea. Halucinogene. Majore. În plus, e clar specificat că trebuie să faci analize înainte de a-l lua pentru că afectează tare ficatul. Și nu, nu-l dai pentru somn că oricum nu te prea ajută să dormi! Vorbim cu bunica, o întrebăm din nou cum de i l-a dat, ce i-a zis farmacista, biata femeie se face neagră de furie. „Mi l-a dat pentru că i-am zis că nu pot să dorm noaptea și farmacista, farmacista a spus să stau liniștită că pe ăsta îl ia toată lumea la noi în sat! La toată lumea prescrie medicamentul ăsta! De liniștire! Mă duc eu la ele!! M-au făcut de aproape am luat-o razna! Să văd eu lucruri care nu-s! Și să mă port ca o nebună! Mă duc eu la ele!!!”
Evident, n-a mai luat nici o pastilă și de ieri bunica a redevenit bunica pe care o știam cu toții. Lucidă. Și acum, furioasă. Pe bună dreptate aș zice…

2

Mărturisire

Răsfoiam zilele trecute niște bloguri în căutare de lecturi bune și mi-au rămas ochii pe o întrebare: Care-i cartea care v-a schimbat viața? Și am stat și am gândit-o nițel și am realizat că vai, am o groază de cărți care-mi plac la nebunie, pe care le-am citit și recitit și nu mă mai satur. Dar care, care dintre ele mi-a schimbat viața? Care mi-a deschis drum nou și m-a pus pe gânduri și m-a făcut să văd lumea cu alți ochi? Care m-a urmărit cu îndârjire până am recitit-o? Și încă o dată? Și am înțeles-o și reînțeles-o? Și pe care am discutat-o și am subliniat-o și am interpretat-o? E simplu. E una singură.

Ionuț are trei ani juma’ și o spun cu mâna pe inimă, nu am fost de la început așa. Așa cum sunt acum. Când a apărut el, eram înconjurată de alte convingeri. Că e mic și nu știe, că trebuie să-l bag într-un program, să mă țin pe poziții ca să nu se transforme într-un răsfățat, să-l mai las și să plângă că nu pățeste nimic, că de fapt, ei, copii sunt de mici niște manipulatori și nu-i bine să le dai nas. Să le arăți tu cine e șeful. Citisem așa, pe apucate ba una ba alta, auzeam discuții, dar nu simțeam că mă regăsesc în nici o tabără, prea toate mi se păreau cumva extreme. Nu-mi găseam calea în șuvoiul nebun de informații de toate felurile, fă așa, fă altfel, atașament, independență, training, CIO, lasă-l să plângă, nu-l lăsa, ia-l în brațe, nu-l lua, alăptează-l, nu-i nevoie, ridică-l să învețe să stea, ridică-l să învețe să umble. Cu unele chestii simțeam că da, așa e, o simt eu că e ok să fie așa, cu altele mai puțin, Doamne, ce greu e să fiu mamă. Și pe când eram eu mai confuză și mai aruncată-n toate părțile, Ionuț avea deja cam un an juma’, mi se părea că nu fac nimic cum trebuie, că nu-i cum simt eu că trebuie să fie, am primit un e-mail cu o Carte.
Jesper Juul – Your competent child. Ok, voi ăștia care mă cunoașteți, știți că-s explozie de entuziasm când îmi place mult ceva. În cazul cărții ăsteia, vă spun cu mâna pe inimă, entuziasmul care m-a cuprins nu poate fi descris. Doar simțit. Sufletul meu ajunsese Acasă. Pentru prima dată, citeam ceva legat de părințeală și auzeam cum mintea mea face click. Cum se așează toate piesele acolo unde trebuie. Click, click, click. Am citit-o o dată, apoi încă o dată, mai pe îndelete. Am luat-o pe capitole. Am stat și mi-am privit copilul și mi-am dat seama că nu există reguli, ca nu-i musai să fiu perfectă. Am învățat că a fi părinte e o treabă care durează o viață întreagă și e în regulă dacă greșim, dacă ne reparăm pe parcurs.
Și de atunci, de când l-am descoperit pe Juul, am intrat în altă lume. Am descoperit o cale care mi se potrivește. Am descoperit o mulțime de alți autori care m-au uns la suflet (Alfie Kohn, Magda Gerber, Lawrence Cohen, Michael Thompson), zeci de bloguri din care învâț zi de zi ceva, grupuri de oameni ca mine. Și am învățat că niciodată nu e prea târziu să schimbi ceva…

P.S. Evident, m-am apucat de citit. De recitit. Vouă ce carte v-a schimbat viața?

7

N-am!

E trecut de ora 22 și-s trează de la 6:45. M-a trezit Ionuț cu chef de puzzle 3D. Știu, dureros moment de duminică dimineața tare mai ales dacă nu-ți place să faci puzzle. Acum aud cum mă strigă patul și perna dar e musai, musai să vă povestesc întamplarea întâmplărilor. O să o povestesc înainte să mă răzgândesc. Știu, dacă Ionuț ajunge la textul ăsta peste câțiva ani, o încurc…
Ieri am petrecut ziua la Atena cu prieteni dragi. Prânz în oraș, veselie, decidem să bem o cafea în casa unor oameni faini. Ionuț dă semne că e obosit, prietena mea îi pregătește patul în dormitor, poate poate se lasă cu somn. Între timp, așteptând să se decidă, stăm și povestim în sufragerie, pe canapea. Ionuț cu capul la mine-n brațe, cântă și povestește cu Daisy, relaxați toți. Se ridică brusc și-i spune lui ta-su: „Măi tati, mergem amândoi în camera aia cu patul să ne jucăm cu puțulicile?” Ta-su, cu paharul de apă la gură mai că nu l-a scăpat, îi stă apa-n gât, dă să iasă pe nas, tușește. Eu, cu ochii cât cepele, vreau să cred că nu am înțeles ce a zis, prietenii noștri rămân cu gurile deschise. Ne uităm unii la alții Liniște. Îmi caut vocea: „Ionuț! Ce ai spus???” „Păi mami, nu ai spus tu că pot să mă joc dar să nu mă vadă lumea? Și nu vreau să mă duc singur că-i întuneric și tu nu ai!” „Eu nu am ce?” o țin eu pe a mea (nu, clar, nu aud bine, în ce limba vorbesc? în ce limbă vorbește? vai, leșin!) „Tu nu ai puțulică, măi mami, că ești fetiță și fetițele nu au!” Bang! Așa-i că râdeți?

1

Déjà vu

Retrăiesc momente petrecute în urmă cu exact trei ani. Pașaportul lui Ionuț a expirat, e nevoie de altul. Alergătură după hârtii, funcționari unul mai sictirit ca altul, 34 de grade în septembrie și poftă de toate ăstea – deloc. Am ajuns la poliție zilele trecute să iau lista cu documentele de care-i nevoie. Intru în birou, domnul de acolo nu-și ridică privirea din computer – „Lista e pe ușă!” strigă el. O văd dar mă întorc, „Oare o aveți și pe hârtie?” „Nu doamnă, trebuie să o copiați, sau mai bine, faceți o poză!” Mă supun, fac poza, plec la strâs documente. Primul pe listă: certificatul de naștere a lui Ionuț. În Grecia ți se eliberează câte un exemplar de fiecare dată când ai nevoie. Adică nu ai una bucată la tine acasă pe care să o legalizezi când e musai, ci iei unul drept original de fiecare dată când ți se cere. La biroul de eliberat acte, coadă lungă, o doamnă simpatică ne anunță că nu funcționează „sistemul” (serios?) și că nu poate să elibereze nici o hârtie. Și ei oricum închid la ora 1 așa că mai bine revenim mâine. Revin mâine, sistemul e în continuare mort. Așteptăm. Până când? Până când îl repară! Următoarea pe listă: taxa pentru pașaport. Să merg să o plătesc acum? Nu. Taxa aia trebuie plătită ultima, după ce ai hârtiile toate pentru că e valabilă o perioadă limitată de timp. Cum adică? întreb eu mirată. Uite așa, la noi așa funcționează toate. Sau ba. Au mai rămas pe listă pozele lui Ionuț și copiile după pașaportul vechi. Simplu ziceți? Să fac niște copii, da, pozele lui fiul meu cred că nu. Ionuț m-a anunțat de dimineață, foarte senin, că el nu merge nicăieri să facă poze, să-i fac eu cu telefonul. Mă Ioane, de ce? Pentru că nu vreau.
Am trei ore să găsesc o modalitate de a-l convinge. Un tractor nou probabil și am rezolvat-o. Restul mai au de așteptat. Pentru că nu funcționează sistemul…

1

Pic, pic, pic…picătura mea!

Am avut parte de un august plin. Cu ai mei părinți aici, cu sor-mea și familia ei, cu probleme din toate părțile. Cea mai mică și nesimnificativă – un fel de cireașa de pe tortul necazurilor a fost cea care mi-a scos cei mai mulți peri albi. Încă tremur când îmi amintesc și mai ales când dau nas în nas cu vecinul, proprietarul magazinului de la parter. Mă vede într-o dimineață: „Alexandra, plouă la mine-n atelier” (stau la primul etaj, sub apartament e magazinul dânsului – are tot felul de produse din marmură, ghips etc.) Aproximăm noi cam de unde ar putea să vină apa – baie!!! și sun urgent instalatorul. Mi se părea mie de ceva vreme că parcă vine un miros ciudat dinspre pereții lipiți de baie, crețul insista că mi se pare așa că i-am dat pace. Și să te încrezi în nasul lui! Instalatorul apare, strânge niște siguranțe: „Se scurgea apa pe lângă ele! Și atâta s-a scurs până a ajuns sub gresie și s-a tras și în pereți! Dar acum le-am rezolvat!” A doua zi dimineața, nenea de jos mă strigă iar: „Alexandra, picură în continuare! Și picură și din altă parte!” Sun iar instalatorul, vine, verifică vana, mă pune să închid apa. Să o țin închisă o zi. O închid, nu mai curge. O deschid la loc, nu mai curge. Instalatorul se minunează, nenea de jos și el, eu încep să-mi pierd răbdarea. Doar nu s-au reparat singură problema! „Închide numai apa de la vană și golește găleți cu apă în ea! Să vedem de-i problemă la scurgere! Nu da drumul la robinet, ia apă de la bucătărie!”, îmi spune instalatorul. Câtă apă? întreb eu cu ochii cât cepele. Cât mai multă! La fiecare jumătate de oră câte patru găleți! Cea mai caldă săptămână din august, plimb găleți cu apă prin casă. Nu curge la vecin. Deschid robinetul și observ un firicel de apă pe sub baterie. Îl sun pe instalator. Curge din nou jos, la vecin, curge și pe lângă baterie. Vine instalatorul, strânge ceva, schimbă o chestie din miniatură din cauciuc, pleacă. Continuă să curgă pe lângă baterie și jos. Sun din nou instalatorul, revine, strânge, vrea să plece, îi arăt pe perete cum curge, își dă seama că n-a strâns ce trebuia strâns, revine pentru a n-șpea oară și rezolvă problema. Sunt cu nervii-n pioneze, e cald, vară în Grecia, lumea merge la plajă eu stau să țin evidența. Picură? Mai picură? Iar picură?
Întreaga poveste – pe care voi ați citit-o în două minute! – s-a desfășurat pe perioada a două (!!!) săptămâni. Am stat atârnată-n balcon să-l aștept pe vecin să-mi spună de plouă-n atelier, l-am așteptat pe instalator – de unde naiba curge?, când venea instalatorul, nu era vecinul la magazin și tot așa. Până la urmă problema au fost niște câlți, sau mă rog, lipsa lor. Apa se scurgea pe unde apuca, mai ales pe sub faianță și apoi, discret, jos. Au trecut alte două săptămâni, îmi revin încet încet. Îl văd pe vecin cum stă în ușa magazinului și am impresia că în orice minut o să-mi spună că-i pică tavanul de la apa din baia mea. Îmi zâmbește și răspunde fără să-l întreb „Se usucă. Nu mai picură!”