2

O vineri seara și o sâmbătă dimineața

Am avut o zi de vineri tare plină. Ionuț m-a anunțat senin încă de la grădiniță că el nici gând să doarmă de prânz așa că după ce a mâncat, ne-am urcat în mașină și am plecat la bunici în curte. Joacă în câmp, joacă prin praf, cărbuni, cenușă, plimbare pe lângă mare, haine pline de nisip. Mergem și pe la străbunica mai pe seară, acolo îmi spală mașina cu o mătura și apa din baltă, sare prin curte, sapă nițel și printre glastre, pornim într-un final spre casă. Pe drum, încep să-l pregătesc: îi spun că e musai să schimbăm programul în seara asta – adică prima dată face baie și apoi se uită la desene animate, el refuză pe motiv că: „Nu-mi schimbi tu mie programul când vrei tu! Că mie nu-mi place programul stricat!” Insist cu ale mele, îi spun că în halul în care arată nu vreau să-l prind nici măcar în jurul canapelelor mele bej (!!!) și nici la fotoliu să nu se uite, Ionuț insistă cu „Prima dată DVD și apoi baie pentru că ăsta e programul meu și nu vreau să-l stricăm!” Simt că vorbesc singură (cam așa am simțit toată ziua), dar o țin pe a mea. Liniște, ajungem acasă, intrăm, copilul se descalță, eu fac semn spre baie și, evident, Ionuț o zbughește în sufragerie și se îndreaptă spre fotoliu. Știți cum e când vezi negru-n fața ochilor? N E G R U am văzut. Am urlat ca nebuna (am uitat de iubitul meu, Alfie!) „Dacă te pui pe el, nu te mai uiți la …. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaa, @#:#$O%$;%@#%^%&^ Ioaneeeee, dă-te jos!!!!!” Pun mâna pe el, îl iau de pe fotoliu, îl duc înspre baie, urlă Ionuț ca nebunul, eu sunt roșie ca nebuna, mă surprind în oglindă, vai cum arăt?!, mă opresc. Ionuț urlă în continuare. „De ce ai făcut asta?” (țip) „Că așa am vrut!” (țipă) „Nu ne-am înțeles noi în mașină că azi schimbăm programul???” (țip) „Nu ne-am înțeles! Că eu am zis că nu vreau!” (țipă)
E vineri seara (ce făceam eu acu 4-5-6 ani vinerea seara???), respir, inspir, îmi vine să mă dau cu capul de zid. Respir. Inspir. „Faci baie, apoi ne uităm la dvd!” Mă privește serios: „Mă mai lași să mă uit?” Pentru o secundă, chiar doar pentru una, vreau să-l cert, să-l trimit la el în cameră, să nu îl las să vadă nimic, să îl pedepsesc, să fiu sigură că nu se mai urcă în vecii vecilor cu haine murdare pe fotoliul meu! Mă simt din nou ca un copil răsfățat căruia i-a fost smulsa acadeaua. El e în fața mea, plin de muci, așa de mic și de murdar și așa de obosit și … Doamne, ce enervant a fost azi cu „nu, nu vreau, vreau, vreau” și… lasă că-i arăt eu lui. Sau poate că nu?
Respir din nou și deschid gura: „Așa ți-am spus în mașină prima dată faci baie, apoi te uiți la DVD. Nu s-a schimbat nimic.” Face baie, și eu nu mă pot abține, comentez din nou, de ce, mă? de ce pe fotoliul meu? pentru că așa am vrut! dar a fost cam măgărește din partea ta, insist eu. Apoi îi dau pace.
Pornim filmul și la jumătate îmi cere să-l opresc, sunt obosit mami, sunt foarte obosit. Bea o cană de lapte, ascultă două povești și mă ține în brațe lângă el. „Măi mami, ești mămica mea. Și să știi că nu mai fac din ăstea cu hainele murdare pe fotoliu că nu o fost frumos… Bine? Acum du-te și citește-ți singură că mie mi-e somn!”

P.S. Later edit.
Sâmbătă 6 dimineața. Ionuț cântă-n pat. Tare și vesel. Merg la el: „Ioaaaneee, nu ai somn?” Se uită la mine mirat: „Da de ce te-ai trezit mami, că doar nu te-am strigat!?”
Simt că va fi o sâmbătă lungă…