Picături și nervi

5 zile lungi. Au trecut. Răsuflu ușurată, încerc să-mi curăț mintea și să mă iert. Marțea trecută Ionuț face febră. 37.4 Până seara însă e ok. Miercuri, povestea se repetă. Joi, Ionuț rămâne fără voce. Ne oprim direct la pediatru, diagnostic după o privire: laringită. Ne dă medicamente, venim acasă și ăsta, dragilor, a fost startul a trei zile de care mi-e rușine. Vineri dimineața Ionuț începe să fie sâcâit. Dar așa cum nu l-am mai văzut niciodată. Nimic nu-i place, farfuria e prea farfurie, pâinea nu e tăiată cum trebuie, mami, mami, mami, vreau în brațe, mami, mami, mami. Câți „mami” intră într-un minut? Mulți! Rezist eroic. Suntem singuri acasă, spre seară simt cum mi se termină energia și puterea. Mă simt ca o baterie. Sâmbătă, din nou, Ionuț nu vrea nimic. „Hai să ne uităm la un film!” „Nu, nu vreau nimic!” „Hai să ne jucăm cu lego!” „Nu înțelegi că nu vreau nimic???” „Hai să…” „Nu mami, nu vreau, vreau în brațe!” Nu așa, vreau altfel în brațe, vreau în picioare, în brațe, nu stau bine, nu stau bine! Găsim ce vrea, se liniștește, mi-e foame, Ionuț urlă, nuuuu pleca, nuuuu mă lăsa, vreau la baie, nuuuuu, urlă, țipă, plânge, eu văd gâtul roșu și mai roșu, mă lasă nervii. „Nu mai pot! Nu mai rezist! NU MAI VREAU SĂ TE VĂD, NU MAI VREAU SĂ TE IAU ÎN BRAȚE, NU MAI VREAU SĂ AUD MAMI NON STOP! NU MAI VREAU!” Copilul meu plânge încetișor, mie-mi vine să-mi iau lumea-n cap. Îl aștept pe creț acasă așa cum nu l-am așeptat niciodată. Vine. Vine degeaba. Ionuț nu se lasă nici atins. O vreau doar pe mami a mea. Maaaaammmmiii. Maaaaammmmiii. Vreau în brațe! Colac peste toate, Ionuț vrea să doarmă. La mine-n brațe. Doarme seara de la 7:30 până dimineața la 8. Apoi de la 10 la 11. De la 12 la 1. Cu capu’ la mine-n poala, pe genunchi, în brațe, oriunde. Duminică dimineața pediatrul îmi spune că picăturile pe care i le-a prescris îl fac nițel mai somnoros și poate chiar mai sâcâit. Are you kidding me? Nu e nevoie să le mai ia. Nu o să le mai ia. Trece chinuită și duminica. La mine-n brațe. Plec pentru o jumătate de oră să iau aer, Ionuț o petrece plângând. Mă simt aiurea de tot și o știu și tot nu-mi țin gura: „Mă copile, nu mai am putere, nu mai am nervi, lasă-mă în pace!” „Nu!” vine răspuns ca din pușcă. Stă la mine-n brațe, ne uităm pe pereți – „nici nu vreau să văd jucăriile! Nici un dvd, nimic!” Simt că-mi pierd mintea. Nici respiratul nu mai ajută. Nimic. Nimic nu mai vreau nici eu.
Luni. Am revenit la normal. Sau mă rog, aproape.
– Ioane, te-am cam supărat ieri, așa-i?
– Da.
– Tare?
– Da.
– Și azi, azi cum ești?
– Azi suntem bine.
– Am fost cam isterică …
– Foarte isterică.
– Îmi pare rău
– Bine… Să nu mai faci, ok?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s