Cum a ajuns Ionuț să aibă o vacanță de iarnă de două luni și eu, o inimă ușoară

Se întâmplă rar să mă înșele „nasu'” când vine vorba de oamenii pe care îi cunosc. De cele mai multe ori îi simt de la început, sunt cei ce-mi plac, cei ce-mi trezesc sentimente indiferente și câțiva, nu mulți, pe care orice aș face, nu-i plac deloc. Nu-i plac de la prima vedere și chiar dacă le dau timp, sentimentele îmi sunt confirmate prin comportamentul lor. Când am decis să-l duc pe Ionuț la grădiniță, anul trecut, mi-am pus în minte să stau cu atenția trasă la maxim, în fond, las copilul pe mâna unei necunoscute, să nu regret. Am căutat în stânga și-n dreapta, am întrebat și acolo și dincolo, perspectivele nu erau deloc roz, parcă toți cei din jur erau/sunt setați pe performanță. Să-și vindece complexele prin copiii lor care la doi ani știu să scrie și să citească. Eu visam la un loc de joacă unde cei mici să fie supravegheați și lăsați în pace. Am crezut că l-am găsit. Am avut eu nițel sentimentul că parcă totuși ceva nu-i cum vreau eu, dar cu voci ajutătoare din stânga și dreapta – ce vrei tu nu există! Nu o să găsești exact cum îți închipui tu! etc. am lăsat simțitul ce-mi dădea târcoale și l-am înscris la grădiniță (grădiniță e mult spus, era doar un loc unde-ți duci copilul și îl lași să se joace, desenează, cântă și toate ăstea fără un program prea fix – sau așa credeam eu) Ionuț, ca majoritatea copiilor, a protestat nițel, o săptămână, două, trei, o fi fost o lună? Două? Pe când începusem să mă neliniștesc, a părut adaptat. Și cât m-am înșelat. Și cât mi-a luat până m-am trezit.
Nu mi-a dat de gândit faptul că piticul dimineață de dimineață, timp de luni bune mă întreba „Da’ tu mami, trebuie să merg și azi?”. Nu mi-a dat de gândit nici faptul că o auzeam pe doamna educatoare de la colț țipând la cei șase, șapte copilași pe care-i avea în grijă (Asta o fi vocea ei?) Nu m-a pus pe gânduri scaunul pedepsei – Noi din ăsta nu avem în casă! am exclamat eu! Ei, aici nu se poate altfel, dacă fac vreo prostie și se rănesc? Dacă nu ascultă se vor linști pe scaunul ăla! Nu-i mare lucru… zicea ea și eu dădeam din cap, eram în transă? Copiii trebuie să învețe spiritul de echipă, să deseneze frumos, nu ne plac mâzgălelile, nu vrei să dansezi? Stai pe scaun, PEDEPSIT, până-ți vine cheful! Nu ești cuminte, nu primești nici o bomboană la sfârșit și stai și pe scaun! Vreau liniște, nu săriți, nu țipați, te pedepsesc, să nu aud plâns, doar bebelușii plâng, nu mai mieuna, vreau să fiți responsabili. Ionuțul meu a rezistat un an. Un an întreg, din septembrie până în decembrie și din ianuarie până în mai. Un an în care a spus că lui nu-i pasă de caramela ei, că el plânge pentru că și tata plânge când e supărat, că el dacă nu vrea să danseze, nu dansează. Copilul meu minunat a rezistat un an. Un an întreg în care mi-a mai trimis el semnale, dar eu, eu în încăpățânarea mea – o să o educ pe doamna profesoară! nu am observat nimic. Am crezut că dacă postez o sută de articole pe facebook – fără pedeapsă, fără țipat, respect bla bla ba și dacă ea le „place” pe toate, înseamnă că suntem pe drumul cel bun. O să o schimbăm noi. Și copilul meu a rezistat. În septembrie, anul ăsta, am început însă să nu mai rezist eu. Soțul insista cu ale lui – citești tu prea multe, ce vrei nu o să găsești, uită-te, lui Ionuț îi place! De ce să-l chinuim și să schimbăm grădinița??? Eu – leu în cușcă parcă așteptam momentul ăla în care o să fac bang! Când am mers după Ionuț și educatoarea m-a așteptat cu o falcă-n cer și una în pământ țipând ba la mine, ba la copil – „Nu are răbdare!!! Le vrea pe toate acum! Nici nu mă aude când vorbesc cu el!” Și apoi, pe un ton „secretos” mi-a șoptit „Stai liniștită, Alexandra, îl repar eu!” – în clipa aceea, am văzut negru în fața ochilor. Ceva mi-a picat în cap și m-am trezit. A doua zi am avut mintea în patru direcții, cum îl scot de acolo, cum îl împac (nu-i plac schimbările), cum îl împac și pe ta-su și cum mă repar pe mine de sentimentul de vinovăție. Intru în clasă, văd o fetiță ca o mingiuță agățată de doamna profesoară „Vreau în brațe, doar puțin!” Asta, cu o falcă-n cer și una în pământ, o împingea „Stai frumos! Du-te în clasă, altfel te pun pe scaun! Lasă plânsul!” „Dar eu vreau…” încerca micuța. „NU MĂ INTERESEAZĂ CE VREI!” a explodat educatoarea cu diplomă de pedagog. Mi-a zâmbit, am dat din cap ca o tâmpită, l-am luat pe Ionuț acasă și l-am înștințat pe soț că schimbăm grădinița. Așa, dintr-o dată m-a pleznit. Așa cum mă pleznesc toate. Ideile bune și ălea rele. Brusc, fără avertizare.
A doua zi am anunțat-o și pe doamnă de decizia noastră. Îngrijorată (Vai, dar cum așa?), apoi nițel furioasă a aruncat un șuvoi de vorbe asupra mea, tipic muierilor de p-aici (miros de răutate, recunosc) „Eu așa am vorbit ieri cu fetița pentru că am respectat dorința mamei ei, nu toate-s ca tine și își lasă copiii numai cum vor ei! Și ți-am spus de la început: aici nu e o grădiniță dar eu vreau să-i învăț, să fie pregătiți de școală! Tu nu vrei ce-i mai bun pentru copilul tău? Nu vrei să fie cel mai bun? Tu vrei un loc de joacă, nu o grădiniță!” Am dat din cap din nou, ca o tâmpită și am plecat de acolo. Cu inima ușoară. Ce ciudat m-am simțit. Și ce bine în același timp.
Între timp Ionuț s-a obișnuit cu ideea. La început părea nițel afectat dar vă jur, pe cât de afectat pe atâta de ușurat – „dar poate să mă pedepsească dacă vrea! Eu nu mă supăr! Nu-i problemă, mami!” „Mă supăr eu! Nu mă pot înțelege cu doamna educatoare așa că o să mergi la altă grădiniță!”
Acum își mai amintește de „grădinița cea veche” dar așteaptă plecarea în România (later edit: unde vom sta o lună!!!) și, din ianuarie, revenim acasă și la grădinița cea nouă (unde merge prietenul lui cel mai bun, copilul unei fete dragi mie) Și așa, ca o cireașă de pe tort, de fiecare dată când îl las în grija cuiva, când vin acasă mi se cațără în brațe și-mi șoptește „Nu m-a certat, mami. Și nici nu m-a pedepsit.” Și mă strânge tare și-l strâng și eu și încet încet mă vindec(ă) de vinovăție și de regrete…

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Cum a ajuns Ionuț să aibă o vacanță de iarnă de două luni și eu, o inimă ușoară&8221;

  1. Pingback: Dacă problemele ar fi lăsate pe mâna copiilor… | Aventuri în Ouzoland

  2. Pingback: Despre grădiniță, joacă și nasturi | Aventuri în Ouzoland

  3. Pingback: Sistemu’ sistemului |

  4. Pingback: Când băieții se ceartă… |

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s